Inviere in Tara FagarasuluiCand sfintii coboara
din munti- Manastirile ortodoxe din Transilvania au fost tinte de tun pentru imperiul austro-ungar. Dupa trei sute de ani de pustiu, credinta calugarilor arsi de vii in biserici renaste in noi si trainice ctitorii. Fagarasenii isi celebreaza sfintii din munti, pe vechile vetre ale martiriului. Unde a curs sange, astazi ard lumanari -
In Tara Fagarasului, primavara intarzie. Timida, paseste usor, abia atingand pamantul. E soare si e frig. In linistea duminicii, nu se aude decat clopotul parintelui Naftanaila - semn ca la Manastirea Breaza incep utrenia si slujbele din Saptamana Mare. E un clopot mic si harnic, pe care parintele il tine in mana solemn, cu multa ravna, de parca ar tamaia sonor curtea si copacii, gazele si florile plapande din iarba. Manastirea e noua si veche in acelasi timp. Barnele proaspat rindeluite ale bisericii se incaleca parte peste parte, pe temelia vechii manastiri, pradate si pustiite de soldatii Mariei Tereza, pe la 1700. Din ceea ce a fost nu au mai ramas decat locul banuit al altarului si doua icoane, pietrele cetatii lui Radu Negru, de la 1230, si muntele insingurat din preajma, ridicat ca o vama nevazuta intre drumurile de bejenie ce duc la Brasov, la Sibiu si la Campulung.
Mana parintelui deseneaza imaginar si cu multa durere zidurile fostelor chilii, arhondaricul si trapeza. Sunt lucruri care nu se pot uita. La 1700, Fagarasul era tara monahilor postitori si harnici in rugaciune. Unele sate tineau si 3-4 manastiri, fara a mai socoti schiturile si pustniciile. Din 37 de asezari monahale, nu a mai ramas in picioare nici una. Tunurile generalului Bucow i-au imprastiat pe calugari in nevointa padurii, in crapaturile pamantului. Pe altii i-a macelarit si i-a trecut prin foc. Miraculos, la Breaza au mai vietuit un timp trei asceti batrani si cunoscatori de ceva carte. Umblau in port taranesc, cu opinci in picioare si caciula neagra de miel pe cap, iarna coborand in sat si invatand copiii o bruma de carte si de rugaciune, la lumina inecacioasa a lumanarilor de seu. Ce mai conteaza ca generalul Bucow si-a primit osanda lui Dumnezeu, murind strivit de cai, pe cand se preumbla cu caleasca pe ulitele pietruite ale Sibiului. Raul fusese facut. Indaratnici ca muntele din preajma, calugarii fara manastiri au rezistat cat au putut, lazuind padurile si ridicand altare de coliba, unde taranii pelerini veneau sa se inchine in dreapta credinta ortodoxa. In saracia lor bogata, isi pazeau precum maica cea oarba si vizionara de la Manastirea Vatafu pravila ortodoxa si bruma de avere - loc de vaca si loc de galeata, in care semanau semanatura de secara si de cartofi. Prigoniti si manati cu biciul de tarcalasii imperiali, fagarasenii nu s-au lasat. Din 142 de familii, in Breaza doar 19 au trecut la uniti. Punand mana de la mana, au ridicat in 1800 bisericuta noua in sat si, neavand clopotnita, au asezat singurul clopot ramas de la manastire intr-un brad falnic, cu ramuri vanjoase. La vreme de stramtoare, fugeau in munte, facandu-si paraclis din padurea cea deasa si iconostas din stele. "Navalnic zel", zice parintele, amintindu-si de ctitorul bisericii, Iosif Hasu ("popa al vechiu") si de sotia lui, imbracata ca orice taranca, cu pomeselnic si caita pe cap, cu pastura de lana si papuci cu turegi lungi in picioare. Multi sateni din Breaza au fost pusi sub birsag (paza), dar au feleluit intre ei sa nu se lase si sa nu se abata de la ortodoxie. Cu dintii s-au tinut de biserica, pastrand icoanele si clopotul vechimii, in care auzi si astazi plans, jelanie si suspine. Tot au pastrat brezenii: de la amintiri pana la resturi de ceramica; de la intamplari si vindecari miraculoase, savarsite de calugari, pana la numele unor mireni desavarsiti, ca Mosu Naftica sau Cantorul al batran, Moise Hasu sau Nenea Nimereala, usa de biserica intru adevar, truditor si postitor fierbinte, cum n-a mai fost de atunci incoace.
Manastirea - legamant de inchisoare
In pamantul Fagarasului, suferinta s-a adunat adancit, ca straturile geologice. Daca iti intaresti auzul, in aer mai vibreaza inca larma si strigatul calugarilor arsi de vii la Bucium, icnetul batranilor strapunsi cu sabia, psalmodiind cu buzele crispate de durere ultima rugaciune. Bland si fara nici un gand de razbunare, parintele Naftanaila arata spre pajistea stramtorata de molizii batrani cat veacul si constata: "La 250 de ani distanta, calcam pe locuri sfinte, prin poieni ostenitoare in post aspru si priveghere. Cine stie cati sfinti martiri fara de nume zac sub pasii nostri, morti pustniceste, in genunchi si cu privirea atintita spre crucea mantuitoare a lui Hristos".
Obosit, parintele cade pe ganduri. Se vede treaba ca asta-i menirea fagaraseanului - sa cladeasca doar pe temelia suferintei. Nu putea fi altfel nici cu visul sau de o viata: sa ridice manastire la Breaza, cu obste asezata si chilii. La cei 80 de ani ai sai, nu mai poate da inapoi. Manastirea e chiar juramantul pe care l-a facut la Canal, in timpul celor sase ani de detentie politica, cand gardianul il izbea cu bocancii in coaste, urland plin de ura: "Banditilor, nici aerul tras in piept nu-l meritati!", iar parintele soptea cu blandetea lui nesfarsita rugaciuni de iertare sau savarsea in ascuns Sfanta Liturghie, luand fereastra zabrelita drept catapeteasma si spinarea unui coleg de celula - altar sfintit in palme si biciuiri.
*
La poalele Fagarasilor, intr-un domestic dreptunghi marginit de brazi, Manastirea Breaza e terminata pe jumatate. Mai sunt multe de facut - chilii, muzeu, atelier de icoane si odai de primire a pelerinilor. Parintele a facut tot ce putea. Si-a cheltuit pensia, a cautat sponsori, a adus lucratori de la Borsec, a platit piatra de temelie. A cerut si i s-a dat, care cum a avut. L-a mai ajutat si familia (fiul cel mic, Ionica, preot la Vistea, si fiul cel mare, doctorul Eugen), asa cum l-au ajutat preotii vecini, cu icoane si straie, cu odoare si carti de slujire. Desi oamenii nu au invatat inca drumul manastirii, parintele nu-si pierde nadejdea. Nici o manastire nu se construieste cu bani, ci cu speranta si dragoste. Neavand monahi inca, parintele Naftanaila tine mai rar Sfanta Liturghie in bisericuta lui de lemn. Urca insa zilnic "La livada", trage adanc in piept aerul muntelui de care nu se mai satura, asculta glasul tainuit al padurii, culege roua linistii de dimineata, dupa care, iesind in pragul usii grele de stejar, suna de utrenie, aratand spre clopotul din mana cu bucuria unui copil: "Cu el ne mai mangaiem. Nu e un clopot mare, dar e harnic. Se aude pana departe. Pana la Dumnezeu".
Iosif si familia sa
Peste dealuri, la Berevoi, s-a ridicat o alta manastire. Asezata in buza padurii, cu pavaza muntelui in spate, biserica e gata fatuita, alba ca un val de mireasa. Manastirea nu are multi vietuitori - doar pe tanarul staret Iosif si familia sa: tatal Ilie si fratele Constantin. Mama e la Ierusalim, si ea calugarita. O familie de monahi, care traiesc o dubla fratie - de sange si de credinta. Desi in varsta de doar 24 de ani, staretul Iosif pare batran in griji si rugaciune. "Cand privesc biserica pe care abia am terminat-o, vad un miracol. Nici eu nu stiu cand am construit-o. Cu ce bani? Cu ce ajutor? Imi place sa-i spun <<biserica dragostei>>, pentru ca toti cei care au muncit la ea nu au cerut nici macar o mie de lei drept plata. Vin cu randul, din sate, si salahoresc voluntar. In tencuiala si zidaria ei se afla toata dragostea fagarasenilor pentru ortodoxie. Marturisesc ca nu am vazut niciunde atata jertfa ca la taranul fagarasean, atata barbatie in credinta, atata suflet. Acesti oameni mi-au fost exemplu. In prima zi cand am ajuns la Berevoi, primul gand a fost sa plec, sa ma intorc la manastirea mea, Afteia, de langa Alba. Totul era in drum - materiale de constructie si utilaje. Loc de rugaciune era o camaruta friguroasa, iar pentru Sfanta Liturghie trebuia sa mergem in sat, pentru ca manastirea nu avea preot. Prins de jarul indoielii, am postit si m-am rugat fierbinte ca Dumnezeu sa-mi descopere planul Lui si sa ma linisteasca. Raspunsul l-am primit prin oameni. A doua zi, in curtea manastirii se stransese parca tot satul. Oamenii voiau loc de inchinaciune, asa cum avusesera mosii si stramosii lor. Voiau slujbe si Sfinte Masluri, pe chiar locul fostei manastiri, incendiate in cumplitul prapad al lui Bucow. In clipa aceea, am avut o revelatie. In Tara Fagarasului trebuia sa reinvie triunghiul spiritual de altadata: Bucium, Breaza, Berevoi si varful lui de lance, Sambata. Trebuia sa se impleteasca vorbele inainte vazatoare ale parintelui Arsenie Boca, cel care in biserica, la Bunescu, mi-a zis: <<Termina-ti scoala si vino in Fagaras, la manastire>>. Imi vorbea mie, un copil fara minte care abia descoperea credinta si pe Dumnezeu. Si acum ma cutremur. De unde-mi stia parintele mersul vietii? Nimic nu i se putea ascunde. Avea taina proorociei. Era omul lui Dumnezeu."
"Sfantuletul" lui Dumnezeu - parintele Arsenie Boca
Va mai trece mult timp pana sa ne dam seama de importanta si statura duhovniceasca a parintelui Arsenie Boca. Fagarasenii ii spun si acum, la 12 ani de la moarte: "Taicutul nostru" si "Sfantuletul nostru". Ii tin fotografia inramata in stergar, ca o icoana. Ii vorbesc si-i cer sfat, asa cum a proorocit: "N-am sa va parasesc niciodata. Mai lesne o sa va ajut de sus, din gradina lui Dumnezeu". Ii tin vorbele in inima, se conving ca toate cate le-a spus se implinesc pana la ultima virgula, merg zeci de kilometri pe jos si se inchina la mormantul lui, pe care niciodata iarba nu se ofileste, se roaga si se vindeca de cele mai cumplite boli, doar imbratisand cu lacrimi si pocainta crucea lui modesta de la Prislop.
Inalt si puternic, ca un adevarat atlet al lui Dumnezeu, parintele Arsenie Boca avea toate darurile - si al rugaciunii, si al trezviei, si al vindecarii. Cu glasul sau tunator si aparent aspru se rastea cumva la oameni, spunandu-le: "Ce veniti pana la Bucuresti si bateti atata cale? O sa aveti in Fagaras puzderie de manastiri. O sa va rugati la voi acasa". Prin anii 80, aceste vorbe pareau nebunesti si fara noima. Acum, ele prind viata. Vizionarismul parintelui Arsenie sparge tiparele stramte ale timpului. Cuvantul sau lucreaza neobosit. Cuvant viu si sfintit. "Taicutul" fagarasenilor nu-i lasa nici dupa moarte. Se roaga si-l indeamna nevazut pe un tanar, ca staretul Iosif, sa faca in Fagaras un Athos romanesc, un munte al rugaciunii neintrerupte. Nu exista in toata tara loc mai potrivit. E loc de martiraj, intesat de osemintele calugarilor ucisi in 1750. Din toate manastirile, a scapat ca prin minune doar Sambata - ctitorie a Brancovenilor si a boierilor Paler din Lisa. Restul a fost trecut prin foc si sabie. La Berevoi, nu a mai ramas nici un act, nici o singura foaie. Povestile si amintirile nu au putut fi insa incendiate. Cu o indaratnicie de muntean, fagarasenii au strans intamplari si nume, durere si obida, lasate mostenire din neam in neam. Acum e timpul refacerii si fiecare taran scoate din ascunzisul podului o icoana pe sticla, un Evangheliar, un stergar batranesc, pe care le daruieste apoi manastirii.
Oricat ar vrea, staretul Iosif nu poate intelege cum de ne consideram saraci, inconjurati fiind de atatea bogatii spirituale. Sa privim putin in jur. Se construiesc atatea lacasuri sfinte, atatea biserici. Cu ce bani? Cu ce jertfe? E limpede ca sporul vine de la Dumnezeu si de la dragostea oamenilor. Ce vom face daca, avand bani, vom pierde dragostea? Spune Isaac Sirul intr-un loc: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, aminteste rugaciunea, ca atunci cand Il vei uita, Dumnezeu sa-si aduca aminte de tine".
E multa suferinta si lipsa in jur, intr-adevar. In stupul manastirii razbat tot mai mult zarva si zgomotul lumii. Nu e usor pentru un staret tanar sa auda multimi de rautati si de rataciri, femei care plang ca le-a parasit amantul si mame care isi vand un copil, pentru a avea ce sa le dea de mancare celorlalti. Cand simte ca nu mai poate indura, staretul Iosif se pierde in padurea ce intra pana in curtea manastirii. Se plimba si mediteaza fara tinta. Ca monah, nu poti fi singur niciodata. Esti inconjurat de gaze si flori, de toata faptura lui Dumnezeu. Staretul Iosif a deprins deja limba tainuita a pasarilor care coboara lin pe pervazul de la chiliuta sa. Le mangaie cu privirea de departe, le asculta si le da raspuns. "Doamne, ce bucurie fara egal", zice cu veselie copilareasca staretul. "Pasarile parca ma recunosc. Parca ma inteleg. Sa invingi necazurile si tulburarea vietii pare lucrul cel mai simplu si la indemana oricui. Nu trebuie sa-L cautam pe Dumnezeu (El este), ci sa ne apropiem de El. Important e sa multumim lui Dumnezeu pentru tot. Nu El are nevoie de rugaciune, ci noi. Altfel, cum spunea parintele Buga: <<Dumnezeu ne ia darul, caci nu stim a multumi pentru cate ne-a dat>>."
*
Sunt inca multe de facut la Manastirea Berevoi - de la pictura bisericii pana la staretie si trapeza. Tanar in ani si batran in rugaciune, staretul Iosif nu-si pierde nadejdea. Il supara cumva ca tinerii din Fagaras nu cauta duhul monastic si, atunci cand o fac, prefera sa mearga la manastirile gata tocmite din Moldova sau Valcea. Vin si la Berevoi. Asculta, se roaga si se inchina, dar nu-si inchina si viata. Nu-si dau seama ca Ardealul e in mare lipsa spirituala, ca aici e jertfa cea mai mare, aici e lupta. In zece ani, in Fagaras s-au ridicat deja patru manastiri. E mult, dar nu si suficient. Vietuitorii sunt inca putini si cam batrani. Staretul Iosif isi priveste tatal, care, coplesit de varsta, munceste din greu la constructia arhondaricului, apoi zice soptit, ca pentru sine: "Fara tineri, imbatraneste si rugaciunea, si viitorul". Mai mult ca oricand, Fagarasul are nevoie de ravna tineretii.Sorin Preda
Foto: Emanuel Tanjala(8)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
