Pop-Rock
Patru, si cu Gianina cinciQuartz
Nume cu rezonanta in hard-rock-ul romanesc, Quartz a pornit la cel de-al treilea start al agitatei sale cariere cu o echipa formata din trei lupi tineri, un veteran si o prezenta feminina luminoasa, ciufulita, cu o puternica personalitate. Vocea cruda, textele sensibile si amare ale Gianinei, muzica proaspata, actuala, imbinare de ritmuri aprige si plutire, au facut din "Las-o balta!", album aparut cu un an in urma, un excelent inceput si au adus Quartz-ului un loc aparte intre trupele noastre.
***
Quartz s-a format in Bucuresti in 1982, a castigat premiul pentru debut la prima editie a festivalului de la Costinesti, apoi a fost interzisa o perioada si a continuat sa cante cu pauze pana in 90. "La inceput eram niste pusti, voiam sa facem rock, traiam pentru rock. Exersam, repetam cate opt ore pe zi, apoi mergeam la o bere si tot despre muzica vorbeam", isi aminteste Amedeo, de care se leaga de la bun inceput numele de Quartz. "Eu mergeam de la 15-16 ani la concerte rock, la Cenaclul Flacara, la Polivalenta, unde cantau Rosu si Negru, Sfinx, Iris, al caror fan am ramas si astazi. Stateam mereu in primul rand, ma uitam cum isi miscau degetele pe chitara, retineam si, cum ajungeam acasa, puneam mana pe chitara si incercam sa cant ca ei. Marele meu noroc a fost intalnirea cu Adi Ilie, chitaristul de la Iris, care m-a ajutat enorm. Aveam 17-18 ani, lucram la Centrul de Calcul si, cum stateam eu acolo, in halat alb, a aparut Adi Ilie sa se angajeze la noi. Nu mi-a venit sa cred ca cel pe care-l sorbeam din ochi pe scena era acum in fata mea. M-a luat cu el in Voltaj si apoi am fondat Quartz-ul, cu care am trait in anii 80 multe momente frumoase, pentru ca atunci rock-ul era mai mult decat o muzica, era o stare de spirit rebela si un mod de a protesta, iar concertele, cu toti activistii si cu toata cenzura, erau o nebunie."
In 1992 Quartz a lansat albumul "Bang Bang", iar dupa doi ani s-a destramat pana cand, in 2000, Amedeo a adunat o noua echipa in care a "aterizat", mai mult sau mai putin intamplator, Gianina Corondan, aflata in plina cariera de televiziune. "Gianina a aflat ca avem un nou proiect, ca repetam de zor si a zis: <<Ia sa vin si eu sa vad cum merge>>. Ne-a ascultat, i-a placut, asa ca i-am propus sa vina si ea cu un text, cu o idee, si pana la urma am intrebat-o daca nu vrea sa incerce sa cante cu noi. Am descoperit ca e o textiera foarte buna, ca de altfel si in viata de zi cu zi - ma refer la glumele ei. Fiind primul ei proiect muzical s-a implicat foarte mult, venea cu doua-trei variante de text pentru fiecare piesa si, practic, vedeam de la o zi la alta cum castiga, cum invata ceva nou. Au fost opt luni de munca la disc, ne-am dorit sa iasa foarte bine, insa din pacate promovarea si distributia au lasat mult de dorit. Am mers insa mai departe, am compus imnul campaniei <<Vier Pfoten>>, <<Cainii simt oamenii, oamenii ce simt?>>, am participat la selectia pentru Eurovision (stiam ca piesa noastra nu are sorti de izbanda, insa am vrut sa aratam ca se poate canta si altfel decat in vechile sabloane) si lucram impreuna la piesele noi pentru al doilea disc."
Gianina Corondan
"La gradinita mea de smecheri invatam tot felul de cantecele"
- Toata lumea te cunoaste ca prezentatoare de emisiuni Tv si iata-te deodata impunandu-te pe scena rock. Cum ai ajuns aici, de cand ai inceput sa canti?
- Ai prezentat o perioada o emisiune muzicala in care invitai tot felul de trupe. Faptul ca de aceasta data tu apareai pe scena intr-o formatie a insemnat implinirea unui vis?
- Ce mi-am dorit eu de mica a fost sa apar intr-un loc si lumea sa se bucure cand ma vede. Asta nu se intampla neaparat pe scena, poti sa faci copiii fericiti si daca esti o profesoara buna, insa eu m-am indreptat spre teatru si muzica, pentru ca in aceste domenii se tot schimba emotiile, decorul si eviti rutina. Aparitia mea pe scena a insemnat o dubla raspundere, o cantitate dubla de emotii. Indiferent pe ce scena urci, pe scena liceului sau pe cea mica, improvizata la petrecerea de ziua ta, ai emotii, insa la mine era ceva in plus. Oamenii ma cunosteau deja, aveau o impresie deja facuta despre mine, pozitiva sau negativa, iar eu trebuia sa o confirm sau sa o infirm prin evolutia mea. Am debutat cu Quartz acum doi ani, la un festival al motociclistilor, in fata unui public foarte sincer si foarte agresiv, daca e calcat pe coada. A fost ca atunci cand te arunci in apa in cap, fara sa stii sa inoti, iar cand ajungi in apa, vezi ca te descurci. Faptul ca, dupa ce au mai strigat cate ceva de genul "Cum mai e vremea?", ne-au ascultat si chiar le-a placut ce am cantat a insemnat mai mult decat ne asteptam. O data trecut pragul de inceput, aparitiile astea pe scena te transpun intr-o stare exceptionala, de beatitudine, in care toate distantele si diferentele dintre oameni dispar.
- Proiectul a pornit ca o colaborare: Gianina & Quartz, iar acum, dupa un an, te-ai integrat perfect si esti un membru cu drepturi depline. Ce te-a facut sa te implici atat de mult, sa ramai in aceasta formatie?
- In primul rand, faptul ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu baietii, ii indragesc cu toate defectele lor si ii consider parte a familiei mele. Fiecare este un personaj in felul sau: Amedeo este morocanosul, cel care explodeaza tot timpul, George este domnul cu maniere, fratele sau, Gusti, foarte diferit, este domnul cu smecherii, iar Radu este profesorul trasnit. Invat mereu cate ceva de la ei pe plan muzical si ii apreciez pentru faptul ca, desi au parte de multe lipsuri, nu abdica de la idealurile lor. Am trecut impreuna prin momente destul de grele si m-am adaptat in lumea lor, a rockerilor.
- A fost o surpriza placuta faptul ca o trupa rock se implica intr-o campanie cu un scop nobil: salvarea cainilor fara stapan...
- Fundatia "Vier Pfoten" a considerat ca trupa noastra este destul de dura pentru a spune lucrurilor pe nume, fara sentimentalisme gratuite. A fost o implicare in plan social si nu ne-am gandit cine e intr-o tabara, ce persoane sunt in cealalta, tot ce ne-a interesat a fost ca oamenii sa ne auda strigatul si sa se opreasca un pic sa se gandeasca daca e bine ceea ce se intampla. Noua ni se pare strigator la cer, infiorator ca aceste fiinte sa fie ucise, asa doar pentru a nu se inmulti si a nu ne mai deranja pe noi. Cred ca putem specula faptul ca am fost inzestrati cu ratiune si ca putem rezolva altfel problema. Pentru mine, cainii - indiferent daca sunt vagabonzi sau de rasa - sunt niste oameni inchisi in acel trup, iar diferenta fata de noi este ca ei nu pot vorbi. Desi uneori, prin ochi, transmit mai mult decat un om care vorbeste toata ziua.Iulian Ignat
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
