Mihai Calin"Mi-a placut televiziunea, dar nu atat de mult incat sa renunt la teatru " - Actor de teatru si cinema, vedeta la Pro Tv, inainte sa urce pe valul succesului Mihai Calin a studiat fizica. De acolo i se trage, probabil, profesionalismul care il detaseaza de tot ce e compromitator si vulgar. Etalon al tinerei generatii, Mihai Calin e o mare speranta a teatrului si filmului romanesc -
Un "nas " celebru: Ovidiu Iuliu Moldovan
- In ciuda carierei tale actoricesti, care urca vertiginos pe orbita succesului, popularitatea de care te bucuri se datoreaza prezentei pe micul ecran. Ce-i drept, chiar si in prestatiile tale la Pro Tv se simtea profesionalismul, stofa de actor scolit. Pari destul de timid. De unde pana unde curajul de-ati face din spectacol o meserie?
- In cazul meu, nu au existat semne precoce ale talentului artistic. Eu n-am fost genul de copil care urca pe scena gradinitei ca sa spuna poezii, sa cante sau sa danseze. La un moment dat, in clasa a Vii-a, un coleg de clasa a fost intrebat de diriginte unde se va duce la liceu, iar el a raspuns ca la Mf4, la Fizica, sectia de Fizica Atomica. Bineinteles ca asa ceva nu exista. Insa mie raspunsul acela mi-a inflacarat imaginatia si uite asa, dintr-o intamplare, am ajuns sa studiez la liceul de mate-fizica de la Magurele, care nu se deosebea de alte licee cu acest profil decat prin faptul ca imparteam cladirea cu Facultatea de Fizica si ca ne aflam in vecinatatea Institutului de Fizica Atomica. La acel liceu, am avut o doamna profesoara de romana si franceza care se numea Marina Creci si care era o mare amatoare de teatru, asta pentru ca provenea dintr-o familie de artisti. Tatal ei, George Maruta, fusese un actor cunoscut la vremea sa. Fiorul artistic m-a contaminat in clasa a Xi-a, cand d-na Creci a infiintat o echipa de teatru a scolii, in care am fost si eu cooptat si cu care am sustinut mai multe spectacole, in aula mare a Facultatii de Fizica. In felul acesta, am prins eu gustul teatrului si am ajuns chiar sa ma gandesc, la modul serios, ca mi-ar placea sa devin actor. Prin clasa a Xii-a, la unul dintre spectacole a fost invitat si Ovidiu Iuliu Moldovan, care m-a remarcat, iar dupa caderea cortinei a venit sa stea putin de vorba cu mine. Afland el despre pasiunea mea, mi-a spus ca normal si bine ar fi sa urmez Facultatea de Teatru, dar m-a pus si in garda cu privire la riscul pe care trebuia sa mi-l asum, adica sa concurez cu un numar foarte mare de candidati, pe un numar foarte redus de locuri. Daca picam, insemna ca urma sa fiu luat in armata, perioada in care n-as mai prea fi avut timp sa ma pregatesc pentru noul examen. Puteam rata din nou si in acest fel pierdeam cativa ani din viata, fara sa obtin nimic. Temerea asta prosteasca, dar oarecum de inteles la 18 ani, m-a facut sa dau inapoi. Neavand nici pe nimeni alaturi care sa ma impinga putin de la spate si sa-mi spuna: "Hai, ma, du-te si incearca! ", am renuntat sa mai dau la Teatru. M-am gandit apoi sa merg pe varianta istoriei, care era o alta mare pasiune de-a mea, dar pana la urma, sub influenta oamenilor din liceu, m-am indreptat spre fizica... si am picat. Normal, pentru ca ar fi trebuit sa mai si invat, or eu ma tinusem tot de spectacole de teatru. Asa ca am plecat in armata, din care n-am facut insa decat un an, pentru ca mi s-a permis sa plec mai devreme si sa dau examen la Politehnica, la Facultatea de Energetica. Am fost admis, la seral, iardrumul meu parea sa se fi indepartat de lumea scenei. Intre timp, incepusem sa si lucrez ca electronist pentru automatizari, ceea ce nu inseamna insa ca sunt vreun priceput. Din contra! Parca am doua maini stangi: nu sunt in stare sa repar nici o priza.
- Si totusi, ceva trebuie sa se fi intamplat, care sa te intoarca pe "calea cea buna "...
- S-au intamplat mai multe. In primul rand, pe cand eram in anul Ii am aflat de existenta unui teatru studentesc de amatori, numit Podu. Asa ca intr-o zi, mai exact pe 6 octombrie 1988, m-am dus acolo si-am spus ca vreau si eu sa joc. Am fost acceptat in acea trupa de studenti proveniti de la cele mai diverse facultati si am inceput sa lucrez, intr-un regim absolut profesionist, sub indrumarea regizorului Catalin Naum, care acum chiar e profesor la Facultatea de Teatru. El era si este o persoana foarte pasionata, care priveste meseria cu un soi de sfintenie si care ne-a invatat ce inseamna respectul fata de colegi si fata de munca. Problema care incepuse sa ma framante era ca dupa vreun an deja nu prea mai puteam sa ma tin de Politehnica. Incepusem sa ma plictisesc ingrozitor. Imi dadeam seama ca puteam sa invat, ca puteam sa devin un inginer destul de bun, dar ca niciodata n-aveam sa stralucesc in acel domeniu. Vorba tatei: "Decat un hartogar prost, mai bine un meserias bun ". M-am gandit sa ma las de Energetica si sa dau la Teatru. Am discutat mult pe aceasta tema cu parintii mei, care mi-au fost foarte buni prieteni, m-au iubit enorm si niciodata nu mi-au impus pe ce drum s-o iau, si cu mentorul meu, Catalin Naum, si pana la urma am renuntat iar la idee. Pentru a doua oara. Dar ce ti-e dat sa ti se intample ti se intampla, chiar daca, sa zicem, prin actiunile tale mai amani clipa aceea. A venit Revolutia, iar situatia s-a schimbat, in sensul ca acum era permis sa urmezi doua facultati in paralel. Din iunie 90, Andrei Serban a inceput repetitiile cu corul Trilogiei Antice, pentru care invitase studentii de la fostul Iatc si amatorii de la Podu. Am fost angrenat si eu in acest proiect, pentru care am repetat trei luni, asa ca nu m-am mai dus la nici unul din examenele de la Energetica. In toamna, am dat examen si la Teatru, am intrat si am luat hotararea de a renunta la Politehnica. Tata mi-a spus ca poate ar fi bine sa termin, ca, in fond, eram deja la jumatate. Am avut o discutie in care i-am explicat asa, ca de la barbat la barbat, ca nu puteam sa fac doua lucruri in acelasi timp, mai ales ca intre ele nu exista nici cea mai vaga legatura. I-amspus ca pe mine teatrul ma atragea si ca diploma de la Energetica tot n-ar fi insemnat nimic. Tata a fost foarte mandru ca l-am inclus intr-o decizie atat de importanta, desi mie mi se parea ca asta era atitudinea fireasca si s-a declarat de acord cu mine.
"Pepe si Fifi " sau "iesirea din ou "
- Desi ai optat pentru teatru, afirmarea ta nu s-a produs pe o scena, ci intr-o creatie memorabila de cinema, "Pepe si Fifi ", filmul lui Dan Pita. Pelicula aceasta a simbolizat "iesirea ta din ou " si a obligat lumea artistica romaneasca sa te recunoasca si sa-ti acrediteze talentul. Ai constientizat acest moment sau erai prea "crud " la vremea aceea?
- Pentru rolul din "Pepe si Fifi ", Dan Pita m-a luat in toamna lui 1993, cand tocmai incepeam anul Iv. Era primul meu rol intr-un film, insa nu am avut constiinta greutatii lui. A fost o perioada in care m-am simtit bine, pentru ca partitura aceea mi-a adus o oarecare recunoastere, mai ales din partea lumii artistice, si pentru ca era placut sa vad ca ziaristi importanti, pe care ii cunosteam dupa semnatura, scriau despre mine cu apreciere. Insa la scurta vreme dupa premiera, care a avut loc in toamna lui 1994, am intrat in Teatrul National, am inceput repetitiile, iar efectul filmului s-a volatilizat. Plus ca eu nu aveam nici bani sa ies in societate, la un restaurant sau la un bar, sa cultiv relatii si sa vad ce atmosfera a creat prestatia mea.
- Apropo de intrarea in Teatrul National: e o victorie pentru un tanar actor, abia iesit de pe bancile scolii, sa fie angajat de prima scena a tarii?
- In 1993, cand am terminat anul Iii, Andrei Serban, care era inca director la National, a organizat un concurs pentru sapte locuri de actori, pana-n 30 de ani. Pentru ca acceptau si studenti in ultimul an, m-am prezentat si eu si-am luat concursul, numai ca, dupa putin timp, Andrei Serban si-a dat demisia si-a plecat, iar noua directie a luat decizia sa nu ma mai angajeze, pana nu termin facultatea. In virtutea fostului concurs si a faptului ca deja incepusem sa repet, dupa un an am fost, in sfarsit, angajat. Sigur ca, din exterior, probabil ca pare extraordinar ca de-abia ai terminat facultatea si te-a si angajat Teatrul National din Capitala si, intr-adevar, e bine, dar important este ce faci mai departe, ca si cand intri in facultate te bucuri, dar treaba si greul incep abia dupa absolvire. In sensul acesta, n-as spune ca in fata mea s-a deschis o carare presarata cu petale de trandafiri. A urmat o perioada de cativa ani in care am jucat destul de putin si, in general, tot felul de rolisoare. Nu a fost o experienta frustranta. Nu stiu daca a fost fireasca sau nu, dar asa s-a intamplat, iar eu nu ma plang. Sunt actori care prind un rol de anvergura abia la 35 de ani, in timp ce altora le este dat sa li se ofere asa ceva la 22 de ani. Pana la urma, propunerile au inceput sa se indeseasca, iar acum pot spune ca am un program destul de incarcat. Teatrul National mi-a dat sansa de a juca alaturi de mari nume ale vietii noastre artistice, oamenii din "vechea garda ", cat si alaturi de tineri din noul val. Pentru mine nu are prea mare importanta problema asta, a generatiilor. Cred ca ea este una artificiala, atata timp cat toata lumea se poarta profesionist. In general, am fost tratat ca un coleg, chiar de oameni ca Radu Beligan, Costel Constantin, Marin Moraru sau Gheorghe Dinica. Am simtit ca mi se acorda incredere si ca lucram de la egal la egal, or acesta este un ajutor fabulos. Mai departe, in relatia profesionala cu maestrii, depinde de noi, actorii tineri, sa raspundem cu aceeasi doza de profesionalism si sa luam ce si cat putem din aceasta intalnire, sa invatam cat mai mult.
In barca la Pro Tv
- In 1994, inainte de premiera cu "Pepe si Fifi ", pelicula a fost invitata la Festival des Films du Monde, un festival de film destul de important, organizat in Canda, la Montreal. Pe lista invitatilor eram trecut si eu, numai ca mie nu mi se asigura transportul. Am incercat sa gasesc niste sponsorizari, insa, fiind un ilustru necunoscut, incercarea mea s-a soldat cu un esec. Voiam neaparat sa ma duc, sa vad si eu cum e la un festival de film de o oarecare anvergura, asa ca m-am imprumutat de o parte din bani. Cu cateva zile inainte de data plecarii, Dan Pita m-a sunat sa ma intrebe daca am reusit sa fac rost si de restul. I-am spus ca nu, dar ca am auzit de unu Adrian Sarbu, de la Media Pro, care m-ar putea ajuta,insa la care nu reusisem sa ajung, fiindca nu trecusem de secretara. Dan Pita il cunostea pe Adrian Sarbu si i-a dat un telefon. La randul lui, Sarbu fusese invitat la o vizionare, deci stia filmul. M-a chemat, mi-a zis ca i-a placut ce am facut eu acolo si mi-a dat banii de plecare. La vreo sase luni dupa intamplarea asta, pe la inceputul lui 1995, m-a chemat din nou si mi-a spus ca face o televiziune care va incepe sa functioneze spre sfarsitul anului si ca ar vrea sa lucrez acolo. Eu am fost de acord si, dupa o perioada de incercari si cautari, am ajuns sa lucrez la emisiunea de dimineata, cu Florin Calinescu. N-am stat insa decat doua luni si jumatate, dupa care am renuntat, pentru ca nu prea faceam fata. Aveam repetitii la teatru, si dimineata, si dupa-amiaza sau seara, iar pentru emisiune trebuia sa ma trezesc realmente de cu zori. La ora sapte, cand se dadea startul, nu trebuia sa fii numai treaz, ci sa si functionezi la parametri ridicati si, sincer sa fiu, nu cred, vorba fotbalistilor, ca faceam o figura prea frumoasa. Fizic, mi-era foarte greu. Eram foarte obosit. M-am tinut numai de teatru, pana in vara lui 96, cand a venit Andrei Boncea de la Pro Tv si mi-a propus o noua emisiune, care s-a materializat, prin iarna, in primul concurs de cultura generala prezentat de mine, "Stii si castigi ". Si uite asa, am intrat eu in lumea televiziunii, o lume care mi-a placut, dar nu intr-atat de mult incat sa ma determine sa renunt la teatru. Teatrul e marea mea pasiune si pentru ca asta am facut cel mai mult, eu ma consider a fi un actor de teatru. Actor de cinema nu pot spune ca sunt, fiindca la noi se fac putine filme, eu nu ajung sa apar pe ecran nici macar o data pe an. Dar asta nu inseamna ca cinematografia nu ma tenteaza. Pe de alta parte, cred cu tarie ca si in televiziune poti face multe lucruri bune si interesante, te poti manifesta asa cum esti tu cu-adevarat, poti spune ce gandesti si, in acelasi timp, te poti si distra. Insa, ca orice alt domeniu, televiziunea iti cere sa i te dedici, iti cere timp, efort de gandire, de conceptie, de realizare, iar eu sunt om de teatru in primul rand. Ceea ce nu inseamna ca am renuntat totalmente la televiziune. Niciodata nu stii ce-ti rezerva viitorul, mai ales ca televiziunea reprezinta si o sursa substantiala de venit, mai importanta decat salariul din teatru, care este insuficient pentru a trai decent. Motivatia de ordin financiar este una foarte importanta, peste care nu poti sa treci asa usor.
- Aceasta sa fie explicatia pentru care ai acceptat si proiecte de mana a doua? A existat, de pilda, emisiunea aceea numita "Superbingo ", in care nu prea aveai ce cauta. Se vedea de la o posta ca te simti in circul acela stingher, jenat.
- Nu mi-am dorit acel proiect. L-am acceptat din inertie si din motive financiare. Si a mai existat si dorinta de a introduce intr-o zona cu o audienta extrem de ridicata un alt stil decat se utilizase pana atunci in productiile de acel gen. Ceea ce vreau sa spun insa este ca nu mi-a fost rusine sa fac ce-am facut si nu-mi pare rau. In acelasi timp, daca e sa mergem cu onestitate pana la capat, atunci nu trebuie lasat la o parte faptul ca au fost lucruri mai putin inspirate sau chiar slabe, pe care le-am facut si-n teatru. Numai ca exista o anumita perceptie conform careia teatrul este o arta, e ceva superior altor genuri de manifestari publice. Insa si-n teatru, si-n cinema, si-n televiziune, nimic nu depinde numai de tine. Rezultatul, ceea ce vede spectatorul, este un melanj obtinut din munca depusa de tine, actorul, de regizor, de scenarist, de scenograf, de cameraman, de masinist etc. Acestea sunt meserii cu bataie lunga si in care ideal este sa acumulezi pe parcursul timpului, sa descoperi, sa devii mai intelept.
- Catre finalul interviului as vrea sa ne mutam de pe scena in viata ta cea de toate zilele. Ce alte pasiuni mai ai in afara de teatru?
- Istoria e o pasiune care dateaza inca din copilarie. In clasele primare, citeam cu regularitate "Magazinul Istoric ". Acum sunt interesat de un soi de mixaj intre istorie si politica externa. Imi place sa fac conexiuni intre evenimente, intre informatii. In rest, imi place sa citesc si sa ma intalnesc cu prietenii la un pahar de whisky.
- In incheiere, te rog sa-mi spui cum reactioneaza un Leu nascut in miezul lui august, la primavara care ne-a invadat?
- In horoscoapele pe care le mai citesc din cand in cand, scrie ca Leii sunt niste persoane care debordeaza de energie. In cazul meu, regula asta nu se prea aplica. Eu sunt un Leu mai lenes, mai ponderat, desi nu totalmente pasiv. Si sunt un optimist. Asa ca astept primavara cu nerabdare, pentru ca intotdeauna devin mai entuziast, mai fericit, asa, fara nici un motiv extraordinar. Nu e nevoie nici sa castig bani multi, nici sa primesc vreun rol nou, ca eu, negresit, primavara ma simt inundat de o bucurie calda, care-mi face foarte bine. Si pentru ca-mi place enorm sa sofez, asta e perioada cand ma urc in masina, imi pun muzica preferata si conduc pe unde vad cu ochii, fara o tinta precisa. Leul din mine se simte foarte relaxat in urma unei astfel de escapade.Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
