Acasa

Bacita de sub Bucegi- La 90 de ani, Maria Bancila mai vede inca lumina albastra a tineretii -Balada lui Picu Bancila. Un cioban avea un munte numit Gaura. Era stapan de munte. Acolo, in Gaura, ciobanul tinea stana mare, de trei sute de oi. Jos in sat, incropise o gospodarie buna, in care-si bagase o...

Bacita de sub Bucegi- La 90 de ani, Maria Bancila mai vede inca lumina albastra a tineretii -Balada lui Picu Bancila

Un cioban avea un munte numit Gaura. Era stapan de munte. Acolo, in Gaura, ciobanul tinea stana mare, de trei sute de oi. Jos in sat, incropise o gospodarie buna, in care-si bagase o nevasta tanara, de cincisprezece ani. Strasnica nevasta asta a lui! In unele nopti mari, de iarna, cand gandurile negre nu-ti dau pace, ea se scula din somn, aprindea lampa si il cuprindea strans in brate. Fara cuvinte. Era felul ei de a-i aminti cat de mult il iubeste.
Asa, amandoi, traiau bine. Pe atunci, oieritul aducea bani frumosi, dar el nu se purta mandru. Daca vreunul il lauda pentru averile lui, ciobanul raspundea la fel: "Am muncit". O vorba banala, tocita de mult. Dar desi avea palmele insangerate de munca, omul rostea vorba asta cu un fel de smerenie. Ii era parca rusine ca el are si altii n-au. Poate tocmai de aceea era atat de saritor si de darnic cu ceilalti: nu-i era frica de judecata oamenilor, ii era frica de judecata lui Dumnezeu. In Bran - caci acesta e satul - nu era unul pe care sa nu-l fi ajutat cu ceva, dar bunatatea lui starnea si mai mari invidii.
Intr-o zi, primarul l-a chemat sa-i are. Omul s-a dus fara sa carteasca, chiar daca nu-i era dator cu nimic. A arat ogorul acela strain pana seara tarziu si cand s-a intors, primarul i-a zis: "Bade, acum hai sa-ti platesc", dar el n-a vrut sa ia nici un ban. Nu din orgoliu, ci fiindca era "primarul". Si - stia el - primarul trebuie respectat. A doua zi, acelasi primar l-a chemat la dansul si nu i-a mai spus "bade". I-a racnit in fata, de parca nu l-ar fi cunoscut nicicand: "Bai, tovarase!". Apoi i-a spus ca muntele Gaura nu mai e al lui. Nici casa, nici gospodaria, nici averea. Nimic nu mai e al lui. In ochii lumii devenise peste noapte un "chiabur". Insusi primarul il trecuse pe lista - lista celor trimisi in lagar -, desi putea foarte usor sa n-o faca. De ce-a fost dus el acolo? Ce rost a avut deportarea in lagarul acela de la Dumbraveni? N-a priceput asta pana pe patul de moarte. Pe acest cioban il chema Bancila. Aron-Picu Bancila.


Luna neagra

Strasnica si astazi nevasta lui. Maria Bancila are 90 de ani si locuieste in susul satului, pe-o costisa de munte, chiar deasupra capelei din piatra de rau, unde branenii tineau invelita in aur inima Reginei Maria. La ora amiezii, dambul din spatele casei e acoperit de spinarile oilor. Sunt multe, aproape trei sute, la fel ca altadata. Din card ies doi barbati puternici. Nepotul Serban si ginerele Gheorghita Enescu, ingrijesc azi de averea neamului, in buna traditie. In casa veche e cald si bine. Batrana sade ca o imparateasa la o masa lunga si goala, odihnindu-si coatele pe lemnul lucios. Nu e singura. Toti ai ei ii sunt imprejur si o privesc cu dragoste. E duminica. O fetita asterne masa. "Nu ti-e frig, maie?..." "Nu mi-e frig, draga maii."
Bunica isi vede copiii in ceata, ca pe niste umbre, insa ii recunoaste pe fiecare "dupa suflari". Uneori, ea isi desface bratele si intre ele ii cuprinde pe toti - copii, nepoti, stranepoti -, ii aduna la piept, ca si cum ar vrea sa-i apere de o primejdie nevazuta.
Maria Bancila stie ca s-a nascut in 12 mai. Nu mai stie anul. Stie ca sotul ei s-a nascut la 2 mai, ca nunta lor a fost "la un frumos intai mai", insa anii tot nu reuseste sa-i socoteasca. "De mult sunt certata cu ei. Toate lucrurile bune si rele le-am patit in luna mai." Tine minte cu sfintenie doar anul 1970, cand i-a murit baiatul - cel mai drag dintre cei trei copii - si 1975, cand i s-a prapadit si sotul. Multumeste in fiecare zi lui Dumnezeu ca a tinut-o sa treaca teafara de acesti cinci ani de cosmar. In noaptea cand masina feciorului a fost zdrobita de trenul acela blestemat, femeia s-a trezit din somn si a plans. Apoi a parasit-o si sotul. Nici azi, batrana nu se poate dumiri: cum se poate ca dupa o viata intreaga de munca si chin - lagarul, gerurile naprasnice din stanile muntilor, muncile istovitoare - tocmai acest barbat puternic, despre care credeai ca nu poate pati nimic, sa moara atat de intamplator si de simplu? Intr-o zi a iesit din casa si a cazut, izbindu-se cu capul de o piatra. Avea 75 de ani. Cu cateva zile inainte, hotarase sa se lase de stana. Sa se statorniceasca acasa, langa femeia si copiii lui.

Statuile de branza

"Am trait bine, da-nainte de-a fi comunistii. Am avut un sot de toata lauda, bun, prea bun inca. Tin minte cum se facea primavara si bietul de el se chinuia sa urce gunoiul pe munte. Aici, in Bran, pamantu-i piatra seaca. Daca nu-l ingrasi, nu rasare nici un fir. Era cald, gunoiul se lipea de picioare si de haine, si dupa ce-l imprastia pe pajiste isi intorcea caciula pe dos, atat de tare asuda saracul. Neobosit era. Apoi se facea vara si el pleca in Gaura, sub varfu" Omu, la stana. Avea dragoste innebunita dupa oi. Era grea viata lor acolo sus, dar era frumoasa. In unele zile, se urca pe cal. Zicea ca nu stie cand s-o mai intoarce acasa. Mai venea sa ia sare, malai, cheag si iarasi dus era. In Gaura avea ciobanii lui, slugile care-l asteptau. Pe unii-i tramitea sus pe culme, cu <<sterpele>>, altii si-i tinea jos, la <<manzari>>. La inceput, mulgeau <<plecatorile>>, cele carora le piereau ori li se pierdeau meii. Dupa aceea, la 20 mai, intarcau meii. Branza, primavara o baga la coaja de brad, vara o baga la burduf, iar toamna platea slugilor varatul. Minuni faceau din laptele oilor! In putinei faceau untul. Casul il sfaramau pe ravare cu cresteze sau il bagau in papusarele de lemn si dupa ce-l strangeau acolo, dinuntru ieseau papusi mari de cas, incrustate in jur cu modele. Da, adevarate statui de branza... Dupa ce faceau casul, fierbeau zerul si mestecau un picut de zer cu urda de-a doua, inainte de a se rascoace. Asta era <<jintita>>. Pusa in bote sau ciubare, tinea toata iarna si copiii erau innebuniti dupa chisleacul asta dulce si bun. Si tare frumos mai era acolo sus, la ei. Pentru barbatu-meu, stana era totul, era un fel de <<fabrica>> a lui, daca vreti. Isi alegea ciobani ageri, pe care - zicea el - <<sa-i doara sufletul>> dupa oi. Aici pasunatul tine numai trei luni, ca-i iarba putina. Oaia are burta joasa si trebuie sa n-o treci prin <<timbane>> seci, pe muchii de munti, ca-si freaca burta de munte, isi strica pantecele si din oaie boiereasca se poate face-o sterpaciune. Se fereau de locurile seci si <<rele>>, de vantul din fata, de babele ce furau mana laptelui, ba nu se sfiau sa mai zica chiar ei cate-un descantec asa, ca sa <<lege gura la lupi>>. Intra bleg lupu-n turma. Nu putea sa apuce oaia, parca era stirb in gura, si-n ast timp, cainii urlau langa foc, ciobanii cantau, se veseleau si-si radeau de lup cat e de natang. De nimica nu le era frica. Barbati ca aceia nu se mai nasc azi si oamenii nu mai sunt asa oameni ca altadata. Cioban adevarat nu era fitecine: trebuie sa fii nascut si nu facut."

Ani de bejenie

Deportarea. Maria Bancila n-a vrut niciodata sa faca generalizari grabite:"Ce-mi pasa mie de <<regimul>> comunist? De vina a fost primarul. Un amarat. Ne-a pus chiaburi din rautate si invidie, doar nu de bogatie." Multe temeri s-au cuibarit de atunci in sufletul femeii. Chiar si astazi, dupa atatia ani, i-e frica sa se laude strainilor cu agoniselile ei, iar in fata vecinilor o face cu mare umilinta: "Am muncit, n-am chiaburit". Din amintirea lagarului a ramas numai teama. "Cand ne-au luat, era in 2 mai. Barbatu-meu era dus cu stana la Rupea, langa Sighisoara, si eu eram ramasa singura cu copiii. La portita a venit un om. Ne-a zis ca gata, trebuie sa ne facem bagajele, ca nu mai avem ce cauta in casa. Am plecat fara nimic, doar cu o pereche de boi si o sluga. Doamne, ce era acolo, la Dumbraveni... Eram multi tare, din toate partile. Mi-am strans copiii langa mine si ne-am uitat in munti. Stiam ca barbatul mi-e pe acolo, pe undeva. Putea sa ramaie in munte cu stana, dar nu l-a tinut inima sa ne lase singuri. Peste cateva zile a venit in lagar de buna voie, cu mainile goale, lasandu-si toate oile la Rupea, in grija unui strain. Saracul de el, din cioban mandru si liber a ajuns un salahor de rand: cara pietris pe strazile Dumbraveniului. Locuiam inghesuiti intr-o odaie mica, ne tot intrebam ce-or vrea astia cu noi. N-au vrut nimic, n-au omorat pe nimeni. I-o fi zis lagar, dar nu era ca un lagar adevarat. Ne lasau sa mergem la piata, ne puteam plimba pe ulita, doar sa nu iesim din oras. Numai duminica, la ceasurile Sfintei Liturghii, eram siliti sa ne prezentam la Militie, ca sa dam raportul si sa ne numere. Am stat acolo din 1952 pana in "54, apoi ne-am intors acasa. Casa era goala, dar in buna stare. Oile le prapadisem, ne-au mai ramas vreo cincizeci, dar cand le-am dus la iernat la Balta Brailei, ni le-au luat rusii si p-alea. In fiecare saptamana aveam neplaceri. Pe fata cea mica n-au lasat-o sa dea la facultate, ca era odrasla de chiabur. Asa ca in doi ani de zile am pierdut totul. In alti doi ani ne-am refacut gospodaria, dar muntele Gaura nu mai era al nostru. Si te intrebi asa: ce-au rezolvat ei cu lagarul asta? Ca daca stateam acasa, noi am mai fi dat cotele de lapte si de carne. Am fi ajutat Statul. Mai tarziu, un tinerel cu ifose, tot din Primarie, ne-a explicat ca noi am fost dusi in lagar pentru <<reeducare>>. Ha. <<Reeducarea>> asta-i cum ar fi astazi <<schimbarea de mentalitate>>. Dar..." Si pentru prima data femeia izbucneste in ras, un ras puternic si totodata induiosator, un ras care te face sa razi si tu, fara motiv, laolalta cu ea: "dar pe noi, branenii, nici dracu" nu poate vreodata sa ne reeduce...".Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala