"Un Miracol AdevaRat: Rugaciunea"
- Reluam publicarea celor mai frumoase texte, selectate pentru concursul organizat de revista noastra anul trecut. Frumusetea si emotia lor dovedesc ca premiile acordate ar fi trebuit inmultite ca painile lui Hristos -
La seceris
Venise vremea secerisului. Atunci, taranul de la campie devine agitat. Nu mai are liniste, nu-si gaseste locul pana nu vede combina adunandu-i recolta. De cand a primit o parte din pamant inapoi, el incearca sa-si joace rolul de dinainte de colectivizare. Dar nu mai are nici anii, nici utilajele, nici mentalitatea de atunci.
In acel an, recolta se anunta frumoasa la tot ce pusesera morometii mei din Vlasca in pamant. Porumbul era negru, adica verde inchis, graul isi astepta in liniste seceratorii, dar orzul nu mai putea astepta. De cateva zile, tata il batea la cap pe frate-meu sa mearga la un proprietar de combina sa vada cand incepe la orz. In ziua stabilita, in formatie completa, am urcat dealul, cu tractorul proaspat cumparat de fratele meu si cu o remorca. Cand ajungi in varf, iti apare-n fata un camp perfect plan, ce se termina, nederanjat de nici o denivelare, la linia orizontului. Aici pamantul este bun. Poti cultiva orice, ca munca ti-este rasplatita.
Orzul din acel an era ca aurul. Bobul era plin, galben si parfumat. Pentru omul crescut la campie, spicul copt, sfaramat in palma cu bataturi este mirosul cel mai nobil de pe pamant. Satenii erau ingrijorati de starea vremii. Se anuntase la radio ca urmeaza o perioada mai umeda, cu multe ploi. Fiecare cauta sa-si vada agoniseala la scuteala. Spre dezamagirea noastra, combina a inceput recoltarea din marginea opusa noua. Daca atunci era ora zece, insemna ca la noi o sa ajunga pe la sase-sapte seara. Dar era bine si-asa. Ni se parea timpul o vesnicie. Cu un ochi la combina si cu celalalt spre cer, tata se invartea ca un leu in cusca:
- Daca ploua mult, o sa creasca in spic si-o sa se aleaga praful de munca noastra, a spus cu naduf.
- Lasa, tatica, ca poate ne ajuta Dumnezeu si treieram si noi astazi, am cautat eu sa-l mai linistesc.
- Uite ca la Cornul-caprii apar norii. Stiam sigur ca nu vom scapa de ploaie.
Tata ramasese cu ochii spre cer, dar, dupa banuiala mea, cu gandul spre inalt. Stiam ca se roaga. Rugaciunile il salvasera de pe front, din lagarele nemtesti, din foametea de dupa razboi, din necazurile si lipsurile din perioada de dinainte de 89. Isi crescuse cei trei copii, tragand in jug alaturi de mama. I-a crescut, i-a scolit, i-a vazut la casele lor. Si Dumnezeu i-a ajutat mereu. Eram sigur ca o sa-i ajute si acum. Citisem undeva ca rugaciunea colectiva are sanse mai mari de indeplinire decat cea individuala. Si-atunci, am inceput sa ma rog si eu, incet, profund, cu credinta ca Dumnezeu ne asculta. Dinspre apus, un nor negru, amenintator, se indrepta spre noi. O parte din sateni si-au strans lucrurile in carute si au plecat acasa. Altii, mai perseverenti, asteptau. Combina continua sa recolteze, ajungand aproape de jumatatea lanului de orz. Sub norul negru se vedea deja ca un fum ploaia deasa de vara. Noi continuam sa asteptam, rugandu-ne tacuti si sperand ca vom fi ajutati. Deja ploaia ajunsese la combina care se oprise din lucru. Oamenii care ramasesera pe camp plecau in graba. Noi tot mai asteptam un miracol. Si miracolul s-a intamplat! Ploaia si-a aruncat stropii grei, de vara, pana la 10-11 metri de marginea lotului nostru cu orz. Era incredibil! Spre apus, aparusera mici balti, spre miazazi continua sa ploua, iar la noi era uscat. Tot de necrezut i s-a parut si mecanizatorului de pe combina, atunci cand i-am intrerupt drumul spre sat, spunandu-i ca pe pamantul nostru nu ploua. Cand au cazut primele spice secerate de ucigasa masinarie, l-am vazut pe tata inchinandu-se, murmurand ceva. Nu era nevoie sa-l aud ca sa stiu ce-a gandit si ce-a spus:
- Mare Ti-e puterea Ta Doamne! Si nesfarsita dragostea Ta pentru noi! Amin!Ion Martac - loc. Petrosani, jud. Hunedoara
Cutremurul
Ma numesc Soare Viorica si am 50 de ani. M-am nascut in satul Cormenis, jud. Salaj, un loc deosebit de frumos si binecuvantat de Dumnezeu. Aici, bunica din partea tatalui o avea prietena pe lelea Marita, o femeie singura, care ma iubea foarte mult. Ma duceam adesea la ea. Imi placea cum lua din putinica putina branza, pe care o strangea in pumn si ma intreba daca vreau sa fie "rata" sau "gascuta". In casuta saracacioasa, dar foarte curata, pe un perete, intr-o cutiuta cu geam era la loc de cinste statueta Sfantului Anton. Copil fiind, ma fascina. Stateam minute in sir si nu-mi dezlipeam ochii de la el. Stiu ca i-am zis: "Lele Marita, cand ii muri, sa mi-l lasi mie pe Sfantul Anton". Eu am plecat din sat si, cand s-a imbolnavit si si-a pierdut puterea, lelea Marita a chemat-o pe mama si mi l-a daruit pe Sfantul Anton. Il am si acum in vitrina, ma inchin la el si mi-e la fel de drag.
Era in 30 august 1986. Eram singura acasa, sotul meu plecase la Covasna sa-l aduca pe baietelul nostru, care era cu socri in statiune. Trebuia sa dorm singura. Am trebaluit pana tarziu si, obosita, m-am culcat cu lumina aprinsa pe hol si usa deschisa la camera. Cand sa atipesc, mi s-a aratat imaginea Sfantului Anton. M-am ridicat pe marginea patului, m-am inchinat si mi-am zis: "Maicuta Domnului, de ce-l vad eu pe Sfantul Anton?". Am stat putin si m-am culcat din nou. Si iar mi se arata sfantul, si iar ma inchin. Si iar, si ma inchin. Cand m-am asezat din nou, am simtit cum fuge patul cu mine, totul se clatina si huruia. Incepuse cutremurul si Domnul mi-a dat de stire sa fiu treaza, sa nu ma sperii, ca Sfantul Anton si Maicuta Domnului sunt langa mine. M-am asezat in tocul usii, m-am gandit ca Domnul ii ocroteste pe toti ai mei si m-am rugat sa opreasca cutremurul.
Viorica Soare - Aleea Marghiloman nr. 70, Buz
Haita
Acum 40 de ani, lucram la un releu Tv in muntii Hunedoarei. Tocmai se finaliza montarea instalatiei - foarte sofisticata pentru vremurile acelea. Intreaga echipa muncea zi si noapte. Era o duminica dupa-amiaza, la sfarsitul lui februarie, zi cu soare stralucitor, cer albastru, si-n aer adia un vant ce mirosea primavaratic. Statia era pe coama unui munte, de unde se vedeau vaile valurite, paduri dese, nesfarsite, taiate de carari facute de mana taietorilor de lemne si panta lina ce cobora in valea Cepturari. De trei luni, zapada mare acoperea aceste intinderi nesfarsite. Oboseala ultimelor saptamani imi nimicise orice dorinta de a iesi la aer. Acum, stateam in soarele dupa-amiezii, bine imbracat in haine calduroase, cu un fular gros de lana in jurul gatului. Ma opinteam tragand o sanie mare, facuta din bare metalice. Voiam sa-mi aerisesc capul napadit de calcule, insuccese, probleme administrative. Ursu, cainele ciobanesc al statiei, ma urma cu blana lui uriasa si coada falfainda, latrand vesel. "Dumnezeu sa va aibe in paza!", imi ura paznicul cu pusca pe umar, deschizand cu greu poarta intepenita in zapada. "Sa va intoarceti sanatosi!" Inaintam tragand sania dupa mine, cainele ma urma, bucuros de plimbarea neasteptata, labele lui groase lasand urme adanci in zapada ce scanteia in soarele grabit al dupa-amiezii. Panta molcoma a muntelui grabea inaintarea saniei, ce cobora spre vale, dandu-mi un sentiment de eliberare. Cainele alerga in urma mea cu sarituri mari. La un moment dat, un troian mi-a oprit sania. M-am uitat in urma, chemand cainele. Acesta se oprise cu botul in bataia vantului, cu blana de pe spate zburlita ca o avertizare. Atunci am auzit, incet, foarte incet, urletul lupilor, adus de vant. Jos, in vale, se vedea un sir negru de puncte, inaintand grabit pe directia noastra. O unda de teama puse stapanire pe mine. Bocancii mi se pareau ingrozitor de grei, broboane de transpiratie imi scaldau fruntea. "Ce sa fac?! Sunt fara pusca...", imi trecu prin gand. Grabii pasul, tragand sfoara groasa a saniei. Capul cainelui imi freca glezna. M-am rezemat cu spatele de lemnul gros si noduros al unui copac. Sania era trasa in fata. Cainele, cu coada intre picioare, se facuse una cu pamantul, chelalaind infricosat cu botul langa piciorul meu. Cu un gest familiar, mi-am dus mana la gat si degetele mi s-au impletit in lantisorul de argint cu cruciulita. "Doamne, nu ma lasa! Doamne, ajuta-ma!", atat am mai putut ingaima, strangand pana la durere crucea mica si modesta. Fata mea era scaldata in sudoarea fricii si starea mea de spirit - de nedescris. Haita se apropia. Tufele dese de alun din fata pomului ne ascundeau intrucatva. Dar lupii se ivira pe zapada inghetata, trecand la cativa pasi de noi. Slabi, infometati, cu blana in smocuri murdare, ieseau istoviti din iarna prea lunga. Erau unsprezece animale. Ultimul, un lup batran, cu blana cenusie, ma atinti o clipa cu o privire fixa, adanca si cruda. Apoi, grabi pasul, mirosind urmele fratilor sai. De necrezut, dar haita trecuse pe langa noi, fara sa ne vada si fara sa ne adulmece. Inima mi se zbatea in gat, iar valurile de adrenalina imi inundau pieptul. Timpul se oprise in loc. Nu stiu cat am stat acolo, la radacina copacului. Cu maneca jachetei mi-am sters fata uda si parul umezit. Atunci am realizat, vazandu-mi degetele albite de efort, cum lantul subtire de argint era rupt si-n palma strangeam crucea micuta cu Mantuitorul rastignit pe ea. Obosit, cu bocancii atarnand greu, mi-am tarat fara vlaga pasii. Cainele ma urma fara zgomot, rusinat parca. Incet, am reusit sa urcam panta, acum neprietenoasa, a muntelui. Farmecul zilei se imprastiase. Sus, in camera mea, m-am prabusit imbracat pe pat, cu ochii tintuind tavanul: "Doamne, iti multumesc!".Pens. Tiberiu Trascau - B-dul Liviu Rebreanu nr. 132, sc. B, et. 2, ap. 10, Timisoara, cod 1900
Spovedania
Am 47 de ani si, pentru a intelege miracolul care s-a produs cu mine, trebuie sa va destainui o parte din viata mea. Am fost crescuta intr-o familie foarte iubitoare, in care am invatat sa primesc, dar si sa daruiesc multa iubire. Pana la 22 de ani, am fost cel mai fericit copil din lume, singurul lucru rau fiind faptul ca tatal meu, ofiter de cariera, nu era un om credincios si isi tinea familia departe de Dumnezeu. In adolescenta am fost o atee convinsa, nepierzand vreo ocazie de a-mi bate joc de cei care credeau, lucru pentru care astazi ma caiesc profund. De altfel, la 22 de ani, au inceput necazurile: m-am casatorit cu cel mai nepotrivit barbat; la 23 de ani, am nascut un copil handicapat care, cu toata ingrijirea si dragostea ce i le-am dat, a murit la 13 ani (nu a vorbit si nu a mers niciodata). Mentionez ca nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru el niciodata. La 26 de ani am divortat, iar la 28 de ani am incercat din nou o viata in doi (in concubinaj), care in timp s-a dovedit mai rea ca prima. Am suportat numeroase batai, betii si umilinte pana la 31 de ani, cand ne-am despartit. La 33 de ani, m-am recasatorit cu "omul lui Dumnezeu", un fost coleg de liceu, de facultate si de serviciu. Prin el, viata mea s-a intors spre credinta si rugaciune si, incet-incet, din vajnica atee care am fost, am devenit o practicanta ortodoxa. Multa rabdare a avut Dumnezeu cu mine si cred ca ma iubeste, daca in cele din urma m-a ajutat, infaptuind cu mine o minune.
In anul 1992, mi-am descoperit un nodul la san, dar numai in 1994 m-am decis sa ma duc la oncolog. Medicul a hotarat operarea acestei tumori "cat o portocala, 60% malign si 40% benign", dupa opinia lui, dar eu "am fost condusa de Dumnezeu" pe calea tratamentelor neconventionale, pe care le-am urmat fara sa am dureri, fara sa intrerup serviciul, pana in toamna anului 1998, cand am inceput sa ma simt foarte rau. M-am adresat din nou medicului, care mi-a pus diagnosticul de "cancer mamar cu metastaze pulmonare si osoase". Starea mea se inrautatea vizibil, ma deplasam foarte greu si tuseam foarte tare. Intr-o saptamana-doua, am ramas imobilizata la pat, intepenita de la brau in jos, cu toate neplacerile care decurgeau: sonda urinara, neputinta de a ma intoarce de pe o parte pe alta etc. Nu pot sa nu va scriu despre dragostea si devotamentul sotului meu, care efectiv a avut si are grija de mine, la fel ca si cumnata mea, Suzi.
Am refuzat orice tratament si spitalizare, deoarece eram constienta ca ma indreptam spre moarte si ma rugam neincetat lui Dumnezeu sa-mi usureze suferintele cat mai repede si, mai ales, sa-l intareasca pe sotul meu, a carui disperare se citea pe fata lui atat de iubitoare. Din cauza plamanilor, aveam de trei-patru ori pe zi accese de tuse, care ma faceau sa ma sufoc, durand 5-10 minute. Simtindu-mi sfarsitul, am chemat preotul ca sa ma spovedesc. Eram in postul Pastelui anului 1999. Slujba celebrata de el m-a impresionat atat de puternic, incat am plans tot timpul, marturisindu-mi pacatele, cu cainta profunda. Nu sunt in stare sa redau prin cuvinte emotiile si trairile care m-au invadat in timpul rostirii acelor rugaciuni, dar le-am simtit pe deplin puterea. Si miracolul s-a produs: cateva zile mai tarziu, accesele de tuse s-au rarit, iar metastazele osoase au cedat. Am inceput sa-mi misc degetele de la picioare si, incet-incet, mi-am capatat libertatea de a ma misca destul de lejer in pat. E adevarat ca totul merge destul de greu, dar sunt in viata, iar astazi, cand va scriu, izbutesc sa ma asez in scaunul cu rotile si, cu ajutor, sa ma duc la baie. Dupa constatarile medicului, cancerul mamar a intrat in remisie, fapt care l-a mirat, determinandu-l sa afirme: "Imi pare rau ca nu am facut fotografii". Ce va urma? Numai Dumnezeu stie, faca-se voia Sa! In ceea ce ma priveste, nu voi inceta sa ma rog si sa-I multumesc zilnic pentru tot ce face pentru mine si sotul meu, sa pun inaintea Lui toate dorintele si nevoile mele.Lenuta-Delia Onita - str. Abrud nr. 91,
bl. 171, Arad(Ilustratia paginii: icoane basarabene pe lemn)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
