Stefan Iordache"Socotesc ca fiecare zi pe care o traiesc este un dar divin"
A trecut Craciunul, poate cea mai curata, cea mai "alba" dintre sarbatorile crestinilor, s-au stins si zurgalaii Anului Nou La inceput de drum, oamenii privesc inapoi la anul care tocmai s-a dus si isi fac "bilanturi". Unui actor... pentru eternitate, ce i-a adus important anul de care ne-am despartit?
Vine o vreme cand fiecare zi data de Dumnezeu este un cadou. Cam asta ar fi principala bucurie a mea: faptul ca mai apuc inca o zi sa vad soarele, ploaia, norii atunci cand ma trezesc, dimineata. "Impliniri" n-au prea fost in viata mea artistica Si totusi, as pomeni aici faptul ca joc in continuare in "Barrymore", la Teatrul National. Este un spectacol care place enorm n-am sa vorbesc eu acum mai multe despre el. Si inca ceva: am inceput repetitiile la un nou spectacol. Este vorba de "Lolita", dupa Nabokov. Dramatizarea este semnata de sotia mea, dr. Michaela Tonitza-Iordache, profesor de teatrologie la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Regia ii apartine Catalinei Buzoianu. Premiera sper sa o dam la Teatrul Mic. Sper, pentru ca nu prea stiu cand va fi gata sala, care este in reparatie. Deocamdata, la asta va puteti astepta din partea mea. Joc in piesa rolul pe care l-a jucat Jeremy Irons in varianta cinematografica (de fapt, a doua varianta) a acestui roman care, la vremea lui, a starnit atata valva. In rest, cum spuneam, socotesc ca fiecare zi pe care o traiesc este un dar divin, pe care incerc sa-l exploatez cat mai bine
Iar cand diminetile rasar pe orizontul campiei, la "mosia" familiei, de la tara, banuiesc ca darul vietii este si mai pretios...
Intr-adevar, locul acela imi da o mare liniste. Si tot o mare liniste ma cuprinde la gandul ca am acolo un om, un taran cinstit, cu sufletul mare, cu pricepere neintrecuta in munca campului: Nea Mitu, celebrul Nea Mitu, cunoscut de toti prietenii care ne viziteaza la tara. El sta de veghe acolo, are grija de pamant. Ca pamantul, daca nu-l muncesti, degeaba-l ai. E ca o fiinta vie. De fapt, e cea mai vie dintre fiinte, de-acolo ne tragem si noi. Nea Mitu este un supertaran, cum imi place mie sa-i zic. Din pacate, au cam disparut taranii adevarati. Categoria pe care o reprezinta nea Mitu va deveni, foarte curand, o amintire. Nea Mitu munceste si azi pamantul cu mainile lui. N-are unelte moderne. Mainile lui sunt ca niste lopeti. Sunt muncite din greu. Si pentru ca tot vorbim despre casuta noastra si despre pamant, e bine de stiut ca a fost o sansa faptul ca am obtinut toate astea acum 20 de ani! Astazi, daca as vrea sa-mi cumpar o casa si ceva pamant, mi-ar trebui cel putin 100 de lefuri de actor.
Din fericire, pisicile nu sunt pretentioase. Par a fi prietenele casei. Vad ca misuna peste tot!
Pe mine pisicile ma linistesc foarte mult. Raspandesc un soi de tihna, de pace de asta imi place sa fie in preajma mea. De altfel, am un geamantan special pentru ele. E facut din nuiele, "achizitionat" anume pentru pisici. Asa ca, de cate ori ne mutam la tara, le asez in geamantanel, le urc langa mine in masina si le depun in raiul lor de-acolo. Am mai vorbit despre subiectul asta. Care cum ma intreaba ceva, ma intreaba si de pisici! Dar nu-mi pare rau ca m-ai starnit, pentru ca le iubesc foarte tare. Asa ca nu scap nici acum prilejul sa le prezint! O voi face in ordinea varstei: pe cea mai mica, cea neagra singura fetita dintre cele trei , mi-a aruncat-o cineva in curte, la tara, acum cativa ani. In primul moment, n-am vrut s-o primesc, dar ea a inceput sa zbiere ca din gura de sarpe. Era cat un pachet de tigari. Casca o gurita pana la cer, aratandu-si dintisorii si limba rosie. Semana cu un dracusor, asa ca am botezat-o Cascarache. Eu, fiind destul de superstitios, o aveam si pe aia cu pisica neagra, asa ca am luat-o si ca sa scap de prostia asta. Si am scapat! Asa! Sa mergem mai departe cu prezentarile. Asta tigrat e cel mijlociu, dar e si chior, saracutul. Stapana mamei lui a aruncat puisorii in garla cum se face la tara, din pacate si azi. Amaratii nici nu facusera ochi. Pisica a reusit insa sa-l salveze pe asta si ni l-a adus noua in curte. Stia ea ce stia! Amaratul de el era fleasca, ud leoarca si avea ochii inchisi. Pana i-am dezlipit se pare ca a patit ceva, nu vede, dar noi suntem foarte mandri de el. Il cheama Timofte. Pe scurt, Timi. Cel mai "vechi" in casa, cel mai batran, are 15 ani. Dumnezeu sa-l tina sanatos! Il cheama Chichirichi. El domina toata suflarea din casa. In jurul lui se invarte totul. Noi doi, Michaela si cu mine, suntem pisicii lor. Prezenta lor e benefica pentru mine. Atunci cand le vad cum stau intinse si relaxate, privindu-ma duios, de parca de nicaieri n-ar veni vreun pericol, ci doar valuri de bine, si in sufletul meu se coboara un fel de pace. Se spune ca acolo unde sta pisica e un loc bun. La noi, pisicile stau peste tot.
Sa trecem la un domeniu mai grav: la Teatru, scris cu majuscule. Eu fac parte dintr-o generatie mult incercata de vremuri grele, dar si blagoslovita de Dumnezeu, prin bucuria de a fi putut vedea decenii de-a randul spectacole de teatru exceptionale, a caror stea a fost, nu o data, Stefan Iordache. Din lunga lista care s-ar putea publica, ma voi opri numai la "Titus Andronicus", spectacolul realizat la Nationalul din Craiova, in regia lui Silviu Purcarete. Un spectacol antologic, transformat in triumf international.
Ma bucur ca "Titus Andronicus" a lasat urme atat de adanci in inima spectatorilor din tara si de peste hotare, pe unde am umblat. Intr-un fel, am fost si noi campioni mondiali cu spectacolul asta. Dar mai bine sa vorbeasca altii despre meritele noastre!
Campioni mondiali la o categorie nespus de grea.
Eu as zice super-super grea! Si poate de aceea, noi, toti cei din spectacolul lui Purcarete, ne-am simtit nespus de mandri ca suntem romani. Iar ei, strainii, se mirau ca noi putem realiza asa ceva, pentru ca stiau numai prostii despre Romania. Dar pentru ca m-ai intrebat ce cred eu acum cand privesc inapoi despre rolurile pe care le-am interpretat de-a lungul vremii, ei bine, iti raspund ca pentru mine, fiecare rol, fiecare personaj, fiecare spectacol are importanta lui. O importanta extraordinara! Nu puteam fi Titus Andronicus fara sa-l joc pe Raskolnikov, de pilda. Nu puteam sa-l "fac" pe Richard al Iii-lea fara sa fi jucat rolul principal din piesa lui Ghelderode, "Viziuni flamande". Si asa mai departe. Toate aceste trairi se intrepatrund. Fiecare rol a insemnat pentru mine o treapta, o piatra, o caramida pusa in zidul pe care fiecare om si-l construieste in jurul sau, ca sa lase ceva in urma. Si ca sa-si pazeasca integritatea. Fiecare rol pe care l-am interpretat ramane viu, in cutiuta lui din inima mea. Nu regret nimic, nici un rol pe care l-am avut. Rolurile vor continua sa "ticaie" in inima mea, cata vreme inima mea va continua sa bata Mie-mi place sa spun ca "am nascut" personajele. Ele sunt rupte din mine. M-au si marcat, de altfel, dupa cum se vede. Nu regret nimic. Decat faptul ca trec anii. Toate rolurile pe care le-am jucat au fost pentru mine un fel de daruri de la Dumnezeu. Nu am batut niciodata pe la usi pentru vreun rol, nu am cerut vreun spectacol. Nu! Nu! M-a ferit Dumnezeu!
Dar Stefan Iordache, actorul de cinema, ce mai face? A trecut o vecie de cand n-a mai aparut pe ecran.
In clipa de fata sunt in discutii cu regizorul Serban Marinescu, care face un film dupa D.R. Popescu. Nu ma intreba nici despre personaj, nici despre poveste! Si poate la toamna, un alt film, tot cu Serban Marinescu. Vom vedea. Din pacate, filmul romanesc si-a cam pierdut si fiinta, si spectatorii. In schimb, romanii vin din nou la teatru, cu o dragoste renascuta. La Teatrul National, de pilda, se joaca in fiecare zi, cu sali pline-ochi, in toate cele trei sali. Mare lucru! Si as dori sa mai remarc un fapt, o intamplare benefica. De curand, a avut loc, in Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti, premierea unor actori care au insemnat si inseamna ceva in cultura romaneasca. Se pare ca, alaturi de sportivi, noi, actorii, teatrul romanesc in general, reprezinta cei mai eficienti ambasadori ai tarii noastre. Gestul Ministerului Culturii care, prin d-l Ion Antonescu, a "starnit" sponsori importanti ai acestor premii, a insemnat pentru noi, actorii, nu numai o binevenita recunoastere a unor merite, ci si, data fiind valoarea insemnata a plicurilor, un foarte binevenit si bogat Mos Craciun!
Si acum, dupa acest lung ocol, pe drumuri de tara, dar si pe cararile gloriei, sa ne intoarcem la anul care tocmai a inceput. Suntem in 2002...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
