"Un Miracol Adevarat: Rugaciunea"- Propuneri pentru premiul I -Se poate lupta?!
Totul a inceput de la un banal vaccin antitetanic, administrat tuturor salariatilor Tvr. Pe vremea aceea - martie "72 -, nu exista "dolce far" niente"-le postrevolutionar; se lucra serios, din greu, deplasari... Eram chiar la Cozia cand a inceput sa ma doara ceva intre clavicula si gat. Pipaindu-mi locul dureros, am simtit ceva tare. In timp ce priveam icoanele, m-am gandit atunci ca filmam biserici, vorbim despre ele numai istoric, estetic, dar deloc religios, ca, in loc sa aprind o lumanare cu gandul la bunici si prieteni, dusi pe cea lume sau la cei apropiati si vii, ma ingrijesc de pusul luminilor electrice in biserica pe care o s-o filmam ca pe o vedeta si nu ca pe un locas de adanca smerenie. In zilele urmatoare, umflatura a crescut vertiginos, ma simteam tot mai rau si, cu toata frica de doctori, m-am dus la analize. Eram total analfabet in ceea ce priveste medicina, diagnostice, tratamente. Nu fusesem niciodata serios bolnav. Nu stiam nici macar unde era cabinetul medical din Tvr. L-am gasit. O doctorita draguta s-a uitat ciudat la galca mea, a dat un telefon si m-a trimis la Coltea. Dupa ce m-a palpat, o alta doctorita m-a trimis la Filantropia. Un doctor oncolog, imbracat in negru - nevasta tocmai ii murise de cancer - mi-a facut cu seringa o punctie bioptica. Rezultatul: limfogranulomatoza maligna, boala lui Hodgkin. Nu suna bine. L-am intrebat de ce m-am imbolnavit tocmai de asa ceva. "Daca as sti, mi-ar face astia o statuie de aur", a spus. Derutat, m-am dus la Litu, prietenul meu din copilarie, si i-am aratat foaia cu diagnosticul. A iesit. M-am dus in camera lui. Statea pe burta, in pat, plangand, cu o agenda medicala alaturi.
M-au trimis la Fundeni, pe care il socoteam un fel de fabrica unde te "afunzi" definitiv. Mi-au facut doua incizii pe partea superioara a labelor picioarelor, ca sa-mi caute vasul limfatic, si mi-au introdus o substanta rosie, pompata de un compresor, ca sa vada ce ganglioni erau prinsi de cancer. Rezultatul: inceputul stadiului 3. Din cele patru stadii ale bolii, primele doua erau socotite posibil vindecabile, celelalte doua - nevindecabile. Am stat nemiscat doua ore si douazeci de minute. Cand am coborat in sala de mese, parca asistam la propriul meu parastas. Venisera doua microbuze de la Tvr. Tronam in capul mesei, stransesera bani de medicamente, raposatul Vornicu, Dumnezeu sa-l ierte, intentiona sa organizeze concerte, ca sa ajung in Franta. Nu s-a putut, si totusi mi-a dat bani de la el pentru Natulan. Incercam ciudata senzatie ca toti se uita, nu la mine, ci alaturi, ca si cum as fi avut inca un cap astral. Totusi, atata solidaritate pentru un amarat de operator ca mine m-a impresionat, m-a facut sa fiu in stare sa lupt cu boala. Acel Dumnezeu din noi toti era in jurul meu. M-am intarit, deodata, in suflet: "Doamne, da-mi putere sa lupt cu acest neinteles rau din mine". Atunci, mi-am interzis orice frica, de parca as fi trantit niste sertare nedorite din sufletul meu, am refuzat scaunul cu rotile si am urcat pe scari la sala de operatie, doar cu Litu. Usa s-a deschis. Tocmai ieseau cu o targa, cu un mort. Litu s-a ingrozit, dar eu am ras la aceasta "intampinare". Am refuzat sa ma adoarma si tot timpul operatiei am glumit cu chirurgul, care mi-a scos un ciorchine de ganglioni infectati. Asta e: oamenii-chirurgi incearca sa-i repare pe oamenii-bolnavi. Apoi, m-am lasat in voia tratamentului cu citostatice. Urmari: parul de la ceafa mi-a cazut - dar acum il am la fel de bogat -, dintii mi-au cazut, n-au mai crescut, va asigur insa ca se pot rontai castraveciori si cu proteza, inima sa ai si credinta in Dumnezeu, in tine si in prietenii adevarati. Dupa 45 de zile de tratament, am aflat ca aveam la C.E.C. destui bani pentru o inmormantare ultradecenta. Ma simteam rau. Am consultat si alt doctor, care avea sa fuga la Paris. S-a uitat la analize: "Domnule, daca mai luati Natulan, intr-o saptamana muriti. Natulanul mananca trombocitele, aveti mainile vinete de la vasele de sange sparte, nu se mai coaguleaza. O simpla intepatura si sangele subtiat se duce...". Dupa sfaturile lui, mancam zilnic un kilogram de ficat semicrud, beam suc de rosii, bere, in care turnam cate o sticluta din medicamentul pe care mi-l daruise. M-am ingrasat 12 kg, dar am dat-o in partea cealalta: de la 15.000 ajunsesem la 1.000.000 de trombocite, exista pericolul coagularii excesive, s-ar fi format oricand cheaguri care sa blocheze un vas din creier, inima, embolie care te curata in cateva secunde. Derutat, am renuntat la orice fel de medicamente. Litu m-a convins sa incerc si "babeste": petrol distilat de 400 de ori, miere-propolis, un vin negru pe care-l descoperise el, scos dintr-o coasta nisipoasa de pe malul Argesului, si cate o lingurita pe zi din seva de stejar tanar. M-am conformat, dar continuam sa ma rog: "Doamne, fruntea mi-e senina, inima-mi bate rar si puternic, seva sangelui ma va purifica, Sunt al Tau, pe deplin impacat...".
Intr-o seara, mi-am pierdut echilibrul, totul se invartea, ma tineam de pereti, cum luam capul de pe perna, cadeam. Au venit doua salvari. Nu stiau ce am. Nici nu stiau cum se scrie Hodgkin. Colentina. Doctorul M. a iesit dintr-un salon si de la zece metri mi-a spus: hepatita. Analize. Intr-adevar, hepatita B. Cand mi-a trecut hepatita, imi disparuse si cancerul. Analizele o spuneau. Explicatia?! Nu stiu. Rugaciunea, increderea in sine si in oamenii facatori de bine, puterea de lupta si nerenuntarea la viata care ne-a fost data, forta prieteniei, reintegrarea in armonia naturii de care ne-am indepartat... Intr-un film suedez, dupa un caz real, eroina scapa de boala lui Hodgkin, nascand...Dan Dumitrescu - str. Fetitelor nr. 2, Sector 2, Bucuresti
"...Sst... bunica se roaga!"
Spuneam asta tufelor de trandafiri si de regina-noptii, in serile copilariei mele cand, pitita intre curiozitate si respect, adunam clipe de taifas pentru zilele vietii mele. Buna mea bunica se ruga la lumina stelelor, in miez de noapte, pentru ca atunci, spunea ea, se deschid Cerurile si ne binecuvanteaza sfintii. Si cu mintea mea de copil simteam ca pe mainile trudite, intre rugaciune si lacrimile din coltul ochilor, se pogoara blandetea bunului Dumnezeu.
Am pastrat in suflet, in mare taina, acea clipa de miez de noapte cand "se deschid Cerurile". E marele nod gordian al trecerii mele pe acest pamant: credinta. Adolescenta fiind, am pastrat aceeasi credinta a iubirii divine. Peste succese si esecuri, impliniri si mari dezamagiri, ceasul din miez de noapte a fost marele meu duhovnic. Si nu va puteti inchipui cat de aproape poti fi de Dumnezeu si cat de tare simti binecuvantarea Lui la rugaciunea dintre cumpana zilelor! Intr-una din aceste nopti, dupa dulcea povara a rugaciunii, am adormit cu capul pe vechiul acatist al bunicii. Visul a fost curat, frumos si nespus de tulburator. Buna mea bunica ma mangaia pe par si-mi soptea domol sa-l caut pe Sfantul Nicolae si viata mea va capata drumul implinirilor. Era intr-o noapte de joi. Au urmat alte nopti de joi, cand sufletul meu ingenunchea in fata sfantului cu barba alba.
O sa para ciudat, dar in ziua de 6 decembrie "90, zi de joi, Sfantul Nicolae a batut la poarta vietii mele cu o privire atat de albastra, incat am inchis zadarnicia trecerii mele prin lume. Din acea zi, nu mai eram singura. Mos Nicolae imi daruise jumatatea.
Iar ca o dovada in plus, in mainile noastre impreunate la cununie, fara ca nimeni sa stie de ce, dintre atatea si atatea icoane, preotul a adus icoana Sfantului Nicolae, proclamandu-l "nas spiritual". Noptile mele de joi implineau cautarile. Au trecut anii si-n clipe de cumpana, ceasuri de neliniste, acatistul bunului Nicolae pogora linistea. Asa cum a facut-o in orele prenasterii fetitei mele. Nastere prematura, cu posibile complicatii. Ii priveam disperata pe cei care se agitau in jurul meu si, intre doua perfuzii si-o contractie, rasfoiam micul acatist al Sfantului. Ma invada speranta de bine, pentru ca, peste cateva clipe, sa apara durerea. Nu mai aveam forta decat sa strig in gand, fierbinte si duios: "Sfinte Ierarh Nicolae, ajuta-ma pe mine, pacatoasa!". N-a durat mult si, contrar asteptarilor, prematura mea fetita a venit pe lume vesela si sanatoasa. N-are rost sa ghicim care e cea mai frumoasa sarbatoare a copilariei ei, pentru ca seara de 6 decembrie e declarata "Sarbatoarea familiei". Trec anii, trec vietile si-n suflet adasta chipul bland al Sfantului Nicolae. Si-n noptile cu joi in frunte, rugaciunile curg adevarate, intre tufe de trandafiri si regina-noptii. De undeva, din spatele lor, se aude: "...Sst... Mama se roaga!".Iancu Emanuela - sat Rosiori, com. Dulcesti, jud. Neamt, cod 5570
"Slujba de la miezul noptii"
In toamna anului 1995, ma bucuram de cateva luni de vacanta, inainte de a ma angaja, dupa absolvirea facultatii. Eram in Sfantu-Gheorghe (Covasna), la sora mea, Codruta, si-mi petreceam timpul cu ea si cu prietenele ei, care devenisera de multa vreme si prietenele mele. Cu ele si cu sora mea am plecat, intr-o dupa-amiaza de septembrie, spre Manastirea "Constantin Brancoveanu", din Sambata de Sus. Urma sa petrecem acolo trei sau patru zile. Pentru noi toate era prima oara cand puneam piciorul intr-o manastire. Fetele mergeau la biserica, eu insa nu. De mai mult de un an, ma inversunasem impotriva credintei ortodoxe, pe care o consideram lipsita de continut, mult prea ermetica in forme, obositoare. Nu ma mai inchinam la icoane, considerandu-le idoli facuti de maini omenesti; imi scosesem cruciulita de la gat si-mi pusesem un peste, semn pe care se spune ca-l avusesera crestinii primelor timpuri. In contextul acesta, vizita si sederea la o manastire ortodoxa prezentau pentru mine un interes pur turistic, nici acela din cale-afara de puternic, marturisesc. S-a intamplat, insa, ceva bizar. Desi la ora doua, cand am plecat din Sfantu-Gheorghe, eram perfect sanatoasa, dupa trei ore, pe cand coboram in curtea manastirii, tremuram de febra, iar gatul ma durea atat de tare, incat nu puteam sa scot nici un cuvant. M-am bagat in pat, sub doua plapumi, sa-mi potolesc putin frigul ce ma apucase. Stiam perfect ce am: amigdalita pultacee; toata copilaria suferisem de asta, dar de mai mult de 14 ani nu mai facusem nici o criza. Amigdalita se declansase acum, cand eram in varful muntilor, la 30 de kilometri departare de o farmacie si fara nici un mijloc de transport, care sa-mi faca accesibile antibioticele de care aveam nevoie. Fetele au plecat prin manastire, in cautarea unui punct farmaceutic. S-au intors cu ceaiuri, primite de la un calugar. Dar eu nu puteam inghiti nimic: nici ceai, nici apa, nici o bucatica de banana, desi mi-era foame si sete. Doua zile au trecut asa; fetele petreceau multe ore pe afara, fie la slujbe, fie plimbandu-se prin imprejurimi. Se intorceau de fiecare data mai incantate si mai multumite, incercand sa ma faca si pe mine sa vad, prin povestiri, ceea ce vedeau ele. Timpul in care ramaneam singura in camera mi se parea lung si nesuferit, cu atat mai mult, cu cat durerile nu incetasera, febra ma toropea fara sa ma adoarma, iar gandurile nu-mi tineau o tovarasie tocmai placuta. Ma simteam nedreptatita: de ce sa fiu nevoita sa stau in pat, cand - dupa cate imi povesteau fetele - erau atatea lucruri minunate de vazut? Si, daca nu puteam sa vad nimic, de ce mai venisem? In toiul unor astfel de bombaneli interioare, mi-a cazut privirea pe candela din coltul camerei, in care eram cazate; flacara ei micuta lumina chipul Maicii Domnului. Nu stiu de ce, tocmai eu, care nu mai credeam in icoane si, poate (acum ma cutremur scriind!!!), nici in sfintenia Maicii Domnului, m-am trezit spunandu-I in gand, asa cum i-as fi spus mamei mele: "Iarta-ma!". In seara aceea, cand fetele s-au intors de la masa si de la vecernie, Codruta a trecut foarte aproape de patul meu; s-a speriat, atat de tare dogoream. Neavand termometru, nu puteam sti exact ce temperatura aveam; cert e ca cearsaful inmuiat in apa rece, cu care ma acoperise sora mea in seara aceea, s-a uscat in mai putin de cinci minute. Atunci au intrat in panica. Au plecat din nou prin manastire, in cautarea unei sticle de spirt, sa-mi faca macar o frectie. S-au intors nu numai cu spirtul, ci si cu o doctorita din Targu-Mures, care era cazata chiar in camera de langa noi. Doctorita m-a consultat si a dat urmatorul verdict: "Fara Eritromicina, fata asta nu se mai ridica din pat! Puroiul i-a prins nu numai amigdalele, ci si cerul gurii. Maine, cum stiti, cum nu stiti, mergeti la Fagaras si cumparati!".
S-a lasat linistea in camera noastra... fetele erau asa de ingrijorate, incat au decis sa nu mai mearga la miezonoptica; au inceput sa se pregateasca de culcare. Si atunci, nici eu nu stiu din ce imbold am spus: "Sunt aici de doua zile si n-am vazut nimic. Nu vreti sa ma duceti si pe mine la miezonoptica?". Spre surprinderea mea, nici macar Codruta nu a protestat. S-au imbracat, m-au ajutat si pe mine sa ma imbrac si am pornit incet, spre biserica. Drumul de la staretia veche, unde eram cazate noi, la staretia noua, l-am facut in vreo 40 de minute. In mod normal, nu ia mai mult de 10 minute. Dar eu abia ma puteam misca. Era o noapte frumoasa, calda; se auzeau numai clopotele, chemand la slujba, greierii si un paraias care curgea in spatele gardului viu ce marginea cararea. La un moment dat, a trecut pe langa noi un calugar. Ne-a salutat frumos: "Doamne-ajuta!" si ne-a spus: "Ce bucurie sa vezi crestini venind la miezonoptica! Slujba de noapte e de aur, cea de zi e de argint". Ultima cotitura a cararii spre staretia noua a disparut, iar mie mi s-a taiat rasuflarea: profilata pe muntii Fagarasului, alba, zvelta, de o frumusete aproape dureroasa, a aparut manastirea. Apropiindu-ma din ce in ce mai mult, am avut clar senzatia ca Dumnezeu tocmai trecuse pe acolo, ca, daca m-as fi grabit putin, L-as fi prins din urma. Nu mai traisem vreodata asa ceva.
Am intrat in biserica mica. Am stat la toata slujba in picioare, nici macar rezemata de perete. Nu am o amintire a ceea ce s-a intamplat atunci, nu stiu nici ce-am simtit, nici ce-am gandit. Stiu doar ca, odata intoarsa in camera, am mancat aproape normal, cu foamea unui om, care nu mancase de doua zile.
Eu am ramas in prag, zambind soarelui. Dumnezeu tocmai trecuse pe-acolo; daca m-as fi grabit putin, L-as fi vazut. Dar, oare, nu-L vazusem...?Brandusa Vranceanu - str. Blanari nr. 11, ap. 21, sector 3, Bucuresti, cod 70428
Un vis implinit
Aveam 30 de ani, iar sotul meu - 37. Dupa opt ani de casnicie, cu indelungi tratamente pentru a invinge o sterilitate declarata, cu eforturi deosebite, uneori dureroase, atat fizic, cat si psihic, ne-am hotarat de comun acord sa ne rezolvam in alt mod dorinta de a avea un copil. Si aceasta rezolvare purta un singur nume: infierea. Am apelat la un orfelinat si am asteptat. Si a venit ziua cea mare, cand autoritatea tutelara pentru adoptii ne-a anuntat ca visul nostru era realizabil si ne puteam prezenta la sediu, pentru perfectarea actelor respective si pentru a o vedea pe micuta. Dorinta noastra a fost: fetita, pana-n doi ani. Era o noapte frumoasa de toamna, cand, cu emotii infinite, m-am indreptat spre icoana Maicii Domnului si am inceput sa ma rog, printr-o rugaciune deosebita, fierbinte si din adancul sufletului. Eu, cand m-am nascut, in aceeasi zi cu mama mea mai nascuse o vecina, tot fetita. Mama a capatat o boala la san - mastita - si nu i s-a mai dat voie sa ma alapteze. Atunci, vecina, care avea si ea sugar, s-a oferit si m-a alaptat si pe mine, alaturi de fetita ei. Am supt amandoua de la acelasi san. Asta se cheama ca am devenit surori de cruce. Pe mine ma cheama Luciana, pe ea Monica.
Am facut aceasta paranteza, din timpul copilariei mele, pentru ca are legatura cu rugaciunea din acea noapte de toamna. Rugaciunea mea, fierbinte, a fost asa: "Doamne, Sfanta Maica a Domnului, te rog cu lacrimi fierbinti, ajuta-ma! Asculta-ma! Maine voi merge sa-mi cunosc fetita. Daca nu are nume, o voi numi Monica, asemenea surorii mele de cruce; sa fie buna, sa fie sanatoasa, sa ne bucuram de ea!".
Ne-am dus la orfelinat, am intrat in biroul medicului-director, ni s-a spus ca ne-au fost pregatite doua dosare, cu acte in perfecta ordine. In fata lui, pe birou, erau cele doua dosare. Au fost impinse spre noi, pentru a le studia. Eu am intins mana, am luat un dosar la intamplare, aveam emotii teribile. Sotul, de asemenea, era foarte emotionat. Cand am citit pe coperta dosarului, am avut primul soc: pe dosar, scria "minora Monica - un an si patru luni". Am rasfoit dosarul in transa, literele imi dansau inaintea ochilor. Am ales. Acesta va fi copilul nostru. Apoi, ne-au fost aduse cinci fetite, in bratele a cinci infirmiere. Toata lumea tacea. M-am uitat la prima fetita, la a doua..., la a cincea nu ma uitasem. 1, 2, 3 si 4 si din nou 1, 2, 3 si 4. Erau brunete. Apoi, mi-am indreptat privirea spre a cincea fetita: "Doamne! Ce fetita!", am exclamat din suflet. "Ce fetita blonda!" si m-am repezit si-am luat-o in brate. O infirmiera a soptit nauca: "Aceasta e Monica!". A fost o minune! O minune de la Maica Domnului, care mi-a implinit ruga!
...Ce face Monica? A fost o eleva exceptionala, premianta, frumoasa, educata. Acum, mai pot adauga: a fost studenta, anul acesta a terminat Filologia - specialitatea: engleza. Este mandria si mangaierea mea!Alexandra Oniga - Satu-Mare
Tacerea
Dumnezeu nu e nici catolic, nici ortodox, protestant, evreu sau arab. Religiile si-L revendica. El este El, de dinainte de inceputul inceputurilor, si nu se reveleaza decat extrem de rar, cand crede de cuviinta. Este oare cazul meu?
Intr-o zi de joi, 8, ciresar, ma hotarasem sa mor. La doar 43 de ani, socoteam ca am mai mult decat suficiente motive. I-am spus Marei ca nu vreau sa fiu deranjat. Oricum, in casa era atata invalmaseala, incat, daca as fi murit, nimeni n-ar fi observat. Locuiam in patru camere: eu, sotia mea si 6 copii - patru fete si doi baieti. Mara, catolica, eu, ortodox. Beat de dragoste, o vreme nici nu mi-am dat seama de ceea ce se intampla: copiii apareau unul dupa altul si trebuia sa ne zbatem ca sa-i hranim, sa-i imbracam, sa-i ducem la doctor etc. Nu ne ajuta nimeni. Eu, orfan, ea, orfana. Odata cu moartea mamei, pentru mine parca se terminase lumea: "Nu ma doare nimic", mi-a spus pe patul de moarte. "Ma sting. Ma duc sa vad care este diferenta dintre bine si rau. Iubeste om si Dumnezeu! Nu-ti supara ingerul!"
Trebuie sa fii foarte tare ca sa tii o casa cu sase copii si o nevasta fara serviciu. Din amarata mea de leafa de proiectant, de abia plateam datoriile apartamentului si eram nevoit sa fac proiecte pentru altii, ca sa mai scot un banut. Este clar ca lipsa banilor poate distruge echilibrul oricarei familii. Certuri din te miri ce. Mara alerga cu doi copii la gradinita, cu altul la scoala, cu altul la dispensar etc. Tipa intruna, casa noastra era un dezastru. Am cedat nervos. Lasitate masculina. Am cunoscut o studenta pe care am ajutat-o sa-si faca proiectul final. Fara dragoste nimic nu e, dar si cu prea multa, se strica totul. Asa devii iresponsabil de ceea ce ai ingrijit si ai adus pe lume. Suprema gafa existentiala pe care am comis-o a fost sa divortez: ca si cum as fi trantit o stampila definitiva pe destinul meu. Toti m-au blamat. In prostia mea, am crezut in eternitatea unei dragoste nebune. Dar n-a fost sa fie asa...
Dupa asa-zisa noastra Revolutie, iubita mea "Luminita", mi-a facut, scurt, vant pe toboganul prabusirii, intr-un abis al neintelegerii despre ce se intampla pe lumea asta a noastra, tradatoare. Mi-am dat pur si simplu seama ca n-aveam unde sa ma duc. In cusca portarului? Sa ma intorc la Mara si la copii? Nu. Trebuia sa-mi ispasesc soarta, asa cum era ea. "Cainta de pe urma n-aduce folos", imi amintesc ca mi-am spus atunci cu voce tare! Dupa care, s-a facut negru. Avusesem un atac cerebral. In buletinul meu era trecuta vechea adresa si asa ma gasise Mara. Am vrut sa-i zambesc, am vrut sa zic "Mara", dar m-am auzit spunand "mama", voiam sa spun "joi" si ma auzeam pronuntand "duminica". Cand am fost externat, Mara m-a adus acasa. Paralizasem pe partea dreapta: mana si piciorul. Copiii ma priveau ca pe un animal ciudat. Mi s-a dat o camera, pe cand ei, cei sapte, se inghesuiau in celelalte trei camere. In numai trei ani, aproape ca ma uitasera. Nici unul nu voia sa imparta camera cu mine. Le era frica de un fel de necunoscut, atunci cand ma vedeau tarandu-mi piciorul, mana atarnandu-mi neputincioasa. Cei "intregi" nu pot sa inteleaga cat de fericiti sunt!
Am inceput sa-mi regandesc existenta. Reinvatam sa vorbesc. Cu scrisul, a fost mult mai greu. Am facut eforturi uriase sa-mi invat stanga ce facea dreapta. Suferinta te face mult mai sensibil si atent la ce se intampla. Intr-o noapte, mi-am visat prietenul cel mai bun din copilarie, care era plecat in Australia. Mi-a spus: "Stiu ce ti s-a intamplat. Grea pedeapsa ai merita. Trebuie sa ispasesti. Numai vindecandu-ti sufletul ai mai putea avea sansa de a-ti vindeca trupul. Roaga-te! Gandeste-te la anahoretii, pustnicii din pustia Egiptului, care se hraneau cu te miri ce si care puteau sa nu scoata nici o vorba, timp de zece luni. Numai asa sufletul poate invinge durerea, suferinta, boala, frica, mai ales cea de moarte!". Apoi, si-a deschis aripile si s-a topit intr-un nor. M-am trezit cu ochii atintiti drept pe Biblia din biblioteca. Am deschis-o la intamplare: "Umblati cat aveti Lumina, ca sa nu va apuce Intunericul. Cel ce umbla in Intuneric nu stie unde merge" (Ioan, 12, 35). Revelatie. M-am apucat cu pasiune sa citesc fiecare verset si sa-l si inteleg. Era si foarte frumos, si foarte greu. Am inceput sa citesc si vieti ale sfintilor, cantece, ba chiar am inceput sa-mi compun singur rugaciuni. Am reusit sa trec prin marea incercare de a nu scoate nici o vorba, timp de zece luni. Cei din casa nu ma intelegeau. Pe buna dreptate, erau speriati. Recunosc ca nu este omeneste sa taci atata timp, de vreme ce omului i s-a dat Cuvantul. Cu toate ca ma simteam vindecat sufleteste si, desi stiam foarte bine ca sinuciderea este unul din marile pacate, ma hotarasem sa-mi pun capat zilelor, in primul rand, ca sa-i scutesc pe cei apropiati de o prezenta nu numai inutila, ci de-a dreptul impovaratoare, dar...
S-a intamplat in prima zi de dupa "postul verbal". Intr-un fel, eram mandru de mine, pentru ca reusisem aceasta amarnica incercare. M-am mirat, chiar, ca imi pot recapata atat de usor darul vorbirii. Totusi, copiii, care se mai obisnuisera cu mine tacand, erau si mai speriati cand m-au auzit vorbind. M-am retras in camera mea. Ma gandeam ca nu e asa de usor sa scapi de tine. Stateam pe canapea si numaram mecanic elementii de la caloriferul de sub fereastra, cand, deodata, a aparut de afara un fel de val-vartej ca un sul de sarma incinsa la rosu, un rosu inchis. S-a invartit in mijlocul incaperii, apoi s-a apropiat de mine. Eram intr-o camasa cu manecile suflecate, toti porii imi erau mangaiati de flacari, dar cand voiam sa le ating, nu puteam. Nu ma durea nimic, am vrut sa vorbesc, dar duhul, sau ce era, mi-a luat limba, aveam dintii inclestati. Exista insa o comunicare. Intelegeam ca Dumnezeu este duh la radacina inimii. Se adreseaza de la duh la duh. Mi-a spus multe, dar nu in cuvinte. Dupa cateva minute, limba a inceput de la radacina sa mi se teasa cu foc. Tot incercam sa vorbesc, dar nu iesea decat un fel de gangaveala. Apoi, limba noua mi-a inlocuit-o pe cea veche. Duhul mi-a comunicat ca de acum voi vorbi cu vorbele Lui. Apoi, sulul de foc s-a retras pe fereastra, topindu-se in cerul diminetii. Cand am iesit din camera si m-am uitat pe calendar, am vazut ca trecuse o saptamana. Incet-incet, am revenit la normal. Gandurile sinucigase imi trecusera. Am iesit afara si am vazut ca oamenii, cainii si pasarile se bucurau de viata. M-am plimbat prin parcuri, am trecut pe la biserici si mi-am dat seama ca sufletul mi se inseninase ca cerul verii care incepuse. Mai schiopatam, imi miscam inca greu mana dreapta, dar ma bucuram de cea mai buna hrana: Speranta.Turea Victor - str. Eminescu nr. 188, sector 2, Bucuresti
Suflet de copil
Eram prin clasa a saptea. Colega mea de banca, Letitia, era o fetita subtirica si inaltuta, cu chipul palid si ochii tristi. Tacea mai tot timpul si privea in gol. Colegii nu o luau in seama, ca si cand n-ar fi fost. Dar eu stiam ca acasa traieste ca vai de lume. Mai avea trei frati, erau tare saraci, iar putinii bani care ajungeau in casa se duceau, aproape toti, pe bautura. Tatal ei era mai tot timpul beat, iar maica-sa nu se lasa nici ea mai prejos. Copiii erau neingrijiti, nemancati. In schimb, aveau parte, din belsug, de bataie. Deseori, mama imi dadea un pachetel de mancare si pentru ea. Il primea rusinata si manca incet, privind in jos, cu vinovatie. In schimb, eu ma desfatam cu "jurnalul" ei, in care-si trecea intamplarile de peste zi, gandurile si visele ei de copil chinuit. Tot acolo, in "jurnal", isi scria si versurile. Poate ca erau stangace si naive, dar mie mi se pareau cele mai frumoase poezii. Mult mai frumoase decat cele cu patria si partidul, din cartea de citire. Cu matematica insa o ducea rau de tot. O ajutam cat puteam, ii explicam, dar ea ma privea, clatinand din cap. "Nu pricep nimic din ce-mi spui. Si niciodata n-am sa pricep. N-o sa termin nici opt clase." Se apropia sfarsitul clasei a saptea si profesorul o ameninta ca va ramane corigenta. Intr-una din zile, spre sfarsitul orei de matematica, profesorul a chemat-o la catedra: "Uite, ca sa nu zici ca sunt rau, diseara am sa trec sa vorbesc si cu parintii tai". Letitia s-a intors in banca mai palida ca de obicei si cu mainile tremurande. A izbucnit in plans. Era prima oara cand o vedeam plangand. Am incercat sa o domolesc, dar ea repeta printre suspine: "Ma vor omori din bataie, ai sa vezi, ma vor omori...". De obicei, mergeam pe acelasi drum spre casa; in ziua aceea insa, Letitia mi-a zis: "Ma duc la bunic. Sa nu spui la nimeni".
Stiam ca bunica ei locuia la marginea cartierului, intr-o casuta darapanata. Era singura si bolnava. Avea grija de ea o vecina inimoasa si fosta noastra invatatoare, care-i mai ducea medicamente si cate ceva de-ale gurii. Odata ajunsa la bunica ei, Letitia a cautat in sertarul unde batrana isi tinea medicamentele, le-a adunat cu grija, apoi le-a strecurat in ghiozdan. A stat putin de vorba cu bunica si apoi a plecat acasa. Ce s-a intamplat mai apoi este lesne de imaginat. Cand profesorul de matematica a venit sa stea de vorba cu parintii, au chemat-o si pe Letitia sa fie de fata. "Leti doarme", a spus unul dintre fratiori, trimis sa o cheme. "Sigur, doarme in loc sa-si faca temele. Lasa, dom" profesor, ca o aduc eu imediat", il asigura, plin de artag, tatal. Peste cateva clipe insa, se intoarse nedumerit: "Dom" profesor, nu stiu ce are. Nu pot s-o trezesc. Parca-i moarta". Atunci s-a repezit spre camera fetei si mama, urmata de profesor. El a fost cel care si-a dat seama ce s-a intamplat. "S-a otravit. A luat ceva. Nu vedeti ca are spume la gura?" Apoi, Letitia a ajuns la spital. Vestea s-a raspandit ca fulgerul in cartier. "A murit fata lu" alde Voinea. A baut soda caustica." "Au omorat-o in bataie betivanii aia, de-si mai zic si parinti..." Si cate si mai cate nu-si spuneau cardurile de cumetre, adunate pe la porti.
Cu mare durere in suflet, a aflat si buna noastra invatatoare. Pana seara, a reusit sa ne adune pe toti "puii" ei, ultimii pe care-i scolise in patruzeci si cinci de ani de dascalie. In sufrageria mare si racoroasa, noi, cei douazeci si noua de copii, am ingenuncheat, ca intr-o biserica. "Rugati-va pentru Letitia", ne-a soptit doamna invatatoare. "Vorbiti in gandul vostru cu Dumnezeu. Nu va trebuie vorbe alese ori invatate de la altii. Vorbiti cu El, cum vorbiti cu un parinte drag. Rugati-L sa salveze sufletul colegei voastre. E un copil ca si voi si trebuie sa se bucure de viata." Pentru prima oara, colegii mei m-au uimit. Acum, cand se rugau, parca nu erau aceiasi copii galagiosi si de nestapanit. Aveau chipurile schimbate. Chiar si cei care n-o bagau in seama pe Letitia aveau acum ochii umezi ori isi stergeau pe furis lacrimile de pe obraz. Ne rugam, desi nu stiam sau nu credeam ca ruga noastra poate fi de folos. Toti aflasera ca Letitia era in coma si doctorul nu-i dadea prea multe sanse de supravietuire. Dar se pare ca puritatea sufletelor noastre de copii a invins. Ruga noastra fierbinte a facut o punte intre Dumnezeu si lume. Dimineata, Letitia a iesit din coma. Doctorul era uimit: "Sincer sa va spun, n-as fi crezut ca mai scapa. Este intr-adevar o minune. Inca una din minunile lui Dumnezeu". Peste cateva zile, Letitia s-a intors la scoala. Mai palida, dar mai putin trista. Poate un pic stanjenita. Acum, toata lumea se purta altfel cu ea.
Nu de mult, am revazut-o pe Letitia. Acum, este un om implinit. Privind-o, mi-am amintit de cei douazeci si noua de copii care, in genunchi, au vegheat si s-au rugat pentru viata ei.Georgeta Patrascu - Calea Calarasilor 325, bl. D1, et. 1, ap. 52, Viziru Iii, Braila
Rezultatele Concursului, precum si Marele Premiu, vor fi publicate in numarul viitor
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
