Stela Popescu"Ma simt ca la douazeci si cinci de ani""Brasovul a insemnat enorm in viata mea"
- Doamna Stela Popescu, sunteti una dintre putinele artiste care au reusit sa se mentina de-a lungul timpului in atentia publicului, exclusiv prin munca dvs. si nu cu ajutorul altor artificii publicitare. Care este secretul carierei dvs. prodigioase si al aparitiilor mereu proaspete cu care ne bucurati sufletele?
- Secretul meu e probabil inconstienta. Fiindca eu nu ma simt batrana. Nu simt anii pe care-i am. Doamna Valmy spunea ca unii ziaristi n-au bun-simt pentru ca vorbesc despre femeile de 55 de ani ca despre niste batrane. Si sa stii ca am ajuns la concluzia ca are dreptate, pentru ca eu una ma simt ca la 25 de ani. Am aceeasi pofta de viata. Daca vii la doua noaptea si-mi spui: "Hai sa facem niste poze!", eu n-o sa-ti raspund decat: "Stai sa ma pieptan!". Eu mi-am adorat profesia si in continuare am o satisfactie fantastica practicand-o. Cred ca, in fond, mi-am ales aceasta meserie fiindca iubesc foarte mult oamenii. Eu am convingerea ca harul pe care ni l-a dat Dumnezeu noua, artistilor, are cu-adevarat valoare numai pentru ca il punem in folosul celorlalti, numai daca el poate starni un zambet, o clipa de bucurie, o mangaiere, un gand bun. Asta ne da noua puterea de a merge mai departe. Eu nu m-am iubit pe mine in teatru, ci am iubit teatrul pentru ca e folositor oamenilor si pentru ca-mi da sentimentul ca sunt necesara. Pana de curand, ma duceam oriunde eram chemata. Cu putina vreme in urma, m-am decis sa incep sa fac o selectie, pentru ca au aparut foarte multe emisiuni sau alt gen de evenimente care sunt de foarte proasta calitate, care sar calul si care, in consecinta, au un efect dezastruos asupra publicului. Publicul a inceput sa-si schimbe gustul si nu in bine, ci in rau. Publicul romanesc, care era extrem de talentat, a inceput sa nu mai faca efortul de a intelege lucruri inteligente si rade la prima strambatura. Si eu cred ca profesionistii adevarati, nu cei pretinsi, din care soi au aparut in ultimii ani ca ciupercile dupa ploaie, ar trebui sa ia unele masuri. Tocmai acesta a fost motivul pentru care, intr-o zi, mi-am facut un control al constiintei si am luat decizia de a refuza invitatiile care nu mi se par ca sunt ceea ce as vrea eu sa fie. Am citit odata un interviu luat actritei franceze Simone Signoret, in care spunea un lucru extraordinar. Intrebata fiind ce satisfactii i-au adus in viata banii, ea a raspuns: "Cea mai mare satisfactie pe care mi-au adus-o a fost ca am putut sa aleg ce, cum si cu cine sa-i fac". Ei bine, mie nu banul mi-a dat aceasta constiinta, ci pur si simplu profesia. Simt ca teatrul acela adevarat, pe care, atunci cand vor, romanii stiu sa-l faca - chiar la nivel international - se afla in mare pericol, fiindca artistii, neavand bani, pierd controlul si incep sa faca rabat la calitate. Eu cred ca ar trebui sa ne straduim putin si sa evitam sa intram in marmelada aceasta de amatorism. Marturisesc ca si eu am fost printre acei care au pasit in zona aceasta, pentru ca si mie imi plac banii si-mi place sa traiesc usor, dar repet, cred ca e momentul sa ne atasam de cei care au avut puterea de a nu accepta orice mizerie.
- Dorinta aceasta de a va salva constiinta de la pierzanie vine, probabil, dintr-o filosofie de viata aparte. E poate vorba si de influenta familiei sau poate a Brasovului, orasul unde ati copilarit?
- Probabil ca e cate putin din toate. M-am bazat mult pe bun-simt si pe instinct, ori astea imi vin din familie. Eu ma trag dintr-un neam de basarabeni. Parintii mei au fost copii de tarani, au indragit amandoi cartea si au devenit invatatori. In "40 insa, tata a fost ridicat de comunisti, sub acuzatia de a fi intelectual, director de scoala si ofiter in rezerva, si deportat in Siberia, la Vladivostok. Timp de 19 ani, n-am avut nici o veste de la el, asa ca am fost convinsa ca a murit. In "44, cand aveam 8 ani, am plecat cu mama la Brasov, unde am locuit pana la terminarea liceului. Cand tata a fost eliberat, s-a intors acasa, dar in Basarabia nu mai ramasese decat bunica mea. Ea ne-a contactat si ne-a dat vestea cea buna si in acest fel familia s-a reunit. In Brasov am facut asadar liceul, in Brasov am invatat sa patinez si tot acolo am facut gimnastica artistica, dar nu cu rezultate extraordinare, pentru ca nu aveam datele fizice necesare. Brasovul a insemnat enorm in viata mea. Ardealul, in general. Brasovul poarta "vina" ca am fost un copil disciplinat - acolo treaba se face serios, sunt mai putine "mistouri" ca-n Bucuresti - si ca m-am apucat de actorie. Bineinteles ca de copil recitam poezii, pe care le invatam cu o asemenea usurinta, incat devenisem vedeta scolii si chiar ajunsesem sa ma lamentez: "Tot eu sa spun poezia?!". Insa am avut norocul sa prind una dintre cele mai faste epoci ale teatrului din Brasov si chiar ale celui din Sibiu, asa ca, practic, n-am avut scapare. In "53, am venit la Bucuresti sa dau examen la facultate, dar n-am intrat din prima, pentru ca eram mica, grasa si cu pieptul mare, asa ca am fost repartizata la Facultatea de Limba Rusa "Maxim Gorki", unde am stat un an si jumatate. Apoi, am intrat in echipa Teatrului Ministerului de Interne si dupa vreun an si ceva am dat din nou la facultate si-am fost acceptata. Dupa licenta, toata lumea era repartizata in provincie si ghici unde am ajuns eu? La Brasov! Mai mare bucurie nu se putea! A fost o experienta fantastica: jucam 400 de spectacole in 300 de zile, iar asta te obisnuia cu publicul si, chiar daca aveai emotii, invatai sa nu-ti pierzi controlul.
Pe de alta parte, in ceea ce priveste influenta familiei, pot spune ca am avut noroc de o mama minunata, o femeie extrem de tare, care a stiut sa faca fata greutatilor pe care le-a intampinat si crede-ma ca n-au fost putine. In primul rand, mama era foarte frumoasa, deci o mie de pericole ne dadeau tarcoale. Dar ea s-a descurcat, pentru ca avea un "miros" al dreptatii. Isi dadea repede seama ce e bine si ce nu si asta am mostenit-o si eu. Daca am mai facut cate-o gafa este pentru ca nu am realizat, pe moment, despre ce era vorba. Iar daca n-am facut anumite lucruri este fie pentru ca mi-a fost lene, fie pentru ca mi-a fost rusine sa ma bag. In ciuda aparentelor, eu nu sunt o ambitioasa si o indrazneata. Mie daca imi dai ceva sa lucrez, ma duc, ma zbat, lupt, deschid toate usile. Dar numai din buna mea intentie, nu ma urnesc. N-am initiativa. In viata, eu m-am supus intamplarii si Dumnezeu a tinut cu mine. As fi ipocrita sa spun ca n-am avut noroc. Pana la un punct. Ca au mai fost si nori negri. Dar cea mai grea lovitura am suferit-o de curand, cand, intr-un foarte scurt rastimp, s-a prapadit mama, apoi tata si-apoi l-am pierdut pe sotul meu, Puiu. Mi-a fost tare greu si nu vreau sa-l manii pe Dumnezeu, dar mi s-a parut tare nedrept. Sunt atat de multe legume - ca nu le pot spune oameni - care fac umbra pamantului degeaba, iar cei care mai aveau atatea de spus...
"Niciodata n-am dorit sa fiu Claudia Cardinale. Eu am fost Stela Popescu"
- Si totusi, ati reusit sa va regasiti zambetul. Cel putin asa se pare...
- Ei... Ce m-a salvat pe mine a fost firea mea optimista si un simt al realitatii pe care l-am mostenit tot de la mama si pe care ea a stiut sa mi-l cultive. Pentru mama, eu nu am fost niciodata nici cea mai frumoasa si nici cea mai desteapta, dar asta nu m-a durut pentru ca am simtit ca era adevarat. Eu nu am avut niciodata pretentii mai mari decat se putea. Niciodata n-am dorit sa fiu Claudia Cardinale, Sophia Loren sau Liz Taylor. Eu am fost Stela Popescu si am fost fericita sa semnez asa pentru romani. Pentru ca am sentimentul ca am realizat ceva. Si nu in ultimul rand, a fost vorba de faptul ca publicul m-a cerut in continuare. Asta a fost cea mai mare alinare pentru mine.
- Din felul in care povestiti e evident ca familia inseamna foarte mult pentru dvs.
- Asa este. De-a lungul timpului, am avut parte de o viata de familie echilibrata. Mai intai au fost mama si tata, despre care ti-am vorbit, dupa care am avut un prim mariaj, care n-a mers prea bine, in ciuda faptului ca sotul meu era un baiat foarte dragut. Curand, dupa divort, m-am recasatorit cu regizorul Puiu Maximilian, alaturi de care mi-am intemeiat si eu, cu-adevarat, propria familie. Si tocmai de asta le spun celor care au dubii, ca se poate! Mai exista si casnicii fericite! E adevarat ca Puiu nu mi-a spus niciodata: "Esti cea mai buna!", dar, pe de alta parte, a stiut sa-mi sopteasca: "Si fara mine, tot buna esti!". Si tot adevarat este ca un astfel de compliment trebuia sa-mi ajunga pentru trei ani! Cred ca cel mai cinstit ar fi sa spun ca eu am avut experienta unei casnicii nu sfinte, dar foarte bune, in care am fost fericita. Dovada cea mai graitoare a succesului casniciei noastre a reprezentat-o faptul ca am infiat o nepoata de-a lui Puiu - care avea 16 ani, deci era un copil deja format -, iar acum pot spune ca am si o fiica, si o nepoata superba!
- D-na Stela Popescu, cum se simte actorul roman in aceste vremuri? In strainatate, o vedeta de talia dvs. ar fi fost o veritabila institutie publica.
- Actorii de afara sunt ajutati sa devina niste institutii nationale, adica li se ofera posibilitatea de a-si demonstra calitatile in toate domeniile. Eu am facut o emisiune la Tvr care a avut o audienta uriasa si care s-a numit "Pentru dumneavoastra, doamna!". In grila de toamna nu s-a mai gasit loc pentru aceasta emisiune. Au introdus, in locul ei, alte 1000 de "emisiunute", de genul: "Hai sa stam de vorba degeaba!". Or, noi nu faceam acea emisiune pentru bani sau ca sa ne aflam in treaba, ci pentru a oferi un program de informatii clare pentru femeile de toate varstele si de toate conditiile sociale. Sigur ca cele care au ajuns mai sus si au bani stiu sa se informeze singure, dar cele care n-au vreme, chiar intelectuale fiind, au nevoie de ajutor. Si o emisiune facuta de o actrita care se bucura de o anumita simpatie din partea publicului si care vine cu date interesante si la zi era o modalitate eficienta de a oferi acest ajutor. Din pacate, am sesizat ca emisiunile educative au disparut de pe aproape toate posturile. Toate televiziunile se gandesc doar la audienta. Dar televiziunea nu inseamna numai divertisment, numai chicoteala - si aceea de un gust indoielnic. Televiziunile ar trebui sa-si asume niste responsabilitati la modul cat se poate de serios, pentru ca ele au poate cel mai mare impact asupra publicului si, in consecinta, au o mare putere de a modela generatiile care abia acum se formeaza. Cineva m-a intrebat odata de ce nu luptam pentru intrarea intelectualilor in politica si i-am raspuns ca intelectualii nu pot tine piept sacalilor. Oamenii de buna-credinta nu se pot angaja in meserii duplicitare. Fiindca nu pot rezista psihic. N-as vrea sa se creada ca sunt o incuiata. Mie imi plac tinerii si consider ca tineretea este cu-adevarat o stare de gratie si tocmai de aceea mi se pare ca intentia de a introduce moderatori de televiziune tineri e justa. Imaginea de pe ecran cere tinerete. Trebuie insa conservate si acele valori care-ti pot servi drept exemplu. Tinerii trebuie folositi din ce in ce mai mult, cu o singura conditie: aceea de a selecta calitatea celor promovati. Conduita lor trebuie un pic tinuta in frau. Eu nu sunt de acord cu ideea ca dupa 1989 putem spune orice. Nici la piata, daca esti un om care se respecta, nu te apuci sa debitezi toate prostiile de pe lume. Putini au inteles ca libertatea nu inseamna a face ce vrei, ci a face ce vrei atat timp cat nu-i deranjezi pe cei din jur.
Libertatea nu e sinonima cu haosul.
- Insist putin si vreau sa va rog sa ne intorcem la sistemul cultural romanesc, la ce sprijin acorda el artistului roman.
- Se poate supara oricine pe mine, dar eu continuu sa sustin faptul ca in perioada comunista, cultura a fost sustinuta. Ca ei, comunistii, au fost atat de destepti, incat s-o si dirijeze in directia care-i avantaja, asta e cu totul altceva. Insa dupa Revolutie, trebuia schimbata numai orientarea, nu si fundamentul. Valorile, oamenii si talentul au ramas. Zece ani au reprezentat timp suficient pentru a se gasi o modalitate de a sustine cultura. Si aceasta este o forma de a ajuta generatiile tinere sa se innobileze, sa nu se lase murdarite spiritual. Numai asa ii vom face sa invete ce inseamna, in fond, patriotismul. Inainte de 1989, trebuia sa fii patriot pentru ca ti-o impunea Ceausescu, asa ca, dupa caderea lui, toata lumea s-a dezis de aceasta notiune si asta nu e bine. Eu nu propovaduiesc nationalismul extremist, ci patriotismul. Trebuie sa se inteleaga ca exista o foarte mare diferenta intre ele. Dar e imperios necesar sa incepem sa reinvatam sa iubim Romania. Iar asta nu se poate realiza decat prin puterea exemplului si e de datoria celui care a ajuns la aceasta iluminare sa-i ajute si pe ceilalti sa inteleaga.
"Eu n-am jucat pentru regina Angliei, ci pentru romanca"
- Prin natura meseriei, ati calatorit foarte mult in strainatate si cunoasteti bine diaspora romaneasca. Prin tara circula tot felul de povesti. Cum arata diaspora in realitate?
- Diaspora romaneasca e amestecata. Sunt oameni de toate categoriile sociale. Sunt unii care s-au detasat total de relatia cu Romania, dar care tot pastreaza tara in suflet si care, tocmai fiindca oamenii sunt atat de amestecati, nu vor sa intre in relatii neplacute. Pentru ca acolo trebuie sa fii foarte atent cu imaginea ta. Nu mai poti fi prieten cu ala de la colt, care mai si fura din cand in cand. Acolo, relatiile se detaseaza clar. Dar majoritatea sunt oameni modesti, care se ajuta intre ei si care se intalnesc la biserica sau pe la diverse actiuni culturale. Le e foarte dor de casa. Tanjesc dupa limba romana, dupa muzica si dupa umorul romanesc. Transmisiile prin satelit sunt o adevarata binefacere pentru ei si toti fac eforturi sa-si cumpere aparatura necesara ca sa vada Romania. Multi ar veni acasa, daca situatia de aici n-ar fi inca atat de grea. Acolo au reusit sa-si castige o anumita pozitie economica, chiar daca nu sunt bogatasi. Insa au ajuns la un standard de viata decent, pe care aici nu-l regasesc si atunci prefera sa amane revenirea in tara, desi se usuca de dor. Ce e important e ca sunt in permanenta in legatura cu tara, ca sunt informati la zi si ca deseori au o privire mai limpede decat noi. Asta poate datorita distantei sau poate datorita faptului ca traiesc intr-o lume mai asezata si mai pragmatica.
- Faceti parte dintre putinele noastre actrite care au stiut sa-si faca o imagine. Ati intretinut permanent o nota de eleganta si de mister.
- A fost vorba de doua lucruri: pe de o parte, eu mi-am respectat publicul, iar pe de alta parte, am aflat destul de repede ca oamenii se uita la tine din cap pana-n picioare. In clipa in care esti in atentia oamenilor, trebuie sa ai un pic de grija, ceea ce e destul de greu. De exemplu, pentru ca stiam ca ai sa vii la mine, m-am spalat pe cap azi-noapte la ora 12.00, ca pana atunci n-au fost gaze. De-a lungul vietii, am avut grija sa nu fac greseala de a adopta o alura prea sofisticata. Pentru genul de actrita care sunt eu, acesta ar fi fost un gest de-a dreptul sinucigas. Eu am facut un gen popular, eu n-am jucat pentru regina Angliei, ci pentru romanca, iar romanca trebuie sa simta ca e prietena cu mine, nu ca sunt undeva, deasupra ei si ca-mi cumpar pantofi de 14 milioane. Ca atunci eu nu mai comunic cu ea, or de asta am nevoie, nu de un dialog cu pantofii mei cei scumpi. Dar e adevarat ca sunt curatica si ca mi-ar placea sa ma dichisesc, dar n-am vreme si-apoi, sincera sa fiu, dupa ce merg seara la teatru, ma machiez si imbrac costumele de scena, a doua zi am chef sa fiu mai naturala, sa nu mai fiu asa de pusa la patru ace.
- Suntem in preajma Craciunului. Mai pastrati bucuria acestei mari sarbatori?
- Eu petrec sarbatorile la mine acasa - fiindca am mai mult spatiu - impreuna cu prietenii cei mai apropiati. Voi pune ca de obicei de un chef mare, cu ciolan cu fasole, cu sarmale, piftie de curcan si cozonac. Si bineinteles ca nu-mi va lipsi nici in acest an bradul, inalt pana la tavan. Pe 26 plec la New York, unde am fost invitata tot de diaspora romaneasca, pentru un mic spectacol de Revelion, dupa care ma voi intoarce repede acasa, fiindca nu pot lipsi de la Teatrul "Tanase", unde joc in "Ah! Femeile!" - un spectacol pe texte de Aurel Storin si Puiu Maximilian. In plus, impreuna cu doamna Tamara Buciuceanu-Botez, cu Alexandru Arsinel si cu Eugen Cristea, mai sunt angrenata si intr-un proiect radiofonic, pe un text de George Astalos, care se intituleaza "Caviar, votca si bye-bye" si are un succes fabulos la romanii din strainatate.Ines Hristea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
