Horia Moculescu"Am fost si am ramas adeptul muzicii romanesti"
- Compozitor talentat, pianist si interpret vocal de exceptie, mediator si creator de programe Tv, Horia Moculescu este una dintre cele mai fascinante personalitati ale muzicii romanesti. Ii datoram nu doar melodii neuitate, ci si o prezenta vie, inconfundabila, in lumea spectacolului. "Disponibilizarea" lui de pe micul ecran a lasat in urma mediocritate si amatorism -
- Sa incepem discutia noastra cu o zona pe care ai abandonat-o recent: televiziunea. "Atentie, se canta!", emisiunea realizata de tine impreuna cu regizorul Stefan Marascu, a fost scoasa din programul Televiziunii Romane, in ciuda succesului de care se bucura. In schimb, micul ecran este peste masura de "incapator", cand e vorba de produse subculturale, de-a dreptul periculoase prin "mesajul" lor. C.N.A. pune semnulete de avertizare la filme, dar ii lasa sa zburde in voie pe autorii si producatorii unor emisiuni mustind de vulgaritate, ba chiar si de prostie, si de obscen... Oare chiar nu se poate face nimic pentru izbavirea ochilor, urechilor si mintilor noastre de acest mal dezgustator care ne omoara serile, mai ales?
- Nu se poate face nimic, pentru ca Libertatea, pe care cu pretul vietii unor tineri ne-am cucerit-o (sper ca definitiv), presupune disparitia cenzurii. Uniunea Compozitorilor a incercat unele demersuri, pentru limpezirea apelor, adica impotriva imposturii. "Gastile" au replicat ca Uniunea Compozitorilor - creata in 1927 de George Enescu - este o "relicva ceausista", cum de altfel "relicve" au fost socotite si vedetele, si compozitorii care au aparut, cateva luni la rand, in emisiunea "Atentie, se canta!"...
- Pentru tipul de "luptator" pe care il intruchipezi, a fost, banuiesc, o infrangere cu gust amar. De unde ai mostenit aceasta atitudine de Robin Hood?
- Am un comportament de luptator, e-adevarat! Poate ca m-am nascut asa, oricum, sportul de performanta pe care l-am practicat m-a ajutat mult. M-a starnit sa fiu vesnic in ofensiva. In anii liceului, am fost in lotul national de juniori - la atletism, la inaltime si triplu salt. Am fost jucator de volei, am fost jucator de rugby in prima divizie. Luptator, ce mai! De altfel, sportul se afla la mare cinste in Ramnicu-Valcea, orasul in care m-am nascut, dintr-o mama italianca si-un tata oltean de langa Dragasani. Pe mama o chema Midia, Midia Copetti. Midia, ca pe fetita mea. Tata, Nicolae Moculescu, a fost ofiter. Mama a facut doi ani de Drept, dar, dupa casatoria cu tata, a ramas casnica. Bunicul meu era un arhitect italian, sosit in 1899 la Ramnicu-Valcea, impreuna cu alti multi italieni. Venisera toti atrasi de "boom"-ul creat de Carol I, in ce priveste dezvoltarea economica a Romaniei. Bunicul meu, arhitectul Antonio Copetti, a introdus apa curenta in zona, tot el a construit Liceul "Lahovary" din Ramnicu-Valcea, ca si Seminarul. Sunt doua monumente arhitectonice exceptionale, care constituie, si azi, mandria orasului. Arata inca foarte bine cladirile astea, desi, de ani si ani de zile, nimeni nu a investit un sfant in ele. Tot bunicului meu i se datoreaza si sistemul de canalizare din Ramnicu-Valcea. Asta se intampla prin 1904 sau 1907 - nu mai tin bine minte. Taica-meu, ofiter in armata regala, a ajuns pe front si a primit de doua ori Ordinul "Mihai Viteazul". Pentru cel primit in "razboiul sfant" - contra sovieticilor -, a avut mai apoi de tras foarte mult! I s-a inventat un scenariu (legat de niste partizani rusi) si a fost condamnat mai intai la doi ani de puscarie, pe urma la 25 de ani si, in cele din urma, la inca 15 ani de puscarie. In total, 42 de ani de temnita grea. Ce-i drept, a stat "doar" 9 ani inchis (la Craiova, la Cluj, la Aiud si la Galati). Dupa ce a iesit, a trait in libertate sapte luni si a murit. Mama a murit mai devreme, in 1948, la 33 de ani, rapusa de cancer. Aveam doar unsprezece ani cand am ramas orfan.
- De cantat, cand ai inceput sa canti?
- Ei, asta-i o poveste mai lunga. Ai mei m-au dat la vioara inca de la trei ani! Numai ca mie nu mi-a placut vioara. Si pentru ca aveam un pian in casa, am facut greva. Greva japoneza! "Daca vreti la pian, bine! Daca nu, nu!" Asa ca ai mei, neavand incotro, m-au dat la pian. Am avut ca profesor de pian un rus alb, pripasit la Ramnicu-Valcea. Mama lui fusese profesoara de pian a mamei mele. Il chema Eugen Verjbinsky si statea pe aceeasi strada cu noi. Cu toate ca mie imi placea cu adevarat muzica (nu neaparat cea simfonica), cateodata dadeam si un fel de reprezentatii de comedie americana. Sa-ti dau un exemplu: pe cand aveam vreo patru ani, invatasem singur sa scriu si sa citesc. Tata nu plecase inca pe front, asa ca intr-o seara parintii mei s-au dus la teatru, la "Adriani". Dupa spectacol, cand au venit acasa, parintii mei au dat peste un veritabil razboi, declansat intre bunicul meu si mine. Bunicul ma alerga inarmat cu un... vatrai, in timp ce eu ma aparam cu o... perna! Conflictul nostru era legat de "Ora exacta". Ei bine, la "Ora exacta", eu voiam sa ascult la radio, la "nemti", melodia aceea care a facut furori in "imperiul nazist" si care se chema "Lili Marlene". Trebuie sa stii ca o canta o actrita extrem de frumoasa, Zarah Leander, si ca melodia il innebunise pe Adolf Hitler, care facuse din ea un fel de mascota a Germaniei fasciste. Bineinteles ca, la cei patru ani ai mei, habar n-aveam despre toate astea. Mie imi placea, pur si simplu, melodia care, in paranteza fie spus, era si foarte frumoasa. Ei bine, la ora la care nemtii dadeau pe post "Lili Marlene", bunicul meu dorea sa asculte pe alt post, desigur, comunicatele lui Mussolini! Starnit de acest "conflict" perpetuu, eu apucasem sa scriu o scrisorica - peste care daduse bunicul meu - si in care spuneam, textual, asa: "Domnule Maresal - era vorba, evident, de maresalul Ion Antonescu - va rog sa dati afara din tara toti italienii!". Semnat: Baiatul capitanului Moculescu. De prisos sa mai spun ca batranul Antonio a facut o veritabila criza de personalitate. Cand au dat peste noi, in plina "batalie", parintii mei au reactionat invers de cum se astepta bunicul: nu numai ca nu m-au batut, dar m-au luat in brate si m-au pupat! Descoperisera astfel ca stiam sa scriu si sa citesc de la patru ani... Atat cat am putut sa ma bucur de ei, am avut niste parinti extraordinari care mi-au incurajat toate pornirile pozitive.
Intre timp, incepusem sa cant boogie-woogie la pian, ceea ce l-a oripilat, la inceput, pe profesorul meu, rusul alb, refractar la nou. Apoi, cu timpul, s-a dedat si el la asa ceva, exersand, pe furis, acest ritm dracesc! Cand aveam vreo sase ani, am invatat - tot singur - sa cant la acordeon. Povestea a fost asa: un tip, un coleg de armata al tatei, ii datora niste bani. Neavand sa-i dea inapoi, i-a trimis un acordeon. Un "Hohner", o marca foarte buna. A invatat si mama sa cante la acordeon. Ea - dupa metoda. Eu - dupa ureche. Cantam mai ales tangouri. Da, aveam 6 ani si eram mort dupa tangouri, mai ales dupa unul, care-i placea si maica-mi, unul languros foc, care incepea cam asa: "Bianca, mi-ai luat inima!"...
- Sa avansam, fara sa ne despartim de vocatia ta, muzica, spre anii adolescentei. Din cate stiu, in loc sa dai la Conservator, ai dat la Constructii.
- E adevarat, dar acolo am format o foarte buna orchestra. Imi amintesc ca atunci am si lansat o piesa de debut a lui Veselovsky - una care incepea cam asa: "Imi spusese mie Luna,/ Noaptea sa nu trec prin parc/, C-ar putea sa ma loveasca/ Cupidon cu al sau arc". Ei bine, furat de muzica, am pierdut examenul la matematica. Si am pierdut si bursa. Ceea ce a echivalat cu o tragedie. In vremea aceea, locuiam la un camin de studenti de pe strada Gabroveni. Cam tot pe-atunci, tata, cu dosarul lui "greu", a inceput sa aiba probleme. Era in 1955 si nu ma mai putea sustine material (lucra pe atunci ca planificator la o intreprindere). Asa ca m-am dus la Facultatea de Mine, la Petrosani. Era singurul loc unde nu se cerea "dosarul". Ca urmare, capitala minerilor devenise locul de intalnire al studentilor descendenti ai inaltei societati romanesti. Fii de boieri, de mari burghezi, de intelectuali si militari "patati" devenisera studenti ai Facultatii de Mine. Era un fel de Heidelberg, ce mai! Ei bine, si acolo am infiripat o orchestra, una chiar foarte buna. Numai ca in 1959 am fost dat afara din toate facultatile, ca urmare a participarii mele la un miting care a iritat autoritatile comuniste.
- Generatia tanara te cunoaste, mai ales de pe micul ecran, ca si pentru activitatea ta de compozitor. Putini sunt cei care mai stiu despre trecuta glorie a serilor de vara de la Mamaia, unde, impreuna cu orchestra ta fabuloasa, creai - in plina epoca comunista - o insula de Occident. Cum iti explici acel succes "monstruos", repetat ani la rand, pe terasa Hotelului "Modern"?
- Serile acelea, pe drept cuvant "fabuloase", erau un fel de continuare estivala a serilor "fabuloase" de la Restaurantul "Ambasador" din Bucuresti, unde noi evoluam iarna cu acelasi entuziasm. Si cu cel mai proaspat si mai grozav repertoriu romanesc si strain. Daca tii minte, oamenii veneau la "Modern" de peste tot! De la Constanta, ba chiar si de la Costinesti sau de la Schitu. Cu bicicleta, cu troleibuzul ori - mai rar in vremea aceea - cu masina personala. De turisti, ce sa mai vorbim! M-am gandit adesea la explicatia acelui succes. Cred ca, pe de o parte, era vorba despre "libertatea" pe care muzica noastra o aducea in inghetul de atunci. (Noi lansam slagare romanesti si internationale.) Apoi, despre calitatea deosebita a orchestrei si despre modul in care evoluam. Noi am transformat podiumul in scena si muzica de restaurant - in spectacol. Daca tii minte, eu faceam si un fel de comperaj, ziceam cate o vorba de duh cu care prezentam melodiile. Textul nu era niciodata vulgar! De aceea, toapele, "coloratii" nu veneau la "Modern". Nu se simteau bine! Aerul era prea rarefiat pentru ei. Si-apoi, noi am impus nu numai o tinuta a muzicii pe care o cantam, o tinuta a prezentarii "show"-ului nostru, ci si o tinuta vestimentara. Incercam sa fim, din toate punctele de vedere, impecabili! Veneam intotdeauna la spectacol imbracati foarte elegant, schimbam cate doua costume pe seara. Din respect pentru public, evident! Dar si din respect pentru noi insine. Era, intr-adevar, o stare magica acolo! As zice chiar o stare molipsitoare de fericire, pe care ti-o da intotdeauna adevarata muzica. Oricum, eu unul am fost si am ramas adeptul muzicii romanesti. Si, slava Domnului, in acest domeniu avem talente cu duiumul! Nu ma pune sa insir nume, ca umpli toata pagina de revista. Si pentru ca ma intrebi, in final, care a fost cea mai frumoasa amintire a mea din acea perioada, iti raspund ca... nu pot sa-ti raspund. Nu am o anume amintire frumoasa, am sute si sute de amintiri extraordinare! Ar incapea, povestite, intr-o carte. In ceea ce priveste prezentul, iata si marea mea bucurie legata, desigur, tot de muzica. Ei bine, sunt fericit ca peste tot - la radio, la televiziune, in discoteci - se canta muzica romaneasca. Dupa un lung interval in care, din tot soiul de motive, s-a cantat, aproape in exclusivitate, doar pe englezeste si doar muzica straina, acum, iata, tineretul produce si asculta muzica romaneasca... Desigur, nu intotdeauna de calitate! Dar complexul, destul de nociv, a fost depasit. Dupa cum vezi, in ciuda originii mele mixte, am fost si am ramas un roman get-beget!Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
