Urme de istorie romaneasca in UcrainaManastirea Lawriv- La granita poloneza a Ucrainei se afla o manastire, astazi greco-catolica, in subteranele careia sunt ingropati doi domnitori romani din secolul Xvii. Ziditi in beton, de teama unor posibili "praduitori", ei par a fi principalii ctitori ai bisericii in care se afla si racla Sf. Onufrie, precum si sicriul celebrului episcop Macarie al Ierusalimului. Mai mult ca sigur ca Romania trebuie sa-si rescrie parti importante ale istoriei -
Chiar in centrul marelui oras ucrainean Lvov, pe pisania unei vechi biserici scrie asa: "...pe locul acesta a fost construita pentru a treia oara, intre anii 1547-1560, biserica Adormirea Maicii Domnului, pe cheltuiala domnitorului Moldovei, Alexandru Lapusneanu, si a sotiei sale, Roxana". Cateva strazi mai incolo, se inalta un alt monument, inchinat unui domn roman, devenit legendar in Ucraina: Ioan Potcoava. Calatorind apoi catre apus, spre granita Ucrainei cu Polonia, incepi sa intelegi ca prezenta numelor romanesti nu e catusi de putin o curiozitate. Numai in regiunea Sambir, se gasesc aproape o suta de sate intemeiate "dupa dreptul valah", in veacurile Xiv si Xv, sate cu nume romanesti, obiceiuri romanesti, nostalgii romanesti. Ba si mai mult, undeva, prin apropierea orasului Boryslav, in subteranele unei manastiri galitiene, purtand hramul Sfantului Onufrie, s-au descoperit de curand chiar mormintele a doi domnitori valahi din secolul al Xvii-lea - Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti, ale caror nume au ramas cu trainicie in amintirea localnicilor. Manati de curiozitate, am purces catre granita poloneza, cautand prin sihastriile Carpatilor nordici stravechea manastire Lawriv (trad. rom. "lavra" = manastire mare, ortodoxa), locul unde s-a scris un capitol important de istorie medievala romaneasca.
Un drum imparatesc
Lawriv... Catun ghemuit in unghiul unei intersectii, pe drumul dintre Uzhorod si Staryj Sambir, la numai zece kilometri de frontiera poloneza. Pe ulitele lui nu se da "buna ziua". Cand un om se intalneste cu altul ii spune: "Laudat fie numele Domnului Nostru Iisus Hristos!", iar celalalt ii raspunde: "In veci fie laudat", un salut vechi, crestin, practicat si in satele nordului romanesc. In ciuda tuturor vitregiilor vremii, oamenii inca Il iubesc pe Dumnezeu.
Din dreptul unui pod peste apa raului Jasienica Zamkowa (trad. rom. "Marele Inisor"), se deschide in coasta muntelui un drum ce intra ca printr-un tunel pe sub bolta sirurilor de stejari seculari. "Se vede ca e un drum nobil, imparatesc...", remarca in treacat calauza mea ucraineana (un barbat din Cernauti, stiutor de limba romana), iar eu ii dau dreptate, neputandu-ma abtine totusi sa privesc printre ramurile stejarilor falnici, ramasitele unei istorii mult mai timpurii si mai dureroase - ruinele unui colhoz gigantic: bucati de utilaje vechi, infipte haotic in tarana, o scoala cu acoperisul crapat si ferestrele astupate de scanduri, privelisti banale pentru noi, cei abia scapati de comunism.
Lunga molima a comunismului
Sfarsit neguros si ploios de toamna. Mare, galbuie, cu radacinile mancate de ape, manastirea Lawriv pare o zidire misterioasa si trista, lasata de izbeliste undeva, la margine de Ucraina, desi in peretii ei sunt incastrate moaste pretioase de sfinti. In zidurile ei spalate de ploaie, traiesc singuratici doar doi calugari greco-catolici: parintele staret Inochentie, impreuna cu un frate mai tanar, astazi plecat cu treburi la Uzhorod. Desi ar avea la dispozitie un intreg castel, cei doi sunt nevoiti sa imparta o camera saracacioasa de la parter, caci restul sunt numai moloz si igrasie. La cei 44 de ani ai sai, parintele Inochentie stapaneste intelepciunea de a vorbi pe un ton impartial, fara urma de patima, despre lucrurile cele mai grave din lume. Atunci cand isi pleaca privirea, coborand colturile gurii a indiferenta, ochii ii sticlesc violent si doua vinisoare i se umfla pe frunte, semn ca sufletul ii este rascolit de tristete. "Cladirea manastirii este prea mare ca sa fie incalzita total. Eu am venit la Lawriv in 1998 si trei ierni la rand am dormit in camera aceasta, cu turturi de gheata pe tavan. Suntem doi preoti fara ajutor, putem sa murim de foame aici si nimanui n-o sa-i pese. Biserica e veche, din secolul al Xiii-lea, castelul de langa ea este din 1786, amandoua sunt monumente istorice. In 1991, au fost <<renovate>> - carpite de ochii lumii pe la suprafata, si dupa aceea statul nu ne-a mai dat nici un ban." In mijlocul curtii, din noianul incalcit de ierburi ude, iese varful unui soclu pe care altadata era asezat bustul Sfantului Vasile cel Mare, pe care comunistii l-au retezat dintr-o singura salva de mitraliera.
Valahii, cei mai iubiti dintre galitieni
Biserica avea insa sa scoata la suprafata si alte minuni. In 1986, aproape din greseala, a fost gasita o subterana in latura din dreapta altarului. Se cobora pe niste scari, chiar dedesubtul bisericii. Arheologi veniti de la Lvov au descoperit mormintele tuturor episcopilor si mitropolitilor Kievului, sicriul vestitului episcop Macarie al Ierusalimului, s-a gasit chiar si racla Sfantului Onufrie, moastele insa nu. Si tot in 1986, s-au gasit aici si osemintele a doi domnitori romani, Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti, care au pribegit impreuna, dupa ce si-au pierdut tronurile domnesti, spre tinutul Samborului, care atunci apartinea de Polonia, marea tara din nord, populata, in zona carpatica, inca din secolul Xiii de romani. De altfel, ca semn al pretuirii de care se bucurau fugarii, au primit si locuri de sate in imprejurimi, unde si-au adus putinii boieri credinciosi, ostenii si vatafii, intemeind astfel o adevarata "mosie romaneasca" in inima Galitiei. Constantin Basarab a stapanit satele Waniowice, Torzynowice si Mrozowice, iar Stefan Petriceicu satele Makuniow, Kupnowice, Mistkowice, Szeptyce, Rozdzialowice, Zarauko si Blozowi (varianta poloneza a numelor ucrainene). Primul a murit in anul 1685, iar cel de-al doilea dupa cinci ani, in 1690. Povestea lor s-a sfarsit la manastirea Lawriv, unde au fost inmormantati impreuna, unul langa celalalt. "E o curiozitate si pentru mine ca ierarhia bisericeasca a ingaduit ca domnitorii romani sa poata fi inmormantati aici. In cazul lui Basarab, s-au gasit osemintele intregii familii, chiar si ale unei fiice de 22 de ani. Nu stiu daca va dati seama, dar asta e suprema cinste de care se putea bucura un nobil la vremea aceea. Probabil ca ei au donat sume mari de bani si pamanturi, ca au fost foarte evlaviosi sau ca au avut foarte bune relatii cu regele Poloniei. Altminteri, ar fi fost ingropati in cimitirul manastiresc, si nu in cripta de langa altar. Numai niste prieteni buni ai Poloniei puteau avea privilegiul de a fi ingropati aici, la Lawriv. Astazi, noi suntem obligati sa-i pomenim pe domnitorii romani la slujbe, de fiecare data, ca pe niste adevarati ctitori." Ctitori pretuiti, dar ziditi pentru eternitate in uitare. In mod bizar, usa ce dadea spre mormintele subterane ale ctitorilor a fost astupata cu beton... "pentru ca nimanui sa nu-i vina vreodata ganduri pradalnice".
Parintele Inochentie pastreaza pentru sfarsit celebrele fresce din secolul al Xv-lea, fala manastirii Lawriv, ce abia se disting pe peretii din capatul pronaosului. Palide urme de culoare, ele au fost apreciate ca avand aceeasi valoare cu frescele catedralei Sfanta Sofia din Kiev. Intr-adevar, parca Dumnezeu s-a jucat cu ramasitele de pictura, hotarand care sa ramana si care nu: pete haotice de vopsea, unele intinse, labartate, altele doar de marimea unei palme, scene biblice inspaimantatoare, ctitori cu aureole de sfinti, Hristosi rastigniti pe cruci pravoslavnice cu trei brate, siluete necunoscute, jupuite, umflate de umezeala, toate zugravite pe un fond azuriu, precum cerul. La capatul braului de sus, inconjurat cu un medalion de culoare rosie, parintele Inochentie arata chipul sters al unui principe: "acela se banuie ca ar fi Constantin Basarab...".
Rude uitate
Afara, ploaia s-a intetit. E aproape seara si, prin rafalele de apa si vant, de undeva, din capatul drumului, pare ca se aude muzica. O romanta ruseasca de pahar, tanguita si trista, potrivita vremurilor mohorate. Abia putem intrezari prin ceturile unei lunci mlastinoase, luminile unui vagonet ciudat, care a fost transformat in carciuma. Desi n-are mai mult de trei metri lungime, inauntru au incaput zece oameni, barbati si femei, inconvoiati de josimea tavanului. Facem cinste, si limbile se dezleaga usor. Auzind ce vant ma aduce pe aici, Vasili - un barbat inalt, desirat, cu mustata mare si rasucita - ma intreaba daca e adevarat ca in Romania sunt si azi comunistii la putere. Raspund negativ, dar el nu ma crede. Zice ca a auzit "din surse sigure". Il intreb, la randu-mi, daca a aflat ca odata, tare de mult, prin partile astea au trait romani. Un batran pe nume Vladimir imi zice fara ocolisuri ca el are sange de roman. Poate dovedi asta cu arborele genealogic, pe care-l pastreaza in casa, mostenit din stramosi. Si imi mai spune ca foarte multe din satele din Galitia, mai ales in jurul orasului Sambir, poarta nume romanesti. "Cum, n-ati auzit de descoperirea de la manastire?", intra in vorba si carciumareasa Olga - o femeie trupesa, cu obraji rumeni -, intarind astfel spusele batranului. "In 86, eu eram dactilografa la Primarie. Intr-o zi, m-au transferat sus, la santierul arheologic, ca sa stenografiez tot ce descopereau ei acolo. S-a adunat tot satul, cu mic cu mare, in jurul criptei. Arheologii cautau osemintele cneazului Lev Galitzki - cel care se banuia a fi ctitorul manastirii - si de fapt au gasit cu totul altceva. Erau cinci schelete umane, dintre care doua mai mici. Imi amintesc ca seful de lucrari, pe nume Igor Nicolaevici, a coborat in groapa, le-a cercetat, apoi s-a uitat catre noi si a strigat victorios: <<Acestea sunt osemintele voievozilor valahi pe care le cautam!>>. Atat a spus, nimic mai mult."
***
Intors in tara, am dat fuga spre catedrele de istorie, dornic sa aflu mai mult. Stupoare: aproape nici unul dintre universitarii ieseni nu stia ceva despre acest capitol romanesc de istorie medievala. Si, fara voie, am trait chiar un sentiment de mandrie. Pentru ca acolo, departe, in subteranele unei lavre greco-catolice din margine de Ucraina (sunt sigur ca la origine manastirea a fost ortodoxa) gasisem o Romanie... putin mai mare.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
