Tudor Chirila"Am fost totdeauna un super-rebel"
Actor de teatru si cinema, muzician si solist vocal al formatiei Vama Veche, Tudor Chirila nu are nevoie de prezentari. Ceea ce are de spus spune singur, pe scena, cu un talent exploziv, care l-a transformat in vedeta si in idol al unui popor de fani. Inteligent si nelinistit - ca toata generatia lui - maestru al seductiei - chiar si tuns soldateste, Tudor stie sa imprastie vraja, chiar si atunci cand acorda un interviu.
- Se pare ca ai o toamna plina. Ma insel?
- Deloc. De fapt, e mai mult decat plina. Parca nu mai am timp nici sa respir. In teatru, repet acum la o piesa noua, "Memoriile din Brighton Beach", de Neil Simon, un nou spectacol pus in scena de mama (actrita Iarina Demian n.n.), la Teatrul de Comedie. Ne-am decis sa mai incercam inca o data aceasta formula mama-regizor si fiul-actor, de parca nu ne-ar fi ajuns experienta cu piesa "O tata, sarmane tata...", o veritabila cursa cu obstacole, prin marea asta de teatre independente, create in ultima vreme la noi. Fiindca teatrele independente au parte numai de obstacole! Pe de alta parte, cu Vama Veche lucrez la un nou album. Ne-am propus sa facem un album de conceptie, o poveste muzicala. De aceea, lucrul e mult mai elaborat. Nu mai e ca atunci cand stai trei luni, faci zece piese pe diverse teme, despre ce-ti vine in cap - despre dragoste, despre despartire sau despre sprit - si gata albumul! Nu, acum trebuie sa scrii pe o singura tema, despre povestea pe care ti-ai imaginat-o. Trebuie sa imparti acea poveste in 12 piese si orice tema iti vine in minte pe langa subiectul ales trebuie s-o indepartezi, fiindca nu-ti foloseste. Asa se intampla ca, pe langa piesele menite albumului proiectat, mai avem material pentru inca un album.
- Conceptul acesta de album-poveste e nou, cel putin in muzica romaneasca. Poti sa ne dezvalui despre ce e vorba?
- Va fi povestea unui tanar care pleaca in armata si e pus in fata experientei stagiului militar, o adevarata tragedie in Romania. Pe fondul acestei povesti vrem sa comunicam, de fapt, un mesaj foarte simplu, si anume ca lipsa de iubire si de toleranta duce la moartea noastra psihica si ca nu poti supravietui intr-o lume in care esti inconjurat numai de ura, umilinta, depersonalizare. Probabil ca albumul o sa starneasca destule controverse, mai ales ca incercam cu disperare sa intram in Nato, dar e un fapt real: multi tineri au murit in armata, multi s-au sinucis. Sunt absolut convins ca nu toti au fost labili psihic. Am certitudinea ca multi au fost oameni sanatosi, pe care sistemul practicat in armata i-a distrus. Iar daca toti cei care s-au sinucis erau anormali, atunci avem o alta problema: cum au reusit sa treaca de centrele de recrutare? Povestea cu armata este ceea ce am ales noi ca baza de plecare, dar se mai puteau gasi si alte fundamente pe care sa ne cladim aceasta metafora muzicala. Putea fi vorba, cu aceeasi veridicitate, de o firma, unde sefii isi exploateaza "negrii" pana la stresul final, care e un glont in craniu. Ar fi putut sa fie orice, dar noi am vrut sa plecam de la o realitate oarecum palpabila, si in acest sens am luat arhivele Mediafax din 1994 pana in 2001 si, crede-ma, numarul celor care s-au sinucis pe perioada stagiului militar e absolut impresionant. Ceea ce facem nu e rodul unei imaginatii bolnave, ci pura realitate.
- Vorbesti de parca muzica ar face parte dintre sporturile extreme, o profesiune de risc...
- Chiar traiul din Romania a ajuns sa fie un sport extrem, o profesiune de risc! Trebuie sa fii foarte bine echipat ca sa-i faci fata. Extremul sportului care este traiul in Romania vine din faptul ca suntem foarte saraci. Nimeni nu mai face lucrurile din pasiune, ci doar pentru bani. Dar trebuie sa gasesti resurse sa te debarasezi de toate aceste mizerii si sa vezi sensul in haos, deoarece ca artist nu poti trai in afara acestei lumi. N-ai ce face, trebuie sa mergi mai departe. Doar n-o sa ma duc sa vand la butic. Dar revenind intr-o nota mai vesela, mie toamna-mi prieste. Scapi de caldura sufocanta care a devenit vara la noi. Incepe sa se intunece mai repede si vine usor un iz de iarna. E placut. Si casa mea e placuta. Am copaci in fata, cam multe masini, dar la un moment dat nu le mai inregistrezi prezenta, asa ca toamna imi prieste. Ador mirosul de frunze arse si de fum. Iti da o nostalgie. Toamna iti rupe sufletul uneori. Parca ai senzatia ca ceva se termina si nu mai incepe nimic. Dar, de fapt, incepe iarna, care e tare frumoasa...
"Il admir pe Hagi tocmai pentru ca tine la familia lui, pentru ca-si iubeste enorm parintii"
- Cu toata gloria ta, nu esti prea departe de anii scolii. Iti mai amintesti cum erau toamnele de atunci?
- Imi placea la scoala. Dar la zece ani s-a petrecut o drama in viata mea. Ne-am mutat in alt cartier. A fost o adevarata tragedie, fiindca aici imi construisem un intreg univers: cu copiii, cu bataile cu tevile cu cornete, cu santierele de prin cartier, fiindca erau multe blocuri in constructie. Perioada aceea a fost fabuloasa si cel mai bine mi-am regasit universul copilariei, care rivalizeza cu al lui Creanga, in nuvela "Mendebilul", a lui Mircea Cartarescu. Aproape ca am simtit la modul fizic cum Cartarescu a scos din mine complexul faptului ca am crescut fara bunici la tara, fara livezi mirifice de ciresi si visini si fara caprele Irinucai. Eu am crescut pe santiere de blocuri, dar a fost sublim. Era un univers senzational!
- Parintii tai sunt reprezentantii unei intelectualitati rafinate. Mama ta este o celebra actrita, tatal tau a fost un exceptional ziarist, regretatul Ioan Chirila. Care era atmosfera din familia voastra?
- Fantastica! In primul rand, important a fost ca eu am stiut adevarul din primele clipe, ma refer la ce se intampla in Romania. Pe mine, chestiile cu pionierii ma infestau mai putin decat pe copiii care proveneau din familii care nu aveau acces la informatii, la adevar. Pentru ei, era o reala mandrie sa te faca pionier, erau victimele unei indoctrinari groaznice. Eu am beneficiat de o radiografie clara a ceea ce se intampla. Am crescut printre bancuri cu Ceausescu, pe care aveam interdictie sa le spun la scoala, dar morala o intelegeam. Si discutiile dintre parintii mei erau cu-adevarat intelectuale. Era un mediu care te influenta fara sa vrei.
- Care dintre parinti te-a marcat in mod deosebit?
- E greu de spus, fiindca influentele lor s-au manifestat in moduri diferite. Tata mi-a oferit, de exemplu, limba engleza. Mi-aduc aminte ca eu nu voiam sa invat si eram destul de superficial. Nu consideram necesare niste meditatii la limba engleza. Eram convins ca am destul timp la dispozitie sa ma ocup si de ea. Dar tata imi repeta mereu: "Ce inveti pana la 18 ani, cu aia ramai. Dupa aceea nu mai ai timp, ramane ce se decanteaza". Si-acum imi pare rau ca am invatat atat de putin pana la 18 ani, pentru ca eu consider ca am invatat putin. Ce citesti pana la 18 ani e ceea ce se sedimenteaza, e bagajul cu care vei naviga prin viata. Si tata mi-a pus in mana clasicii rusi, m-a trimis sa invat engleza, ma facea constient de faptul ca nu trebuie sa pierd timpul. Tata a avut o grija constanta sa ma indrept pe drumul cel bun. In ce-o priveste pe mama, ea m-a influentat fara sa vreau. Am crescut in teatru, asa ca eu am trait mereu cu ideea ca ma voi face actor. Doar ca era asa, ca o imagine neclara, o scena invaluita in ceata. La jumatatea clasei a Xii-a, mama m-a tras de maneca si mi-a spus: "Trezeste-te! Ce vrei sa faci? E foarte tarziu!". Eu ii tot dadeam cu teatrul. Si-atunci mama mi-a zis: "Uite, ia cartea asta" si mi l-a pus in mana pe Geo Bogza sau un volum de poezii. "Alege-ti o poezie, invat-o si maine recita-mi-o si mie. Ca daca n-ai talent, n-are nici un rost sa te chinuiesti. Si nici nu te pot lasa sa te duci acolo si sa ma faci de ras." Am inceput sa ma pregatesc si-am intrat la Teatru din prima. Dar contrar a ceea ce-si inchipuie lumea, eu n-am beneficiat de pile. Paradoxal, mama a actionat mereu ca un soi de contra-pila. Eu n-am fost niciodata complexat de faptul ca am avut parinti celebri, dar am vrut sa evit situatiile delicate, care se puteau naste dinconstientizarea acestui fapt. Multa lume n-a stiut cine-i mama sau cine-i tata. Spre fericirea mea, nici cand am dat la facultate nu s-a stiut ca sunt fiul Iarinei Demian. Ma rasfatam intr-un anonimat mult mai confortabil. Chiar mi-aduc aminte ca, in perioada admiterii, mama s-a intalnit cu Rebengiuc, care a intrebat-o ce cauta acolo, iar cand ea i-a spus ca are baiatu" in examen, Rebengiuc a zis: "Cine-i fi-tu?". Influentele amandurora au fost diferite, dar s-au completat perfect, transformandu-se intr-un tot unitar. Pentru noi, serile erau foarte importante. Atunci se strangea toata familia si fiecare povestea ce se mai intamplase peste zi, tata ma mai punea sa cant la clarinet. Erau ore de "claca", ore care ne-au unit si ne-au facut fericiti. In sensul ca mi-au dezvoltat un spirit de familie. Imi doresc mult sa intemeiez un clan, care sa duca mai departe acest spirit. Mi-ar placea sa construiesc o vila mare, in care sa locuim cu totii. Oamenii percep ruperea de familie ca pe o forma de independenta, ca ei nu mai sunt baiatul mamei sau fata tatii. Dar faptul de a avea o familie nu inseamna neaparat asta. Eu il admir pe Hagi, tocmai pentru ca tine la familia lui, pentru ca-si iubeste enorm parintii. Traditia asta a machidonilor e extraordinara. Familia ofera o baza solida, de unde poti sa pornesti in lupta asta cu viata, o baza care ti-e mereu la indemana. Cu toate ca pretuiesc prietenia, nu cred ca prietenii sunt mai importanti ca familia. E important sa ai la cine sa te intorci acasa sau macar la cine sa dai un telefon si sa spui: "Sunt varza, sunt la pamant. Ce ma sfatuiesti sa fac, draga mama sau tata?".
"Intotdeauna m-a ros ideea cu muzica"
- Si cand a fost vorba sa-ti alegi o profesie te-ai lasat sfatuit?
- Admiterea la Institut a venit la o varsta cand nu mai faceam ce voiau parintii mei. De altfel, eu am fost totdeauna un super-rebel. Tata tot insista sa ma fac gazetar sportiv. Si nici mama nu stia daca voia cu-adevarat sa fac teatru. Dar nu si-au permis sa-mi arate partea urata a meseriei. Marele meu avantaj l-a constituit faptul ca ai mei nu mi-au interzis nimic, nu mi-au zis ca ma bag intr-o meserie in care faci ulcer si castigi 2.000.000 pe luna. Ei au lasat omul sa-si implineasca visul. Daca putea. Si eu am reusit.
- Si cand a inceput nebunia cu muzica?
- Intr-un fel sau altul, pe mine intotdeauna m-a ros ideea cu muzica. Eu ascultam Beatles, Pink Floyd sau Queen, iar muzica romaneasca mi se parea o peltea. Textele ma deranjau cel mai tare. Toate erau cu dragostea, cu pomul si cu marea. Acolo, intr-un sertar al creierului meu, se odihnea un gand: ca poate, intr-o zi, o sa pot sa cant si-o sa schimb cate ceva. Intre timp, ma antrenam in compania celor de la Queen si scoteam texte. In anul Iv, i-am cunoscut pe baietii cu care aveam sa formez Vama Veche. Si asa am inceput sa lupt pe doua fronturi. De baieti m-a legat faptul ca toti manifestam acelasi spirit de fronda, vizavi de ceea ce se facea in muzica romaneasca la acel moment. Au fost niste zile incredibile. Statem de la 8 seara pana la 4 dimineata si cantam. Atunci am compus practic ambele albume. Numele trupei a venit tot intr-o astfel de seara. Se vehiculasera, in gluma, tot felul de variante: Sarmalele Calde, Fructe de Mare, Caviar, La Pestele Inghetat, Calutul de Mare Cocosat. Liviu, cred, a zis ca muzica noastra e bantuita de un val, asa ca mai bine sa ne cheme Vama Veche. A doua zi, am inceput sa avem indoieli, dar pana la urma am conchis ca, in fond, formatia face numele, nu numele face formatia.
- Vama Veche este o formatie extrem de iubita. Mai spune-ne ceva despre ea.
- Pai, noi suntem patru baieti care ne gestionam viata foarte simplu si sigur. Eu depind de Liviu, de Traian si de Lapi, iar ei sunt prietenii mei. Nu depind de niste oameni care nu-mi impartasesc sentimentele, starile, si cu care ma vad doar opt ore pe zi, la munca. Eu depind de niste oameni pe care-i iubesc si care ma iubesc. Lucrurile functioneaza bine, fiindca exista intelegere si toleranta.
- Prin prisma experientei personale, ce parere ai: are un artist roman, cantaret sau actor, posibilitatea de a iesi pe piata occidentala?
- Pai, Marcel Iures n-a iesit? E drept, ca el pare un exemplu singular, dar mai sunt si altii. Uite, de pilda, Dorina Chiriac a fost invitata sa ramana in Franta. Sau Rona Hartner. Dar si ea e prezentata in strainatate nu ca actor roman, ci ca actor francez. Ei vor sa te naturalizeze si mi se pare normal, fiindca vor sa se protejeze de Est, care vine foarte puternic din urma. In Est sunt foarte multe talente si asta e si explicatia pentru care ele patrund atat de greu: frica! La modul general, eu sunt insa optimist. Eu chiar sper sa fac film in afara. Am jucat recent intr-un film turnat in Austria, care s-a numit "Nortrand" si a participat la selectia oficiala a Festivalului de la Venetia, iar la noi a fost prezent in cadrul Festivalului de Film European. Lucrul in afara tarii mi-a confirmat ceea ce auzisem: ca strainii inteleg ce inseamna profesionalismul, isi fac treaba fara discutii. Iar eu, chiar daca eram venit din Romania, am fost tratat foarte bine: ca un om de care ei au nevoie si care e platit sa-si faca treaba. Faptul ca acum am fost chemat sa mai fac un film in Austria spune ceva. Daca nu ma tundeam, acum turnam.
- Nu ti se pare un exercitiu epuizant sa tot jonglezi cu doua meserii?
- Stii cum e? De la 13.00 la 17.00 sunt cu teatrul, iar de la 18.00 la 22.00 sunt cu Vama Veche. Ma intrebi daca nu e epuizant? Ba da. Si? E minunat sa fii epuizat!
"Vreau sa incep sa culeg roadele"
- Ai ajuns o persoana celebra. Cum e sa fii in top? In ce mod privesti statutul de vedeta? Te oboseste?
- Eu nu prea constientizez chestia asta cu "vedeta". Imi dau seama ca am devenit cunoscut, atunci cand aud lumea pe strada zicand: "Uite-l pe ala de la Vama Veche!". Sau cand mi se fredoneaza: "Nu ne mai trageti pe dreapta...". Cine spune ca e deranjat de atentia oamenilor minte. Cum sa nu te simti bine, cand vezi 10.000 de oameni vibrand in fata ta, pe muzica ta?! Pe de alta parte, cei 10.000 de oameni pot veni la teatru si-ti vad o alta fata, ceea ce cred ca e fabulos. Fiecare din cele doua ipostaze, cea de muzician si cea de actor, se completeaza una pe alta. Pe tine, ca artist, atentia celor din jur te incarca. Mai e si aspectul financiar. Eu traiesc din muzica si sunt multumit cum traiesc. Aceasta situatie imi permite sa ma pot ocupa si de teatru, din care nu poti trai, dar care iti ofera alte satisfactii, fara de care iarasi nu poti trai. Financiar, muzica salveaza teatrul.
- Statutul de persoana publica, pe de-o parte, si faptul ca Dumnezeu te-a inzestrat cu un fizic placut, pe de alta parte, ti-a adus si o cohorta de admiratoare. Nu vreau sa abordam subiectul dragostei la modul prozaic. As vrea insa sa-mi spui cum privesti tu acest sentiment, in general.
- Eu traiesc dragostea in toate formele ei. Nu sunt nici moralitatea intruchipata, nici vreun justitiar al dragostei. Sunt un om simplu, care nu se fereste sa iubeasca. Sa te feresti sa iubesti inseamna sa te feresti sa fii iubit! Oricum, nu poti sa fii iubit decat daca iubesti. Daca tu nu iubesti un om, nu te va interesa niciodata ca el te iubeste pe tine. Nu sunt de acord cu genul de relatii in care tu nu simti nimic pentru persoana de langa tine, desi esti constient ca omul acela te iubeste, dar, dintr-un motiv sau altul, situatia iti convine si atunci te complaci in ea.
- Toamna care abia a venit se apropie deja de final si, o data cu ea, si primul an al mileniului trei. Cum a fost pentru tine anul 2001 si ce astepti de la viitor?
- Vreau sa scap de anul acesta cat mai repede, fiindca a fost un an de asteptare. Vreau sa incep sa culeg roadele. Singurele satisfactii din anul acesta au fost premiul pe care l-am castigat la Festivalul Humorror, premiu pentru care ii multumesc mamei, fiindca mi-a facut cadou rolul din "O tata, sarmane tata...". Mi-aduc aminte ca initial n-am vrut sa joc. Eu sunt o persoana destul de dificila la lucru si imi fac multe probleme pana sa ma apuc de ceva, iar dupa ce ma apuc, am senzatia ca am gresit. Sunt perfectionist, dar recunosc ca as putea sa le creez mai putine dificultati celor din jurul meu. Cealalta bucurie a reprezentat-o oportunitatea de a canta la Cerbul de Aur o piesa cu Holograf, piesa pe care i-am dedicat-o tatalui meu. Eu n-am fost pregatit pentru moartea lui. Mai aveam inca nevoie de tata, ca sa nu devin eu matur. Pe masura ce trece timpul, parca resimt mai acut moartea tatei. Mi se pare ciudat si e de-a dreptul sfasietor. Am crezut ca suferinta aceea, de doua-trei saptamani, care se instaleaza imediat dupa disparitie, va fi cea mai mare, dar nu e asa. Am inceput sa constat ca intensitatea creste cu timpul. Tata a fost o personalitate atat de puternica, incat ar fi fost mult prea greu sa-l uiti ca pe un om oarecare. In afara faptului ca mi-a fost tata si ca l-am iubit atat de mult - si asta e foarte important - el a fost cine a fost si asta se pune in plus. Tocmai din acest motiv, momentul de la Cerb a fost sublim si le multumesc baietilor ca m-au invitat. In alta ordine de idei, sper ca anul urmator sa inceapa cu lansarea albumului, dupa care va urma un turneu, deci o noua nebunie.Ines Hristea
(Fotografii din arhiva personala)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
