Singura, la capatul lumii
Pe cartea ei de vizita e desenat cu albastru un glob pamantesc si scrie cu litere mari, de tipar Uca Maria Marinescu - explorator roman. Putin mai jos, sunt insirate tari si locuri din lumea intreaga, pe unde femeia din fata mea a calatorit: Himalaya, Oceanul Arctic, Canada, Tibet, Antarctica, India, Insula Pastelui, Bolivia, Peru, Chile, Ecuador, Africa. Si, ca sa nu cred cumva ca ceea ce scrie acolo e gresit ori exagerat, incepe brusc sa povesteasca, nu fara un pic de emotie, asa, ca o eleva silitoare, care stie raspunsul la toate. Palmieri, atoli, pinguini, bosimani, cuvintele se-ncruciseaza in aer cu rapiditate, in timp ce pe masa din fata mea fotografiile se aduna in teancuri din ce in ce mai mari. Uca Maria Marinescu este si prima romanca ajunsa la Polul Nord - performanta la care putini pot visa si cu care si mai putini se pot lauda. Pentru aceasta, fosta profesoara de sport a trecut peste prejudecati, peste piedici birocratice si administrative, a ignorat neincrederea si ironiile unora, intrand intr-o competitie dura cu sine insasi, in primul rand. Dar bucuria care o ilumineaza cand povesteste demonstreaza ca Uca Maria Marinescu a castigat batalia si este, asadar, o invingatoare.
Chemarea
"Eram copila cand am avut pentru intaia oara un vis care s-a repetat mai tarziu de mai multe ori: se parea ca zburam deasupra unor locuri necunoscute, foarte frumoase, dand din mainile care mi se transformasera in aripi lungi. Visul acesta l-am povestit, peste ani, unui calugar din manastirea Mayangtze, din regiunea Sikkim, din Tibet. Calugarul acela vindea tot felul de ierburi si preparate din plante, prafuri si alte produse folosite in medicina traditionala tibetana si, in timp ce eu ii priveam curioasa marfa, el m-a intrebat daca vreau sa-mi spuna cate ceva despre mine. Uimita, am acceptat. A inceput sa vorbeasca, spunandu-mi, printre alte lucruri care m-au tulburat, ca intr-o viata anterioara am fost pescarus arctic si ca destinul meu se va implini numai prin calatorii, cat mai indepartate de locul nasterii. Si uite asa, visul din copilarie s-a intrupat intr-o prezicere a unui calugar budhist. Ascultandu-l, imi dadeam seama ca el nu face decat sa confirme ceea ce eu stiam deja: calatoria este pentru mine un mod de a exista."
Uca Maria Marinescu s-a nascut intr-o familie de ardeleni, mari iubitori de drumetii si excursii. A copilarit in orasul Gheorghieni si, inca de pe la trei, patru ani, il insotea pe tatal ei, vanator pasionat, prin padurile harghitene. "Mi-amintesc si acum ce frumoase erau drumurile de intoarcere acasa de la vanatoare, prin zapezi. Un singur lucru imi innegura intotdeauna acele zile fericite: privirea inghetata de moarte a animalelor pe care tata le vana. Nu mi-a placut ca omora animalele si, astfel, drumurile acelea superbe sunt si acum umbrite in amintiri."
Spre locuri mai exotice, Uca a calatorit mai intai cu gandul doar, asa, ca orice adolescent visator. In perioada liceului, a citit multe jurnale de calatorii ale expeditionarilor celebri, Thor Hayerdal, Erik von Daniken si Alain Bombard. Era interesata nu numai de geografia si istoria locurilor descrise, de cultura si civilizatia popoarelor indepartate, ci, mai cu seama, de ceea ce inseamna o expeditie: pregatire, experienta, curaj, infruntarea necunoscutului.
Tibetul
Au urmat ani si ani de vise, planuri si sperante, si cu cat trecea vremea, toate acestea se invarteau in jurul unui singur nume: Tibet - tinutul magic, spre care imaginatia tesea cai de vis. "Am citit tot ce era pe-atunci, prin biblioteci, despre Tibet. Imi facusem chiar si planul, proiectul de drum. Stiam ca, pentru a ajunge acolo, trebuie sa trec prin China si m-am inscris si am urmat timp de trei ani cursuri de limba chineza. Iar in 1991, cand am avut si banii necesari, am fost, cred, cel mai fericit om de pe pamant. N-aveam experienta marilor calatorii si, de aceea, am facut si greseli in primele mele drumuri. Planul de-acasa nu s-a potrivit cu ceea ce am gasit acolo. Distantele sunt uriase intre un oras si altul, trenurile si autobuzele circula greu, am pierdut multa vreme pe drum si m-am trezit ca mi-a ramas prea putin timp pentru a sta in tinutul pe care-l visam inca din adolescenta. Am invatat insa in aceasta prima calatorie o parabola, care arata cat este de important sa ai rabdare in viata, sa astepti momentul potrivit, sa-ti faci din timp un aliat. Iata-l: <<Anul are 365 de zile, o zi are 24 de ore, o ora are 60 de minute si un minut are 60 de secunde. Vezi cat timp ai?>>. De cate ori simt ca sunt coplesita de probleme ce trebuie rezolvate rapid, imi repet sfatul acesta intelept si efectul lui se simte imediat. Am ajuns pana acum de trei ori in Tibet si stiu ca tot nu este suficient, ca sa-l pot cunoaste bine, dar eu nu ma grabesc, am timp... E un tinut extraordinar! Un loc unde nu ti se poate intampla nimic rau din partea altor oameni. Te simti in siguranta, aparat de linistea locului si de maretia naturii."
Mama India
Cu siguranta ca Uca Maria Marinescu ar putea povesti zile in sir despre locurile si oamenii pe care i-a vazut in drumurile ei. Poate ca ar fi mult mai simplu daca ne-ar spune pe unde n-a ajuns inca in lumea asta mare. "Mai am inca multe de vazut. N-am fost inca in Australia, in Noua Zeelanda, in Oceania, mai sunt si locuri pe care vreau sa le revad. Oricum, sunt multumita de ultimii zece ani ai vietii mele, de calator neobosit. Dupa China si Tibet, a urmat India. Pentru un european, India este o tara fascinanta, un amestec ciudat de mizerie si civilizatie straveche, de rafinament, zapuseala, hoteluri de cinci stele, traditii, caste, peisaje luxuriante, umezeala, ciuma, vaci libere care incurca circulatia, turbane galbene, pelerini. E o tara a tuturor surprizelor. In India mi s-a furat geanta in care aveam toate actele, biletul de intoarcere in tara, banii, pasaportul, adica tot ce aveam mai de pret in acel moment. A fost suficient sa intorc capul in alta directie si s-a intamplat. Am realizat imediat ca eram intr-o situatie disperata si ca nu voi putea gasi hotul cu nici o politie din lume, caci in viermuiala aceea colorata de oameni ar fi fost o minune sa-l mai pot recunoaste. Am ramas fara nimic, nu cunosteam pe nimeni, n-aveam decat sacul de haine. Am avut un moment de deruta, eram un nimeni, departe de casa, singura, fara nici o adresa, fara bani. Atunci mi-am dat seama cat de neajutorati suntem in asemenea momente limita. Au urmat clipe de cosmar, in care a trebuit de foarte multe ori sa ma stapanesc, sa fiu calma si sa ignor faptul ca n-am nici un ajutor, nici un chip cunoscut, prietenos intre milioanele acelea de indieni. Niciodata nu m-am simtit mai singura pe lume ca atunci.
In biroul politiei la care m-am dus sa reclam furtul, s-a petrecut o scena teribila, de film de groaza. Politistul a acceptat cu mare greutate sa ma asculte, hotia e la ei ceva normal, peste tot turistii sunt avertizati sa-si pazeasca bunurile. Eram, deci, in fata unui politist plictisit, slinos, transpirat, care se apara in scarba de niste muste uriase si care, se vedea de la o posta, n-avea nici un chef sa creada ca ceea ce-i spuneam era adevarat. Am avut insa un noroc grozav.
Eram, deci, cu spatele la intrarea in biroul acela umed si igrasios si am vazut, deodata, ca ochii politistului din fata mea se fac din ce in ce mai mari si m-am trezit luata pe sus de cineva si urcata pe masa. Politistul cu care vorbisem inainte de-abia a avut vreme sa sara si el pe masa, inainte ca un suvoi de apa murdara sa inunde cu viteza biroul acela, aducand toate mizeriile intalnite in cale: hartii, sobolani morti, resturi, frunze si crengi rupte. Am stat in picioare pe biroul politistului pana cand apa s-a retras, si-apoi, in mijlocul mizeriilor care umpleau incaperea, am reinceput tratativele. In calitate de tovarasi de suferinta, politistul s-a aratat mai cooperant. Mi-a permis sa dau telefon la Ambasada romana si sa vorbesc si la reprezentanta Tarom, pentru a rezolva cu biletul de intoarcere in tara. Pana la urma, totul s-a rezolvat, dar, marturisesc, in momentul in care am auzit la telefon vocea reprezentantei Tarom, pe care o cunosteam, am avut un moment de slabiciune si am plans. Acela a fost momentul in care m-am eliberat de toata tensiunea acestei intamplari.
In India, am mai avut emotii si cand calatoream spre Nepal. Am observat, la catva timp dupa ce m-am urcat in tren, ca toti ceilalti europeni care mai fusesera si ei in vagon cu mine au disparut. Coborasera. N-am inteles ce s-a intamplat, de ce eram singura printre indieni. Cand am ajuns la granita cu Nepalul, am priceput. Mi s-a spus ca trebuie sa stau in carantina, pentru ca am trecut printr-o zona in care se semnalasera cazuri de ciuma. Am stat o saptamana in niste conditii ingrozitoare, cu spaima in suflet, ca eu sau oricare dintre cei cu care imparteam spatiul de carantina ar fi putut purta teribila boala. Si de data aceasta, am scapat. Cineva, de-acolo de sus, se gandea la mine..."
Dupa Nepal, a urmat Canada, pe care neobosita Uca Marinescu a traversat-o de la est la vest. A ajuns pana in regiunea Yukon, in delta fluviului Mackenzie, la Dawson City, care mai pastra urmele cautatorilor de aur, si pana aproape de tinuturile eschimosilor. A trecut apoi in alt continent, doi ani mai tarziu, in America de Sud. A trecut prin Patagonia si-a ajuns in Tara de Foc, cautand urmele expeditiei "Belgica". La Statia de Cercetari Stiintifice "Almirante Brown" din Antarctica, a montat din partea Academiei Romane doua placi comemorative, in amintirea calatoriei la care a participat si savantul roman Emil Racovita.
Puiul de vulpe cenusie
De cele mai multe ori, Uca Maria Marinescu calatoreste singura. Asa s-a intamplat si in 1999, cand a strabatut Africa de la Sud la Nord, trecand prin 11 tari: Africa de Sud, Namibia, Botswana, Zimbabwe, Malawi, Tanzania, Kenya, Sudan, Etiopia, Egipt si Tunisia. Continentul negru, considerat leaganul umanitatii, i-a dezvaluit exploratoarei cateva din nenumaratele lui taine. Romanca Uca Marinescu a stat mult printre bosimani, unul dintre cele mai vechi popoare ale Africii, popor care se trage din grupul de populatii san cu radacini in Tibet. A fost fascinata de legendele bosimane, care povestesc drumul stramosilor din Tibet prin India, Peninsula Arabica si Nordul Africii, pana in zonele mai salbatice in care s-au retras din fata civilizarii fortate. De asemenea, a umblat pe urmele masaylor, renumiti pentru cultura lor straveche si pentru faptul ca, la fel ca si etiopienii, nu sunt de rasa neagra. In Desertul namibian, dupa ce-a trecut de delta raului Okanango, ce se desparte in mai multe brate, a ajuns si in locurile in care apa este inghitita de nisip. A fost impresionata de imaginile podurilor suspendate altadata peste undele apelor, astazi doar peste albii uscate. La zeci de metri sub nisipul acela arzator, apele se aduna in navalnice rauri subterane. "Imaginea acestor rauri mi se pare cea mai potrivita metafora pentru Africa, pamant ce ascunde inceputurile vietii umane. Si in Africa am avut parte de intamplari mai deosebite. Mi-aduc aminte ca, la granita cu Botswana, vamesii n-au vrut sa ma lase sa intru in tara, motivand ca n-as fi platit viza. Platisem viza inca inainte de plecarea din Romania, dar ei cereau s-o mai platesc inca o data. Nu-mi puteam permite sa pierd acei bani, pentru ca in toate expeditiile bugetul este extrem de bine dramuit. M-au dat jos din autobuzul cu care calatoream si mi-au spus sa astept la usa biroului vamal, birou care era, de fapt, un fel de cocioaba. Dupa aproape o ora de asteptare, autobuzul a plecat cu bagajele mele cu tot si eu eram inca disperata ca nu-i pot convinge pe vamesi ca sunt in regula cu toate actele. Am cautat un loc mai umbros si am vazut, legat in spatele cocioabei vamesilor, un pui de vulpe cenusie, cu care mi-am impartit mancarea si pe care l-am eliberat fara sa ma vada vamesii. N-am putut suporta niciodata sa vad animale captive. Cred ca puiul acela mi-a adus noroc, pentru ca, peste cateva momente, vamesii m-au chemat inauntru si nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca biroul lor vamal avea si un computer cu ajutorul caruia au putut verifica si descoperi ca, intr-adevar, platisem viza. M-am convins cu acea ocazie ca superficialitate si birocratie exista peste tot in lume. Ca si rautatea de altfel."
Limba universala - prietenia
Uca Marinescu se opreste din povestit; poate ca a obosit ori poate ca e doar ragazul necesar pentru a alege alte amintiri. Sau, poate, pentru un calator neodihnit cum este ea, e mult mai greu sa calatoresti in cuvinte, decat pe jos, cu piciorul.
O intreb daca exista o invatatura anume, un inteles profund, legat de oamenii pe care i-a cunoscut in drumetiile ei. Viata ne invata altfel, decat paginile din carti.
"In toate calatoriile pe care le-am facut, a primat intotdeauna interesul stiintific, nu cel turistic. Am cautat sa descopar ceea ce este specific culturilor si civilizatiilor cu care ma intalneam, sa intuiesc matricea spirituala a popoarelor cu care intram in dialog, sa cunosc arhetipul lor cultural. Sunt convinsa acum, dupa cate am vazut, ca modelul de viata al unui popor este in trecutul lui, de aceea este foarte important sa-i facem pe tineri sa cunoasca istoria poporului din care se trag.
Mi-a mai placut sa descopar in drumurile mele elementele comune mai multor culturi indepartate geografic, acele puncte simbol in care marile culturi, oricati kilometri le despart geografic, se intalnesc in mod bizar uneori. Exista un curent subteran care le uneste si care nu e perceput decat de cunoscatori. E ca in cazul raurilor subterane din desert.
Am fost surprinsa cand am descoperit la un trib din Botswana niste pasari sculptate in lemn, pasari care seamana foarte bine cu acelea cu coada rotata, lucrate de mesterii maramureseni, sau cand am primit in dar de la populatia lepchao - populatie a padurilor din Nepal - o zgarda din margele marunte, asa cum poarta fetele noastre din nordul tarii, dar si incasele din Peru si Ecuador. In Insula Kola, am vazut covoare tesute in razboi cu modele luate parca din zestrea tarancilor noastre. Copiii joaca sotronul si-n Asia, si-n Europa, si-n America, dar si-n jungla africana. Imi place sa ma amestec printre oamenii obisnuiti de pe strada, atunci cand ma aflu intr-un loc nou, sa vad ce si cum mananca, sa-i ascult cum povestesc, imi place sa vorbesc cu tinerii, ma interesez de ceea ce fac la scoala, ma duc in piete, la targuri si intotdeauna aceasta curiozitate mi-a fost de folos. De multe ori, in aceste aglomerari umane, am descoperit specificul unui popor. Odata, la un targ din Santiago de Chile, am vazut un stand cu produse din Insula Pastelui. Am intrat in vorba cu cel de la stand si asa am aflat cum pot si eu sa ajung in acel paradis verde si mi-am implinit astfel un alt vis mai vechi.
Cred ca sunt sociabila, comunicativa, si asta este esential pentru un calator. Vorbesc engleza, franceza, maghiara (mama a fost unguroaica), rusa, chineza, hindi, dar dupa atatea calatorii, am inteles ca exista o limba universala - prietenia - cu ajutorul careia te intelegi si cu cei de la Ecuator, si cu eschimosii. In fata unui chip zambitor, se deschid multe porti."
Cuiul inuit
Cuiul inuit sau cuiul cu nod este un simbol al celui mai nordic punct de pe glob. Cei care ajung la Polul Nord primesc un asemenea cui innodat care sa le aminteasca mereu de performanta lor. Uca Maria Marinescu este singura femeie din Romania care a ajuns la Polul Nord, in locul acela in care pentru unii incepe lumea. Are si ea un asemenea "cui innodat".
"Am facut parte dintr-o expeditie internationala cu 11 participanti. Am fost singura femeie din grup. Expeditia aceasta a fost, mai mult decat altele, o competitie cu mine insami. Conditiile meteo au fost dure, am pornit din Siberia pe schiuri si am parcurs aproape 90 de km intr-o saptamana. N-a fost usor. Mi-am dorit mult aceasta experienta, asa ca nu puteam renunta, oricat de greu ar fi fost. Cand totul s-a sfarsit si ne-am intors in locuri mai calde, unii dintre colegii mei mi-au marturisit ca prezenta mea i-a incurajat sa treaca peste momentele mai dificile. <<Daca o femeie poate, si noi putem!>>, au zis ei. Pe de alta parte, nici eu nu puteam sa slabesc ritmul, nu voiam ca din cauza mea expeditia sa dea gres. Am ajuns la Polul Nord in 28 aprilie 2001, ora 15.40. Drapelul romanesc a fluturat alaturi de celelalte steaguri, in patria ghetarilor vesnici."
***
"Ma intreb, uneori, care sunt amintirile cele mai dragi dupa atatia ani de calatorii. Stiu si eu? Sunt multe... poate o imagine cu niste balene care se jucau in apa intunecata a oceanului, poate trasaturile misterioase ale unei femei din India, targurile din Anzi, linistea amiezelor din Insula Pastelui, roua din
Carpatii nostri...
Ma intreb de unde-mi vine dorul acesta de a porni la drum? Acum cativa ani, as fi raspuns poate ca vreau si eu sa ajung pana la capatul lumii, ca sa uit intamplari triste si nefericite. Astazi, as raspunde altfel: lumea e rotunda, <<al lumii capat nu-i>>, cum se spune; oriunde pleci, oriincotro te indrepti, pana la urma tot acasa ajungi. Trecutul ramane o umbra. Nu poti sa te refugiezi la nesfarsit in el. Conteaza doar clipa prezenta, asa ca ce-as putea sa-ti spun mai mult, decat ca fug de singuratate..."Otilia Teposu
Fotografii din arhiva Uca Maria Marinescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
