Intamplari intre doua lumiVrajitoarea din BrebMaria lu" nimeni
Traieste singura, despartita de lume, in casoaia darapanata "de dupa pod", la capatul de sus al unui catun maramuresean uitat sub creasta Gutinului. N-are pamant, animale, avere,sot, nimic.
De zeci de ani sta cu perdele groase pe geamuri. In odaia ei nu intra lumina. Nu vrea sa vada pe cineva trecandu-i prin fata ferestrelor, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni. Uneori, oamenii o vad carand din camp cosuri grele de lut. Il calca cu talpile goale sa-si dreaga podeaua si tarnatul sau isi astupa cu el acoperisul, bata-l vina, ca-i crapat prin tot locul si-i ploua prin odai. O fasie piezisa de lumina coboara dintr-o spartura mai groasa, rupe intunericul prafuit si ajunge pana hat, in tinda, pe lavita veche, locul unde femeia sta si citeste din Biblie ori alte carti pagane si interzise.
O cheama Maria Covaci si atat. N-are porecla, ca celelalte femei din sat, inaintea numelui sau nu e pus acel lung sir de stramoase, cum se obisnuieste prin neamurile maramuresene. Ea este Maria lu" nimeni. "Latureanca", venetica din partile Sapantei, pripasita pe-aici dupa un sot care s-a prapadit demult.
Cand o vad pe ulita, oamenii isi feresc ochii. Unii spun despre ea c-ar fi "busurcaie", din aceea care se pricepe a descanta farmece, care stie-a citi liturghia de-a-ndoaselea si-ti poate usca sufletul rostind un singur cuvant. Altii o desconsidera doar pentru modul ei de viata singuratic. Saraca, divortata "de-al doilea", hulita de propriii copii, avand pe deasupra privirea aceea piezisa, ce te-ar face sa crezi c-ar deochia pe toata lumea. Simpla ei locuire in sat pare sa clatine randuieli vechi si statornice. Cu toate acestea, nimeni nu poate spune ceva cert. Nici unul n-a indraznit vreodata sa-i spuna ceva in fata, nimeni n-are curaj sa se lege de ea. Oamenii insingurati, "marginali", precum Maria Covaci, au ramas ultimii care nu se ascund sa spuna in gura mare un lucru pe care si ceilalti il stiu, dar nu mai vor sa-l recunoasca. Acela, ca nici astazi puterea blestemelor, a vrajilor si-a descantecelor n-a slabit inca. De aceea, uneori, cand o vad, satenilor le e teama.
Un ghiavol de flacau
N-ar fi iesit nici astazi din casa, daca n-ar fi fost hora in sat. Joc sub soprul strabun, cum n-a mai fost de tare de mult, cu oaspeti mari de la Bucuresti si din tari straine. Or, la asemenea ocazii, ea nu putea sa lipseasca. Intreg Brebul - caci acesta e satul - si-a pus haina sarbatorii. Catun de munte, izolat si piezis, cu patru sute de fumuri siroind prin crapaturile de vulcan ale Gutaiului, cu uliti nestatornice ce se reped cu case cu tot in vaile prapastioase. Singurul loc neted este cel al horei, soprul, miezul magic al satului, acelasi de sute de ani. Maria Covaci sta intr-un colt mai linistit, la capatul unui sir lung de femei care sorb din priviri batuta fecioreasca, jocul indracit al holteilor asudati si pofticiosi de viata, adunati roata imprejurul ceterasilor.
E o mogaldeata de femeie, scunda, mai scunda decat toate celelalte. Din intreaga ei infatisare razbate o incordare stranie. Parca ar sta mereu la panda. Ochii arzatori iscodesc fiece miscare din jur. Negri, nefiresc de negri, ageri si lacramosi, deloc atinsi de spalacirile varstei. Are chipul rotund, bogat la carne, dar destul de palid, intunecat de tristeti si nopti de nesomn, buzele mereu stranse, necajite, chiar atunci cand zambeste. Ar vrea parca sa intre in gratiile celorlalte femei, sa se bage in chibitarea lor susotita, dar nu se poate. Doar cateva vadane o ingaduie la barfa. Brebenii ii dau binete destul de respectuos, insa trec mai departe, fara sa se opreasca ori sa astepte raspuns. Nimeni n-o pune la socoteala.
Abia in clipa cand lumea a aflat ca un reporter vrea sa stea de vorba cu ea, a inceput agitatia cea mare. La inceput, n-am inteles. Oamenii se simteau cumva amenintati, ca "cine stie ce i-o mai spune", ca si cum fiecare ar fi avut de ascuns un pacat greu, pe care femeia aceasta ar fi putut sa-l dea in vileag. La fiecarecinci minute, aparea cate o femeie - mereu alta - care intreba ce vorbim. "Nevastoii" (barbatii proaspat insurati) ma trageau deoparte, incercand sobri sa ma convinga ca n-am gasit femeia potrivita care sa-mi povesteasca despre traditii. Ce sa mai vorbesc de copii... De cum am deschis reportofonul, au inceput sa roiasca in jurul ei tragand-o de fusta si, oricat incercam sa-i alung, apareau iarasi si iarasi, razand batjocoritor, de parca ar fi fost anume tocmiti sa ne tulbure discutia.
Maria Covaci imi spune sa nu ma mir, ca ea mereu a trait asa, fara dragoste. "N-am iubit veci pe nimeni. Poate asa am fost eu blastamata, sa nu cunosc dragoste. De tanara, nu mi-am bagat inima in nici un fecior. Nici pe barbatii cu care-am fost casatorita nu i-am iubit. Mai bine sa ma iubeasca de acolo de sus, din cer, nu oamenii. N-am nevoie sa ma iubeasca oamenii. Ce sa iubeasca la mine? Pacatele?"
Si amintirile curg suvoi... De dupa o fantanita, ies din cand in cand chipuri mirate de fecioare, frumoase foc, si atunci cand ma intorc spre dansele, rosesc pana-n urechi si fug sfioase. Maria Covaci isi aminteste ca, fara indoiala, a fost si ea odata frumoasa ca ele. "Cand o fost sa ma duc eu la scoala, aveam 13 ani. Umblam seara. Era dupa razboi, intrasera rusii. Si-am avut un profesor care m-o vrut lua de sotie. Ioi de mine si de mine, eram ca o papusa de faina pe cele timpuri!... Faina tare. Profesorul era capitan in armata si se tinea ca bolnav dupa mine. Se punea la mine-n banca si zicea: <<Mariuta, eu vreu sa te ieu!>>. Si ca sa fug cu dansul, ca i-s draga si ca de cand m-o vazutulea nu mai poate durni noaptea, ca poate i-am facut cine stie ce vraji, ca el nu mai poate sufla fara mine. Eu zac: <<Du-te hat de-aci, cu hainele tale meletare, sa nu te vad, ca ma omoara mamuca! Ce-mi trebe mie barbat?>>...
S"apai, am ramas fata. Odat-am mers in camp, si-acolo tot venea un baiat strasnic de frumos. Atata ne jucam amandoi in camp, el ma strangea in brate si-atuncea pe loc imi placea, da" pe dimineata ma trezeam toata plina de rani si vanatai, ca batuta. Si-atuncinea, am intrebat catra o batranica stiutoare de dezlegari ce sa ma fac, ca baiatu" asta toata ma farma, ma tranteste, ma <<soaga>> si nu mai pot scapa de el. Batranica zace: <<Uite-te la picioarele lui!>>. Eu zac: <<Vaai, ii crepat intre unghii, asa ca o copita de cal...>>. Atuncinea ea a scos din traista o iarba cu flori albe, mici la varf, si mi-o dat porunca: <<Mergi dimineata - ca de dimineata si pana dupa-masa pe la ora patru n-are putere, ii slab - si da-i iarba asta, da" ai grija s-o ieie in mana, ca asta-i iarba sfanta. Asta-i Iarba Raului... Si cand i-i da-o lui in mana, ia o boticuta din padure si trage-i una peste iarba aceea, cat sa-i sara varfurile. Asa o sa scapi de el>>. Eu i-am dat iarba si husst! una peste varfuri si atuncinea o suflat asa un vant mare si flacaul striga: <<Am crezut ca-s mai destept eu, ca-s ghiavol", da" mai desteapta esti tu!>>. Si huuu!, s-o dus cu vantul! Cu vantu" s-o dus dragostele mele..."
Dragutul adus prin cer
S-a jucat cu descantecul inca de mica, cu fetele din sezatori. De atunci i-a simtit puterea, miracolul, dar si primejdia de a nu-l folosi cu bagare de seama. "Torceam noaptea, septe fete si-o baba batrana. Baba zace catre o fata: <<No, du-te si - sa iertati -, du-te si chisa-te acolo la chietori, intre pragurile dintre doua usi, intr-o cosarca, si eu ti-oi aduce dragutu" chiar aci, in sezatoare. S-apai o descantat baba cu noua fuse, cu noua graunte de piperi alb si-o cantat cu glas gros niste cuvinte doar de ea stiute: <<Ma chis pe ei feciori, sa vie-n sezatori si sa nu poata fara noi...>> si cate fete s-o chisat, atatia flacai or venit. Sa mor de mint.
Acuma, noi ii aduceam pe jos, da" erau altele care-i aduceau tumna pe sus, prin cer. Astea nu mai erau glume de fata mare, erau vraji tari, ghiavolesti. Am vazut cu ochii mei: eram in alta noapte in sezatoare si numa" ce auzim din cer un baiat strigand: <<apaaaaa! apaaaaa!>>. O baba o scuipat in san, infricata: <<Vai de mine si de mine, Doamne feri! Hai degraba afara, sa vedeti cum il aduce pe-un baiat pe sus!>>. Inspaimantate, am iesit toate in curte. Baba tapa incetisor, spre noi: <<Heei, dati fuga inauntru si-aduceti-mi cutitu" acela din teaca si-om vedea cine-i baiatu">>. Baba stia: n-o infiptat cutitu" dintr-o data-n pamant, ca daca-l baga tare, ii crepa inima flacaului si murea. L-o infipt putaaan, ...putaaan..., cu varfu", cate-un pic..., cate-un pic... si baiatu" s-o lasat incetisor jos din cer. Si atunci l-am vazut. Vaai, saracu" de el, imbracat cu mantaua de meletar, cobora din nori, tat era apa, cu sange si bale pe el si s-o lasat jos, tumna la usa noastra. Mai mult mort decat viu, ii era sete. L-o adus pe sus o alta fata, din alta sezatoare, pe cand el era in garda de noapte. Direct din post l-o adus. Ati zice ca i-o fost drag. Da" la ce buna dragostea, ca sa faci prostii de-acelea necurate? Eu mi-am spus mereu: nu trebuie sa-ti bagi dragoste cu nimeni, c-apa" o data cu dragostea vin numa" necazuri. Lasa-te asa cum esti. Ca-i mai bine."
Fata Padurii
"In "54, m-am maritat c-un om. Nu era om rau, da" o fost tot bolnav de inima si de la boala o fost mereu tare nervos, n-am putut sa ma bucur de el. Douazeci si cinci de ani l-am ingrijit la pat, tati banii mereau pe medicamente. S"apa dupa douazeci si cinci de ani o murit. Am avut cu el sase baieti, doi mi-o murit de mici, da" cel mai drag mi-o fost al dintai. Ion. Pe baiatu" asta, o vrut sa mi-l fure odata Fata Padurii. Era noaptea, in iarna lui" "56, tumna facusem casa de barne hat, langa codru, barbatu-meu era in spital la Sighet, bolnav rau si eu stateam singura cu coconu mic de un an jumatate. L-am infasat, l-am invalit pe cap c-o panzaturica si m-am pus langa el in satra, sa durnim. Ce sa vezi? Imi tapureste coconu. Da" noaptea nu-i bine sa-i zici la copchil pe nume, cum il cheama. Nu-i voie. S"apai ma dau jos din pat, il bat asa pe spate si-i zac: <<No, taci mai copchile, taci, taci ma cocon...>>. Nu i-am zas pe nume <<ma Ionica>>. Da" cand o-nceput copchilu-a tapuri, numa ce-o trecut o vavuie (femeie) maare, uraaata, c-o guba-n spate, inalta cat plopchii si arinii de pe langa vale! Afara se vedea de luna ca de zi. Zac: <<Doamne, Tata Sfant din cer, sa stii ca asta-i Fata Padurii...>>. Amu, eu stiam ca Fata Padurii <<instimba>> coconii, iti ia a tau si-ti pune in loc unu" de-a ei, <<zalazat>> de-acela si urat. O venit tumna asa, ca o umbra mare, furisata pe langa portita, ca de adurneam imi si fura coconu din pat. Ioi de mine, ce m-am spariat... Am cazut in rugaciune: <<Doamne, Tata Sfant din cer si Sfanta Maica Preacurata, departa Doamne pe Vavuia Padurii, sa mearga la Omu Noptii, acolo unde-o inserat si sa nu-mi ieie copchilu" meu!...>>. Deodata, coconu o tacut. Vaai, vaai, asa un vant o trecut atunci peste casa, l-am samtit vajaind pe langa urechea mea dreapta, cum mi-ai da o palma - pooc! - peste cap. Si dus-o fost Fata Padurii si mi-o lasat copchilu-n pace. Nu mi l-o furat.
Apai, ma vedeti pe mine ca-s mica, da" coconu asta a meu o crescut frumos, "nalt si tare. Avea un piept si niste manuri ca un urs. O fost boxior la Bucuresti, viteza lui de pumn era de 75 de kilograme, cum ii boxioru" cela din America, <<Casclei>> (Cassius Clay - n.r.). Acu" noua ani, o venit in sat. O baut o cafea, s-o dat in mana - in <<scandeber>> - c-un baiat, o intrat in casa, s-o pus pe pat si, cand si-o dat pantofii jos din picioare, numa" ce-o murit. Inima. Nu mi l-o luat Fata Padurii, mi l-o luat Moartea. L-am ingropat aici, in Breb.
Ceilalti trei copii mi-s risipiti prin tara - la Timisoara, Satu-Mare, Oradea - da" nu ma cata veci. Asa ma gandesc, ca degeaba am facut copchii, ca nu ma-ngrijesc nici unul. Nu vor sa ma vada, m-o blastamat, is suparati pe mine ca m-am recasatorit c-un om nebun. Da" eu n-am stiut de la-nceput ce fel de om ii asta. Numa" mai tarziu mi-am dat sama ca copchii aveau dreptate. Ma maritasem c-un varcolac...
Varcolacul
Amu, am vazut eu ca-i rau si betav si ma batea pana intram in spital, da" n-as fi gandit ca-i caine, nu om. Intr-o dimineata, o venit acasa cu urme de dinti de lup pe tot corpu". Dinti de lup erau, nu de om. Zac: <<Ce-ai facut, ma omule?>>. Nu putea raspunde, era lunatec, buimac, cu ochii tulburi, ca drogat. Si mirosu" carnii il avea de salbataciune. S"apai cand turba, tat spargea prin casa. L-am vazut odata cum numa" o sarit asa, si-o prins cu dintii letul de deasupra de la geam si l-o smuls din tatani. Astea nu-s puteri omenesti, ce putere sa aiva un mosneag slabanogit sa sara tumna acolo sus, in grinda? Astea-s puteri de drac. Vaai, sarea si la mine si tata m-o rupt de sfeter, de cojoc si de cheptar. Numa" ce vedeam ca se uita asa, cu ochii, hamaia o data - harrr! - si se zvarlea pe mine. Cand ii veneau bolile celea necurate se-ntalnea cu mai multi de-aceia asa ca el. Se strang mai multi varcolaci si se duc departe, cine stie unde, prin paduri si campuri. Acolo se fac caini namilosi s"apai sa musca, sa bat, isi sparg dintii unu la altu, s-omoara-ntre ei. O venit odata acasa tat tocat la cap, cu sange la gura si fara dinti aici, in fata. In noaptea aceea, de Sfantu" Andrei, tati varcolacii s-o urcat sus la cer si-o muscat din luna. Tata luna o mancat-o, o ros-o cu dintii. Si-atunci m-am gandit: Doamne, ce ghinion am avut eu in viata asta, sa ma marit c-un om bolnav si cu altu" care se face caine... Am zas ca alt barbat nu-mi mai trebe veci. Amin."
***
Ii place sa spuna ca "a ramas singura cu bunul Dumnezeu din cer". Din chinurile ei a invatat ca-n viata trebuie sa ierti de nouazeci si noua de ori pe zi. Sa nu te uiti si sa nu iei seama la nimeni. A invatat sa carmuiasca inspre partea binelui toate descantecele, farmecele, miracolele pe care le-a auzit si trait. Rand pe rand, femeia porneste in fata mea ritualuri bizare, prin gura ei slove simple, inerte, obisnuite capata viata, se incheaga in ritmuri magice, tamaduitoare, un adevarat razboi al cuvintelor, o galceava a recitarii din care mereu binele si Fecioara Maria biruiesc. Descanta de deochi, de boli - de zgaiba, buba rea, de ceas rau ori de par la deget (durere) -, stie sa rosteasca descantecul manei laptelui de la vita, dar si sa-l faca, sa-l duca la indeplinire, pe tarate de grau cu sare si agheasma mare, asa incat la "al treilea marti sara le vine mana-napoi si laptele li-i iarasi galban ca ceara, gros ca aluatu" si dulce ca mierea". Zice ca in Breb mai traiesc si astazi femei care se preschimba-n "luminute", umbla noaptea prin staule si fura laptele vacilor. Le-a vazut limpede, stie cine sunt. A fost odata in casa unei femei batrane si a urmarit-o cum s-a dus in alta odaie, a muls melita de tors canepa si asa a umplut o "zidera" (cofa) intreaga de lapte. Ghicindu-mi uimirea, rade pe infundatelea, cu superioritate: "Tate le tan in cap. Cata carte ai fi citit si cat ai umblat, nu stii dumneata ce stiu eu. Nu esti mata mai destept ca mine. Veci!".
Ursata
Am pastrat pentru final ritualul descantecului "de ursit", cel care ii este mai drag decat toate. E un descantec de dragoste, vechi miracol al primei boli femeiesti ce poate face o fata sa-si afle alesul si sa fie iubita. Iata-l, povestit de Maria Covaci: "Fata amutata, ocolita, care nu se poate marita, care-i urata in fata feciorilor sau cea frumoasa pe care o fost tapate vrajuri si facaturi face foc in cuptior marti sara, vreme de trei saptamani, si merge la o baba sa-i faca de ursit. Fata ia pranicu" din foc si trage asa cu el, intr-o parte si-n alta prin jaratec, de noua ori: <<Invala-te foc, dezvala-te noroc, invala-te foc, dezvala-te noroc!...>>. S-apai intra baba: <<Invala-te foc, dezvala-te noroc,/ ca mare plata ti-oi plati./ Puica necocosita,/ Purcea nezarita,/ Si te-i du unde te-oi mana eu./ De-l gasesti in pat, trantea-l!/ De-l gasesti sub pod, trantea-l!/ Sa n-aiva stare,/ Sa n-aiva alinare,/ Pana la mine-n plecare./ Furnici in opchinci!/ Soareci in cioareci!/ Foc in clop!/ Sa n-aiva stare,/ Sa n-aiva alinare,/ Pana la mine-n vis plecare>>. Fata ia acasa trei carbuni din aceia care s-o potolit - adicatelea s-o descantat - si si-i baga sub perna. Mai ia acasa niste izmene barbatesti si-un clop si le pune pe pat, langa dansa, cum ar durni c-un barbat. Zace: <<Eu nu pun palarie, eu pun ursata mea pe care-o s-o visez sa fie!>>. Seara, o femeie o cheaptana pe par in jos si canta: <<Eunu cheaptan fata, eu cheaptan ursata ei. Din lume peste lume sa vina-n vis la ea anume!...>>. Si-n sara aceea, fata imbuca pe inima goala un miez de paine bagata-n sare, ca sa-i fie foarte sete si sa vina ursatu-n vis si sa-i deie sa bea apa. Cand mananca painea ceea sarata, daca aude cainii batand in sat, atuncinea o sa aiba un barbat care toata ziua-i cu gura pe ea, latreaza ca cainele. Dar daca cainii tac, atuncinea o sa aiba barbat bun, linistit. Fata se culca si viseaza. S"apai fecioru" care vine-n vis si-i da sa beie apa, acela i-i ursitu, acela i-i randuit de Dumnezeu de la nastere sa-i fie sot si iubit. Eu am descantat la multe fete, care dupa aceea mi-o zas: <<Marie, baiatu care l-am ghisat tumna acela mi-o picat in casa...>>. Dar daca - Doamne feri - fata n-are ursit, ori daca-i moarta ursita, il viseaza-n coparseu (sicriu), ca se duce asa, pe cer, tot mai sus, in partea unde se uita ea cand doarme. Fata viseaza ceriu si se vede sicriul mergand printre stele pana la salasu" lui, care-i intre Caru lu" Stroian si Gainusa. Acolo-i salasu" ursitilor, acolo se duce si coparseul iubitului ei..."
Fara sa-ti dai seama, cuvintele iti fac bine. E frumos, e tare frumos descantecul acesta. Si totusi, daca femeia asta le-a ajutat pe atatea fete sa fie iubite, daca stie a imbolnavi de dragoste orisice barbat, de ce ea, care le face si le desface pe toate, de ce tocmai ea n-a fost descantata de ursit, de ce tocmai ea n-a simtit miracolul iubirii niciodata? Ingandurata, imi raspunde ca ea a visat mereu doar cerul instelat. Asa i-a dat Dumnezeu sa fie: o femeie fara de ursit si pentru cate le-a patimit in viata nu se plange. Toate, absolut toate descantecele Mariei Covaci se sfarsesc cu urmatoarele cuvinte: "Descantecul de la mine, leacul de la Dumnezeu". Bogdan Lupescu
Fotografii de
Iulian Ignat si Bogdan Lupescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
