Amintiri de pe Strada Mare
Revista noastra constata cu satisfactie ca numarul corespondentilor barbati a crescut. Traiasca Doamnele, gingase si frumoase, dar traiasca si Domnii pe langa ele, mai ales cititorii Formulei As.
<<Nu-i roman ca banatanu", banatan ca lugojanu" >>
Lugojul este cel mai frumos si iubit oras din lume, pentru ca este locul meu natal, pe care l-am parasit prin forta imprejurarilor. Nimeni nu pleaca de bunavoie de-acasa, iar cine pleaca isi ia dorul in geamantan...
M-am nascut pe 21 iulie 1913. Pe atunci, Banatul si Ardealul apartineau Imperiului Austro-Ungar. Norocul a facut sa apuc insa si zilele eliberarii. Tin minte ca astazi, dimineata aceea in care, mergand la piata cu mama, ne-au iesit dintr-o data in fata, pe Strada Mare, care cu boi, carute cu cai, pline de romani imbracati in costume nationale (port popular banatean), purtand multe buchete de flori si drapelul romanesc: rosu, galben si albastru. In fruntea lor se afla o fanfara care intona cantece patriotice, in vreme ce oamenii strigau intr-un glas: "Vrem sa ne unim cu Regatul!". Ziua de 1 decembrie 1918, atat de slab sarbatorita in zilele noastre, a insemnat atingerea idealului national al banatenilor si ardelenilor, de a fi stapani pe tara, alaturi de fratii regateni de peste Carpati. Pentru ca in Banat, imediat dupa 1 decembrie 1918, nu exista armata romana si nici politie, Banatul a avut parte de ocupatia vremelnica a armatei franceze a generalului Berthelot, care a ajutat populatia locala cu alimente si chiar cu bucatarii de campanie, de unde se distribuiau mancare calda si paine.
Tatal meu si unchiul Pavel, inrolati in armata austro-ungara, au fost trimisti pe front, in Italia, pentru ca apoi sa fie luati prizonieri de rusi si eliberati in 1921. Noi, mama cu mine si sora mea, traiam de azi pe maine, doar din ce scoteam din gradina din spatele casei si din putinele ajutoare pe care le primeam de la rudele mai bogate.
Am urmat scoala primara situata in curtea Catedralei bisericii ortodoxe, unde am avut-o ca invatatoare pe sotia profesorului Ion Vidu, marele compozitor banatean. Liceul l-am facut tot aici. Fiind educati in spirit religios, mergeam mereu la biserica, unde eram selectionati sa facem parte din ceremonialele religioase din catedrala, dar si de la inmormantari, Boboteaza ori Pasti. Noi duceam crucile, stiharele, prapurele si facliile. Cunosteam toate cantarile bisericesti, chiar si "tipicul" - a carui definitie o stiam pe de rost: "Tipicu" este cartea care ne invata ca care cantare, ca ce, ca cum si ca cand se canta". Imi amintesc ca, mergand odata cu Mos Ajunul, am ajuns primul in casa lui Ion Vidu (dimineata, devreme) si imediat am fost asezat pe o cotarita cu 250 de oua, sa fac pe closca. Am stat cinci ore pe ele! Asa era obiceiul, sa stea pe ele un baiat, ca sa prinda toate rod.
Cat am stat prin preajma bisericii, in anii copilariei, adunam bani destui ca sa ma imbrac si sa-mi cumpar incaltaminte. Aveam mereu o lingura ascunsa in gheata, pentru orice eventualitate, daca erau pomeni. In timp de post, se folosea in loc de untura de porc oloi de bostan, care se gasea din belsug. Adunata cu migala de gospodari, samanta uscata era dusa in saci, la presele de ulei, care se gaseau in fiecare localitate. Ar fi pacat sa se piarda aceasta traditie, fiindca untdelemnul acela, rosietic si cu gust minunat, facea miracole de sanatate, fiind totodata si un medicament. N-am sa uit cat traiesc fasolea batuta, pregatita de mama, deasupra cu ceapa multa, prajita in oloi de dovleac, si ca desert - taietei cu nuca, mac si zahar pisat!
Dupa terminarea Liceului "Coriolan Brediceanu", am urmat Politehnica din Bucuresti, cu specializarea: agronomie, imbunatatiri funciare - organizarea teritoriului si geodezie. Calator permanent, am cutreierat toata tara, de pe un santier pe altul, fiind nevoit sa-mi schimb mereu domiciliul. Uneori, cand dorul de casa ma rapunea, ma repezeam la Lugoj, acasa, ca nu degeaba se spune in cantec: <<Nu-i roman ca banatanu", banatan ca lugojanu">>.
Acum, la varsta inaintata de 88 de ani, sunt imobilizat in pat de trei ani, in urma unui accident de circulatie. Am suportat in total 14 operatii. Am ramas doar cu amintirile plaiurilor pe care le-am strabatut si cu parerea de rau ca o tara asa de frumoasa si de bogata ca Romania n-are conducatorii pe care i-ar merita.Ing. Alexandru Voichescu - Sos. Viilor nr. 101, bl. 1, sc. 4, et. 5, ap. 118, sector 5, Bucuresti,
cod 75236
Radacini- Scrisoare catre fiica mea -
Draga Adriana, fiica mea cea frumoasa, de ce ne-ai luat tu din oraselul nostru de-acasa, pe mine si mama ta, si ne-ai adus intr-un oras mare si boieresc? Noi nu mai putem calca pe ulitele copilariei, nu-i mai putem intalni pe prietenii nostri de-o viata, alaturi de care am imbatranit. Nu era bucurie mai mare in urbea noastra, decat sa iesi pe poarta in Strada Mare, sa te cunosti cu toti trecatorii si sa le adresezi, din suflet, salutul maret: "Buna ziua", de zeci si sute de ori. Ce-ai facut cu noi? Ne-ai asezat intr-un turn, ne-ai inchis intre patru pereti, e-adevarat, ca ne-ai pus telefon si televizor, dar nu mai auzim cantatul cocosului, care ne trezea dimineata, si nici grohaitul celor unsprezece purcei, care ne cereau de mancare din zori de zi. Stii care era bucuria noastra? Cand, dupa opt ore de slujba la stat (pe vremea cand mai eram activi amandoi), ne luam hainele de gradina si o luam printre straturi, mangaind rosiile, castravetii, vinetele si toate legumele ce le cresteam. Intre noi si plante se crease o legatura miraculoasa, vorbeam cu ele, ne intelegeam, se bucurau mai ales cand le dadeam sa bea apa rece si proaspata.
Oare vom mai asterne masa vreodata sub umbra nucului cel batran? Nu putem prinde radacini in orasul asta mare, asa cum nici feriga mea nu s-a prins in alt pamant. De ce am lasat locurile mosilor si stramosilor nostri, in care ne simteam aparati? Le-am promis bunicilor si strabunicilor tai ca vom avea grija de oasele lor din tintirim, si cand va veni si vremea noastra, vom fi langa ei. Asa le-am promis!
Plecam, Adriana! Ca in romanta lui Minulescu, trebuie sa ne intoarcem in oraselul nostru provincial, unde "ploua de trei ori pe saptamana" iar noi, "doua jucarii stricate", o sa ne plimbam iarasi pe Strada Mare, boltita cu flori de castan, pe malul apei si prin parcul cu trandafiri de toate culorile unde, poate, mai canta fanfara "in frunte cu un tambur major". Unde exista aici Strada Mare, cu castani si cu tei?
Ramai tu aici cu tramvaiele zgomotoase, cu masinile si camioanele care ne-au afumat zilele. Noua ne place inca trasura lui Mos Grigore, caruia ii facea o bucurie deosebita sa ne ia de la gara, ca sa ne duca la casuta noastra, inconjurata de pruni si de meri. Acolo sunt radacinile noastre. Acolo vrem sa ne prinda ceasul din urma. Acolo vrem sa ramanem pana in veacul de-apoi, si numai tu sa ne pui, cand iti vei aduce aminte, cate o ramura de busuioc pe mormant.Ionescu Stefan - str. Labirint nr. 8, sc. C,
ap. 8, Timisoara
Zodia libertatii depline
Desi am avut intotdeauna incredere in puterea de exprimare a cuvintelor, totusi, acum, cand incerc a le asterne pe hartie, simt ca un sentiment de neputinta ma cuprinde si ma conving ca a scrie despre "locul de suflet" este o temerara incercare.
In aceasta stare de navala a gandurilor, ajung la o concluzie care isi are totusi partea ei de logica, si anume ca nu pot separa spatiul de timp, caci ambele sunt ingemanate intr-un segment al devenirii mele - copilaria, inscrisa in cea mai senina zodie si pe care as numi-o Zodia Libertatii Depline.
Am copilarit intr-un loc fara istorie, un cartier intretaiat de strazi paralele, un amestec de rural si urban, unde oameni de conditie modesta, purtati de ceea ce se numeste destin, si-au durat case dupa puterea lor, din chirpici, paianta sau caramida, acoperite cu sindrila sau cu tabla vopsita in rosu, spre a nu rugini. Casele aratau bine, chiar in simplitatea lor, iar nelipsita gradinita cu flori, care te intampina dupa fiecare poarta, iti bucura ochiul si sufletul.
De regula, femeile erau casnice si ingrijeau gospodaria si copiii, in timp ce barbatii, singurii care aduceau pe vremea aceea bani in casa, munceau in oras sau pe santier, la loc departat. Deoarece cartierul se invecina cu gara orasului, acesta se numea Cartierul C.F.R.
Locul era linistit, tulburat numai de glasul copiilor, stapani deplini ai strazilor. Oamenii se respectau intre ei, adresandu-se cu "domnule" sau cu "madam". Noi, copiii, foloseam apelativele de "nene" si "tanti", desi nu exista nici un fel de rudenie.
Doua mari constructii, impunatoare chiar si la acea vreme, erau asezate intr-o simetrie perfecta, in mijlocul cartierului, parca a nu nedreptati pe nimeni: biserica "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" si Scoala nr. 6. De cate ori treceam pe langa acestea, simteam o usoara strangere de inima, mai bine zis o sfiala care venea nu ca urmare a unei constrangeri, ci mai mult dintr-un sentiment, acela ca nu faceau parte din lumea noastra, a copilariei depline.
Acum, dupa trecerea anilor, imi dau foarte bine seama de ceea ce a insemnat Strada pentru mine, pe care o consider fara retinere primul si cel mai mare dascal pe care l-am avut. Aici am auzit in timpul jocurilor de la cei de o varsta cu mine, sau mai mari, de Robin Hood, Robinson Crusoe, David Copperfield, Huckleberry Finn si de multi altii si tot aici, in praful strazii, am vazut cea mai clara demonstratie a asemanarii triunghiurilor. Nu stiu daca cineva s-a gandit la o pedagogie a strazii sau daca cuiva i-a venit in minte sa inventarieze jocurile bune sau rele nascocite la repezeala de mintile infierbantate ale copiilor, dar sunt convins ca s-ar realiza un lucru formidabil pentru umanitate.
Strazile, pentru mine aveau alta semnificatie si de aceea le numeam: Strada lui Benone, Strada lui Romica, Strada lui Gicu, Strada lui Ciorcila, Strada lui Tocu, Strada lui Patea etc. Acestia erau un fel de lideri, cu care eram fie in relatii de amicitie, fie de vrajmasie. Cu multi dintre acestia mergeam la filmele "cu razboi" (erau filme sovietice in care nemtii erau obligatoriu invinsi), dupa care trageam cate un "hotii si vardistii", de rasuna cartierul. In sufletul meu, strada s-a contopit cu propria-mi casa; cand a fost asfaltata, m-am bucurat de parca primisem cine stie ce dar. Chiar si acum, simt mirosul de smoala topita, cu care eram manjit pana-n cap. La fel a fost si cand s-a introdus pe strada canalizarea. Munceam de dimineata si pana seara la santuri, uitand de scoala, fericit ca pe "ulita copilariei" se intampla minuni. Si cate, si cate au fost!
De multe ori, gandurile imi aluneca spre marile intrebari care i-au framantat pe oameni dintotdeauna. Sunt intrebari fara raspuns, care se sparg ca talazurile de mal. Cu certitudine ca, in timp ce nasterea si moartea apar involuntar, copilaria este un segment de viata de care ne amintim ca parte a sinelui. Si iar intrebarile curg: cum mi-ar fi fost copilaria in afara familiei mele si in afara acelui cartier atat de banal, care pentru mine a fost o "gura de Rai"?
Cuprins tot mai mult de emotiile trecutului (vina va apartine!), nu-mi ramane decat a ma intreba: Unde esti copilarie,/ Cu Strada Mare, cu tot?Ioan Vicoleanu - str. Cornisa-Bistrit,
bl. 7A, ap. 3, Bacau, cod 5500
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
