Mircea Rusu
"Regret timpul pe care
nu-l petrec cu cei dragi"
In asteptarea nimicului
- Imi pare mie ori esti cam abatut pe ziua de azi, stimate Mircea Rusu? Sau e oboseala din preajma vacantei?
- Nu sunt atat obosit, cat apasat, nemultumit, pentru ca in ultima vreme am lucrat mult, dar ineficient. Si asta nu din vina mea, ci a convulsiilor din teatru si din cinematografie. A schimbarilor de directori si de directii repertoriale, care antreneaza pe o perioada confuzii si dezorganizare. S-au intreruptunele repetitii, unele proiecte au fost amanate sau abandonate, iar altele au fost grabite sa iasa la public. Practic, eu n-am avut decat o singura premiera in stagiunea asta, "Cadavrul viu", rol greu, in care am intrat mai tarziu. In schimb, altele, pe care le pregatisem indelung, s-au amanat sine die. Chiar si la Televiziunea Nationala - singura televiziune care se mai preocupa de cultura si de arta, rezistand eroic bombardamentelor posturilor comerciale - a trebuit sa se amane unele proiecte din lipsa de bani. Dar regizorii imi spuneau: "Daca nu se face asta, se aproba celalalt. Stai pe aproape, vei filma cu siguranta". "Cu siguranta" - iata un termen detestat de Marina, sotia mea, pentru ca ce mai reprezinta el in haosul general? Si asa s-a intamplat ca stateam mai aproape de platouri, dar mai departe de casa, de cei dragi. Acum, sunt profund nemultumit ca am sacrificat din timpul inca proaspetei mele familii pentru ceva ce nu s-a mai infaptuit. Poate ca bucuria realizarii lor m-ar fi facut sa uit efortul si incordarea, pentru ca ar fi adaugat ceva important carierei mele. Si - de ce nu? - ar fi rotunjit bugetul familiei. Asa, n-am mai avut nici vreme sa-mi vad prietenii cat as fi dorit, si asta ma intristeaza. Doar sotia si fiul meu ma mai smulg din starea asta si ma fac sa vad viata cu ochi mai increzatori. Luca a implinit deja doi ani si trei luni, e frumos si destept ca maica-sa si dezordonat ca mine.
- Anul trecut, cand am discutat, erai fericit ca ti-ai realizat in scurt timp ceea ce viseaza romanul o viata: o casa, o familie. Mai aveai de sadit un pom. Ai reusit sa-ti implinesti si a treia dorinta?
- Da, am plantat pomul, dar nu la casa noastra din Bucuresti, unde nu e loc destul, ci la casa parinteasca din Brasov. Acolo e curte mare si va putea alerga Luca in voie, ca mine, cand eram mic.
- Luca sta la Brasov, la bunici?
- Acum e plecat la mama Marinei, in Bucuresti, pentru ca la noi se lucreaza la consolidarea casei. Dar de obicei sta cu noi - ma rog, e un fel de a spune ca sta cu noi, pentru ca noi alergam toata ziua si seara, ca sa ne onoram obligatiile profesionale. Marina cu redactia ei, eu cu repetitii, filmari, spectacole. Luca ramane cu Maria, mana noastra dreapta. Ce ne-am face fara ea? A devenit ca un al patrulea membru al familiei.
Nostalgii in plina vara
- Cuvantul familie revine des in discutia ta. Se simte ca ai, ca orice ardelean, cultul caminului, al radacinilor.
- Din nefericire, tata a murit in "92, mama a ramas la Brasov si infrunta cu demnitate singuratatea si anii. Dar se tine bine, nu se plange, in ciuda conditiilor naprasnice in care e obligat sa traiasca un pensionar, cu un milion si ceva pe luna. Si nu pretinde nimanui nimic. Dragostea noastra si a nepotelului ei ii sustin moralul. Asa cum si pe mama mamei, pe bunica mea, a tinut-o in putere iubirea copiilor si a nepotilor. Bunica a fost una dintre cele mai dragi fiinte din viata mea; o adoram, o admiram. Avea doar 25 de ani cand i-a murit barbatul si nu s-a recasatorit, a crescut singura cei trei copii si pe toti i-a tinut in scoli. Mama a invatat la Bucuresti, la Liceul "Elena Doamna", apoi s-a intors la Brasov, a intrat in invatamant si s-a maritat cu tata. Am intrebat-o deunazi de ce l-a ales pe tata. Mi-a raspuns cu dor si nostalgie in glas: "Era atat de frumos!". Intr-adevar, tata a fost un barbat chipes. Ii placea si lui teatrul, ca si mamei (desi el lucra intr-un domeniu tehnic). De la ei doi mi s-a aprins mie scanteia dragostei pentru arta. Dar cine ar fi crezut ca o pasiune de adolescenta va deveni si profesie pe viata? Nu mi-am urmat chemarea decat tarziu, dupa ce consumasem fara interes doi ani la o facultate tehnica din Brasov. Dintr-o data, am lasat totul balta si am plecat la Bucuresti. Parintii n-au stiut de hotararea mea si cand i-am spus tatei ca am intrat la Institutul de Teatru nu i-a venit sa creada. Nu s-a suparat ca am actionat de capul meu, dar nici nu m-a felicitat.
- A apucat sa te vada jucand pe prima scena a tarii?
- M-a vazut doar la Cassandra, in examenul de absolvire, cu "Opera de trei parale", in care cantam - se pare foarte bine - rolul lui Meky Sis.
- Rol care il incantase si cu care ne incantase candva un mare artist, "machedon" de-al tau, Toma Caragiu.
- Eu mi-s machedon doar pe jumatate, dupa mama. Tata se trage dintr-o veche familie de moti, familie cu traditie...
- Bag sama - ca sa fiu in ton - ca ti-i drag musical-ul, de vorbesti despre el cu dor si nostalgie.
- Ma aflu acum intr-o perioada nostalgica a vietii, am multe regrete profesionale. De musical mi-e dor, pentru ca n-am mai cantat de mult. Intre timp, am ratat si invitatia regretatului meu prieten, Dorin Teodorescu, de a juca la Opereta rolul profesorului Higgins din "My Fair Lady". Prietenul meu a disparut in plina forta. Timpul trece neindurator peste tineretea si elanurile noastre. Iubesc, intr-adevar, musical-ul, dar pe cel clasic, nu pe cel amestecat cu show-uri coregrafice ori demonstratii de pictura realizate in timpul spectacolului. Nu inteleg de ce se amesteca artele, fara discernamant, de ce in loc de actori - oricum, actorul modern e pregatit sa cante si sa danseze la un nivel profesionist - sunt adusi in scena balerini, cantareti si pictori. De ce doresc altii sa se ascunda sub palaria teatrului si nu-si fac spectacolele lor specifice, separat? Asa risca sa se compromita si teatrul, si alte arte.
- Poate sunt eu mai conservator, tin la traditie in arta si-n viata. Ceea ce nu inseamna ca nu sunt deschis catre ceea ce e nou si cu adevarat valoros. Privesc in urma - trasatura specifica zodiei mele, de Rac, nascut in 28 iunie 1955, dar ma incita si pasul inainte, provocarea moderna. De la o vreme, ma intorc mai des cu gandul si sufletul la inceputul carierei mele, la anii "90, cand am avut sansa extraordinara de a castiga concursul initiat de Andrei Serban la Tnb. Asa am ajuns eu alaturi de alti tineri actori sa fac parte din trupa prestigioasa a Teatrului. Atunci, s-a realizat ca printr-un miracol o sublima coeziune intre generatii. O incredibila armonie intre trupa matura a teatrului, foarte valoroasa, si cei nou-veniti. Sa-i fi vazut pe maestri lucrand entuziasmati si disciplinati, cot la cot cu "bobocii", exercitiile noi, premergatoare spectacolului, exercitii propuse de regizor. Repetam ore in sir, fara ca nimeni sa se planga, sa ceara "time-out". Intram in teatru la 10 dimineata si ieseam noaptea tarziu. Erau si pe-atunci calduri cumplite, dar noi nu simteam nici setea, nici oboseala, traiam parca sub o vraja, ca personajele lui Shakespeare din "Visul unei nopti de vara", atinse de bagheta magica a iubirii. Venisem in Capitala dupa patru ani de teatru la Piatra-Neamt, convins ca sunt mai dotat pentru un anume gen de spectacol si pentru un anume tip de personaj. Dar Andrei Serban m-a chemat in directii neasteptate; m-a aruncat intr-un carusel ametitor si am descoperit surprins ca ma tin bine. Fac fata unor partituri si genuri extrem de diferite: de la tragicul Iason din "Trilogia antica" la poezia lui Sebastian din "Noaptea regilor" sau libidosenia lui Iasa, satirizata de Cehov in "Livada de visini". Ce poate face un mare regizor din tine, daca te increzi lui, nici nu poti banui. Pentru ca actorii sunt ca fetele de maritat. Nu-si pot alege ei rolurile, ci asteapta sa fie "petiti" de regizor. Daca nu-i alege nimeni, risca sa ramana fete batrane.
- Spuneti-mi, Luca al vostru da de pe acum dovada de aptitudini artistice?
- Deocamdata nu l-am testat decat la muzica: are ureche foarte buna, reproduce exact sunetele. Sper ca intr-un an-doi sa-i putem lua o pianina si sa-i oferim sansa pe care eu n-am avut-o, pentru ca ai mei nu mi-au putut cumpara pianul mult visat. Nu m-am ales pana acum decat cu o chitara, cu un saxofon si am ramas cu nostalgia pianului.
- E bine sa mai ramanem cu ceva nostalgii, ele intretin in suflet poezia, romantismul. Daca s-ar implini tot ce ne dorim, la ce-am mai visa? Ce anume ti-ai mai fi dorit sa realizezi, si timpul, imprejurarile te-au impiedicat?
- As fi vrut eu multe si in arta, si in materie de sport. Jucam bine tenis - joc si acum, dar, din pacate, mai rar. In liceu, practicam inotul de performanta, era cat pe-aci sa ma inscriu si la un club de polo, dar parintii s-au opus si am renuntat. Jucam bine fotbal - sunt in continuare un fan al echipei Dinamo, sper ca si Luca sa devina fanul aceleiasi echipe.
Prietenul nostru, Steve
- Presupun ca il inveti de pe acum sa dea goluri si sa inoate voiniceste.
- A invatat sa loveasca foarte bine mingea cu piciorul, iar pentru tenis i-am luat o paleta micuta, ca pentru mana lui, si jucam - mai exact, ne jucam de-a tenisul - dimineata devreme. El prefera sa joace tenis decat sa-si bea laptele, dar eu sunt categoric: intai laptele si apoi distractia.In ce priveste inotul, il vom testa in vara asta, la mare, la Neptun. Va fi prima mare a lui Luca si trebuie s-o inauguram cu tot echipamentul: i-am luat colac, ratusca si un crocodil. Unul pe care sa-l umfle si sa-l traga de coada, cum face prietenul nostru, Steve.
- Cine e Steve?
- Cel mai bun prieten al lui Luca si al mai tare om din lume, capabil sa transforme fiarele junglei in animale de casa: Steve, de pe canalul Tv "Animal Planet". El e in stare sa incalece un crocodil si sa-l mangaie pe coada ca pe un pisoi, sa domesticeasca lei, de-ti vine sa-i tragi si tu de coama.
- Cu asemenea apucaturi, nu ti-as recomanda sa-ti duci fiul in jungla. Ar fi o expeditie cam riscanta. Cu toate ca un baiat trebuie sa creasca si intr-un anumit gust al riscului. Nu crezi?
- Pot eu sa cred, dar trebuie sa fie de acord si mama lui Luca. Pentru ca ea si-ar vedea fiul mai degraba soarece de biblioteca, decat serpas in Himalaya. Poate ca exagerez eu si ma port cu Luca - pe care mi l-a daruit Dumnezeu mai tarziu - cam dur, barbateste, uitand ca, de fapt, nu-i decat un copilas de doi ani si-un pic. Probabil ca incerc sa recuperez din intarziere, accelerand masina timpului. Pentru ca vreau sa traiesc putin si-n viitor, nu doar in trecut. Trecut despre care nu prea mai am cu cine vorbi acum, cand s-au imputinat martorii copilariei mele. Pentru ca n-am avut norocul sa am frati - si am suferit din cauza asta si sufar mai ales acum, cand nu prea am cu cine sa evoc amintiri -, incerc sa devin pentru baiatul meu si un fel de "big brother", nu doar taticul-partener de tenis.
- Ca sa va scutiti copilul de singuratatea fiului unic, nu va ganditi sa-i daruiti un fratior sau o surioara?
- De gandit, ne gandim noi, dar cu atatea urgente ce apar mereu, mi-e teama ca vom ramane doar cu gandul... Si uite asa, se tot restrang legaturile cu radacinile noastre de familie si ne indepartam de origini, de arborele din care ne tragem seva. Si e pacat!
"Din aceasta dilema nu putem iesi"
- Si acum, o intrebare mai delicata, daca-mi ingadui: cum o duce actorul, casatorit cu un critic de teatru?
- Greu. Impovarator uneori, dar nu va speriati, nu in relatia noastra directa, ci indirect, prin efectul produs in jur. Cand Marina scrie la "Romania literara" o apreciere mai severa despre un coleg al meu, a doua zi, la repetitii, el se uita ciudat la mine ori se face ca nu ma vede, de parca eu as fi scris cronica. Si banuiesc ca si la ea apar situatii delicate. Si uite asa, vorba lui Caragiale, "Din aceasta dilema nu putem iesi. Am zis".
- Dar cand se intampla ca ea sa faca aprecieri critice mai aspre, referitoare la tine, te superi?
- Am stiut de cand m-am insurat ce critic exigent e Marina Constantinescu, de aceea eram pregatit sufleteste. Ea e cu mine chiar mai exigenta decat cu ceilalti. Insa va marturisesc ca nu-i prea usor sa dormi in acelasi pat cu ochiul critic - si ce critic! - langa tine. Iar ochiul critic nu doarme niciodata.
- Unde ai fi dorit sa-ti petreci luna de miere cu frumoasa si exigenta ta sotie?
- Mi-ar fi placut sa fim impreuna - si nu numai in luna de miere - intr-o casuta de lemn dintr-un mic golf din Noua Zeelanda. O casuta inconjurata de palmieri si alintata de valurile Oceanului. Dar poate ca Marina ar prefera o ferma in Australia - tot a ajuns ea intr-o calatorie pe-acolo -, o ferma unde sa crestem canguri, ca Mel Gibson.
- Dar pana una-alta, sper ca va veti resemna si cu Marea Neagra. Iar dupa vacanta, ce proiecte mai realiste apar?
- Realiste si, sper, realizabile. Unele sunt mai certe: vom relua repetitiile la Teatrul "Bulandra" cu comedia "Colonelul Pasare", in regia lui Alexandru Dabija. O comedie cu nebuni veseli. Pentru televiziune, am inceput filmarile in regia lui Ion Gostin, la noua piesa a lui Visniec, "Frumoasa calatorie a ursilor Panda, povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt". Din pacate, saxofonul nu apare decat in titlul acestei povesti, eu nu cant la el, ca in spectacolul lui Victor Ioan Frunza, "Ghetto" (alt spectacol de care imi amintesc cu nostalgie). Noua poveste a lui Visniec alterneaza permanent planul real cu cel imaginar. Ca-n viata noastra cea de toate zilele si de toate regretele.
Alice Manoiu
(Fotografii din arhiva personala Mircea Rusu)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
