Mireasa FurataPoveste de dragoste in munti
Pe-un varf de munte, departe de toate framantarile si nepasarile lumii, o femeie si un barbat se tin de mana ca niste indragostiti, insufletiti de iubire, ca-n ziua in care s-au cunoscut. El are 75 de ani, ea 68. "Mi-ar placea sa mor eu inainte", spune femeia. "Mi-e frica singura in casoaia asta, cand urla lupii sau vanturile cele mari... Fara el n-as putea." Apoi vorbeste barbatul. "Acum, la batranete, nu mai poti nici dormi. Te mai trezesti noptile, cand coboara jarul in soba, si te apuci de dojana. Mai vorbesti d-ala, de celalalt, de copii, dojenim impreuna in pat, ca mosnegii. Dar daca esti singur, cu cine sa mai vorbesti?" Degetele lor de culoarea taranei, crapate de ani si de munci, se inclesteaza parca pentru eternitate. "In fiecare dimineata cand ma trezesc, ma rog lui Dumnezeu ca, dac-o fi sa fie, sa ma ia pe mine primul. Atunci ne iubeam, ca eram tineri. Acum, ne iubim de teama ca ramanem singuri."
E o seara de vara in Sirnea. Soarele aluneca usor dupa Pleasa, lasand sa curga pe plaiuri racoarea si mirosul de fan cosit. In odaia taraneasca unde ma aflu, fiecare lucru emana statornicie si tihna. Iosif si Maria Teposu sed in fata mea, pe un pat inalt, acoperit cu o cerga mitoasa. Anul acesta isi vor serba nunta de aur, o jumatate de veac in care au trait numai in casa aceasta ingropata in iarba, fara ca macar o data sa-i bata gandul sa plece prin alte parti.
Vorbim despre una, despre alta, vorbim despre viata lor plina de greutati, despre o dragoste mare, cum n-a mai fost alta: iubirea lor. "Adevarul e ca ne-am potrivit toata viata", marturiseste nea Viciu. "La toate. Si la dragoste, si la munca, si la joc. Ba chiar si la ganduri ne potriveam. Cand ne-am facut noi casa, sara n-aveam ce manca, asa eram de saraci. Ne-am inteles si la bine, da" si la rau. Asta-i! Ca la bine, toata lumea se intelege."
De jumatate de veac, sirnenii nu-l cunosc decat sub numele de "nea Viciu". In sat, trece drept unintelept la care vin oamenii ca la duhovnic, sa ceara povata buna cand au necazuri. Niciodata n-a fost injurat sau pizmuit de cineva. E unul dintre acele chipuri simple, pe care ti le amintesti mereu cu precizie, care nu dispar cu anii in ceturile memoriei. Un desen ferm al fetei, ochi blanzi, mustacioara ciobaneasca pe mijlocul buzei si parul des, tepos, alb ca zapada. Asezata pe pat, langa el, Marita mai pastreaza si-acuma urme ale frumusetii de-odinioara: are ochii adanci, un zambet luminos si curat si, mai ales, un fel special de a se mira: atunci sprancenele i se arcuiesc si ochii ii devin scanteietori, raspandind in jur un amestec de dragoste si teama. Privindu-i, ai putea jura ca sunt frati. Ascultandu-i, ai putea spune ca cei doi au trait o singura viata, nu doua. Ce i s-a intamplat unuia i s-a intamplat si celuilalt. Au amintiri comune, aceleasi bucurii si deznadejdi deopotriva. Glasurile lor se imbina, se intrepatrund, aproape nu-ti mai dai seama cand vorbeste unul si cand celalalt. Iar cuvintele lor se impletesc intr-una din cele mai frumoase povesti de dragoste din cate am auzit.
Logodnicul pacalit
Se cunosteau de mici. Ani la rand, duminica de duminica, hora era locul acela vrajit, in care toate ocheadele se preschimba in patimi, cu fetiscane stand sfioase pe margine, sorbindu-i din priviri pe flacaii ce se intreceau in sarbe si fecioresti, cu babe chicotind infundat: "Io-te la ala ce fain mai joaca! Da" uita-te si la ea! Astia sigur se-ncurca", Si chiar asa a fost, rade nea Viciu.
Jumatate de an n-au mai putut sufla unul fara celalalt. Isi amintesc amandoi cum asteptau sa vina intunericul, ca sa-si fure cate un sarut cand mergeau sa ia apa de la fantana.
Din 1949 pana in 1951, Viciu a trebuit sa plece militar la Oradea Mare. Era armata lunga, de trei ani, si in acesti trei ani s-au adunat cele mai importante evenimente ale vietii sale.
Ceva straniu s-a petrecut atunci in sufletul fetei ramase acasa. Maria Teposu marturiseste ca Viciu nu-i parasise inima, ca se gandea mereu la el, dar recunoaste totodata ca o copila de 17 ani nu poate sti atat de multe incat sa-si hotarasca singura viata. S-a lasat in voia parintilor. "Devenisem prea cautata in sat. Nu ma mai tineau parintii, ca nu mai scapau de baieti. Asa ca, intr-o seara, s-au hotarat sa termine cu mine si sa-si bage un ginere-n casa."
- Noroc Nelule.
- Noroc Viciule.
- Ce mai faci, ba?
- Iaca, viu din armata. Da" tu, pe unde te duci?
- Ti-oi spune, da? poate te-i supara...
- Nu ma supar eu asa usor.
- Merg la Sirnea, ca maine se logodeste soru-mea, Marita...
Nea Viciu tine minte si azi ca s-a clatinat pe picioare. A dat tuica peste cap si a spus "Bravo, sa fie sanatoasa". Apoi si-a continuat drumul spre Sirnea, prin zapezi.
A doua zi, logodna mare. Logodnele erau pe vremuri ca si nuntile. Masa mare, neamuri, prieteni, lautari, verighete. Cand a auzit Marita ca Viciu al ei s-a intors in sat, a zis ca nu se mai logodeste nici in ruptul capului. Atunci tatal ei i-a spus: "Stai oleaca fata, pai au venit toti oamenii astia, hai sa nuntim in continuare, ca ne facem de rusine!". Ziua urmatoare era duminica. Viciu s-a dus la hora, si-a luat inima-n dinti si a poftit-o la joc pe Marita. Isi aminteste jocul acela, ca si cum ar fi fost ieri. "Jucam amandoi de traznea pamantul. Cand s-a terminat muzica, i-am spus: <<Fata, daca vrei sa scapi de logodnic si sa ramai cu mine, fugi acasa ! Da" acuma, du-te!>>. Si ea s-a dus. Si tocmai cand logodnicul se veselea in carciuma cu socru-meu, intra un prieten si-i striga: <<Baaa, tu stai aicea si bei, si fata ti-o fugit!>>." Logodna s-a rupt si gura lumii s-a impacat foarte repede cu intamplarea aceea nemaivazuta in Sirnea pana atunci. "Lumea stia", zice Viciu. "Stia ca Marita mi-i draga. Le parea rau cumva, sa fi mers dupa alt baiat."
Arme si flori de nunta
Astazi, chiar si necazurile le par celor doi sirneni amintiri placute. Pe perete, deasupra capetelor lor carunte se afla o fotografie mare si lunguiata: ziua nuntii. S-au insurat pe graba, cat nea Viciu era incamilitar. La nunta a venit tot satul. Au facut mese afara si in cort, si vreme de trei zile, neintrerupt, de sambata pana marti, toti sirnenii s-au mutat in curtea lui Viciu, imbracati in straie de sarbatoare. Astazi, nu-i ajunge intreaga frumusete a muntilor din jur pentru a zugravi in cuvinte clipele acelea fericite, chipul razator al femeii lui dragi, dansand ca un inger in voalurile albe, obrajii rosii, asudati, ai mesenilor si palmele lor muncite, aplaudandu-i dupa primul vals. Era mireasa lui, numai a lui, si alta nu putea sa fie pe pamant.
Duminica noaptea, cand faceau "calea mare" a nuntii si cheful era inca in toi, in curte a intrat un soldat. Zicea ca, pe undeva prin Coreea, se intamplase un razboi si in tara era agitatie mare. Venise ordin ca toti militarii din Bran sa plece la unitatile lor. Ce-i pasa atunci lui nea Viciu de Coreea? Dar a trebuit sa plece. A schimbat haina de mire cu cea de soldat, a incalecat pe un cal sur, lasand in urma lui alaiul nuntii si nevasta plangand.
Anul care a urmat a fost cumplit. Mireasa a ramas singura, cu parintii lui Viciu. Dupa noua luni, tatal lui a murit si putin mai tarziu, i s-a imbolnavit foarte grav si mama, pe care a trebuit s-o duca la spital, la Cluj. Vreme de un an intreg, acestea au fost singurele doua prilejuri cu care Viciu si-a revazut sotia. "Biata de ea, a ramas singura acasa, cu toata gospodaria saracita, tot asteptandu-ma. Tara de viata asta, o copila de 17 ani, muncind din zori pana-n noapte si mai avea grija si de fratii mei mici. Nu-si lua ei bomboane si margele, le lua lor. Eu asa le spun astazi tinerilor din sat: o nevasta e buna daca se ingrijeste nu doar de tine, ci si de parintii, de fratii tai. Asa verifici daca ti-e credincioasa si te iubeste cu adevarat."
Toate cele ce au urmat sunt legate de un singur cuvant: munca si iarasi munca. "Doamne, cat de saraci eram... Nici paine n-aveam, caram barne lungi in schinare amandoi, ca nu ne-ajungea lemnul pentru casa. Am muncit mereu impreuna, cot la cot. Mereu impreuna..."
Astfel ca si munca a fost un capitol din iubirea lor cea mare. Restul vietii, pana la pensie, vreme de 36 de ani, sotii Teposu au avut amandoi meseria de postasi. In Sirnea, era obiceiul ca postasii sa fie soti si doar cele mai cinstite si mai admirate familii din sat puteau fi alese sa lucreze in posta. O odaita din casa lor a fost transformata in oficiu postal. Acolo lucra femeia, ca sa fie aproape de gospodarie, iar barbatul era mereu plecat, calare pe cal, cu scrisorile. Se credea ca, daca vezi postasul pe drum, aduce noroc, ca si hornarii.
Maria Teposu imi arata incaperea aceea. O camaruta racoroasa si scunda, cu peretii acoperiti de cergi, n-ai crede ca odaia aceasta a fost, ani de-a randul, locul de legatura al acestui sat izolat, cu lumea larga. "Pe atunci, veneau cate 10-15 scrisori pe zi, plus pensiile si abonamentele la gazete", isi aminteste. "Era o meserie frumoasa si asa, cumva, o bucurie ca oamenii isi puneau nadejdile in tine. Venea cate unul in fuga, intra in posta, imi smulgea plicul din mana, citea si sarea in sus de fericire. Cateodata, ma strangeau pe mine in brate, de parca eu i-as fi facut bucurosi..." Nea Viciu spune cu mandrie ca in cele trei sate de care raspundea - Sirnea, Pestera si Magura - nici o scrisoare n-a ajuns cu intarziere. An dupa an, a carat in tolba sa toate vestile bune si rele, vestile de la copiii si nepotii din departari, toate iubirile si sperantele unor oameni simpli, de la munte. "Ma apuca noaptea calare, prin paduri. Bateam toti muntii astia prin ploi, prin zapezi, cateodata adormeam in sa, ma ducea calul singur si acasa ma asteptau alte treburi, alte greutati. Si nu cred ca puteam sa trec de toate astea, daca nu stiam ca, oricat de greu mi-ar fi fost, acasa ma asteapta femeiuta asta a mea..." Dintre toti, nimeni nu stia sa-l mangaie ca ea, dintre toti, numai ea stia sa-l tina in brate, sa-l tina strans.
In Sirnea, tinerii pleaca si batranii mor. In fiecare luna, ramane cate o casa pustie. Si chiar daca astazi posta nu mai vine cu calul, ci cu masina, in Sirnea sosesc tot mai putine scrisori.Bogdan Lupescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
