Urme romanesti in PoloniaGoralii
- Neam transilvanean de pastori, stabiliti inca de prin secolul
al Xiii-lea in Carpatii Poloniei, goralii isi mai pastreaza si astazi sufletul romanesc -
In limba poloneza, cuvantul "goral" s-ar traduce ca "muntean" - "padurean". El mai desemneaza si o etnie aparte, asezata la poalele Carpatilor polonezi, langa granita cu Ucraina, adunata in jurul a trei orase: Zywiec, Zakopane (regiunea Podhale) si Nowy Sacz. In general, despre acesti "oameni ai muntilor" se spune c-ar fi o populatie total diferita de marea masa a polonezilor. Obiceiurile, imbracamintea, casele, infatisarea si chiar firea lor - toate acestea dau de gol originea lor neslava. O etnie aparte, ai carei membri se simt cumva dezradacinati. Putina lume stie insa ca goralii sunt de fapt urmasii pastorilor valahi, emigrati in valuri, din Transilvania in Polonia, incepand cu secolul al Xii-lea, dar care, plecand in bejenie, si-au pastrat obiceiurile si modul de viata romanesc. Si care, desi sunt astazi polonezi get-beget, slavizati pe vecie, n-au disparut sufleteste in noianul cel mare al slavilor nordici.
Parerile istoricilor polonezi - chiar si ale autoritatilor statale - sunt unanime: goralii sunt recunoscuti ca o etnie de origine romana, ce-si duce traiul in munti, pe culmile nordice ale Carpatilor, aflati dincolo de granita ucraineana. Povestea acestor venetici este, in linii mari, cam aceeasi. Veniti cu secole in urma, romanii se distingeau in razboaie prin vitejie sau alte servicii facute stapanirii locale, primind rasplata cuvenita in mosii si in ridicarea lor la rangul de nobili. Insisi istoricii locului recunosc ca, pana la anul 1600, in Carpatii Poloniei existau peste 500 de sate ("slobozii") romanesti, formate "dupa dreptul valah".
Dincolo de informatiile istorice, un lucru e sigur: emigrantii romani au indeplinit in Polonia o adevarata opera de civilizatie, impanzind culmile pustii ale muntilor, aducand cu dansii mestesuguri siobiceiuri cu totul si cu totul noi. Se poate spune, fara putinta de a gresi, ca valahii i-au invatat pe slavii polonezi sa traiasca la munte. Pana la venirea lor, ciobania era in Polonia o indeletnicire necunoscuta, iar oamenii campiilor nici nu-si puteau inchipui ca te-ai putea imbogati numai din pascutul oilor. Astfel ca tot ce se pastreaza astazi drept traditie a pastoritului, lemnaritului si plutaritului in Carpatii polonezi este mostenit de la emigrantii valahi.
Misiune grea pentru un reporter roman: gasirea acestor farame de traditie si de limba, a ultimelor tresariri de romanism, in cea mai "occidentala" tara slava din Europa. Cu acest gand, am ajuns tocmai la capatul Carpatilor, in regiunea Zywiec, in satul Koniakow, despre care stiam ca a fost infiintat de emigranti din Valahia. Si, recunosc, imi era putin teama ca nu voi gasi nimic. Ca voi intalni doar polonezi din aceia catraniti (ca vamesii de la granita), pentru care romanii nu inseamna decat "poporul tiganilor si al mancatorilor de lebede". Dar, dupa numai cateva ore petrecute in Koniakow, toate aceste spaime au disparut: acolo, la peste o mie de kilometri departare de tara, ma simteam Acasa, ca printre romani.
Popas pe acoperisul Poloniei Koniakow este cea mai inalta asezare din Polonia. O asezare straveche de pastori, cocotata chiar pe motul Muntelui Ochodzita, intre cele doua fire de apa ale Olzei si Sotei, rauri surori, paralele, ce abia se intrezaresc in imensitatile vailor. Drumul urca fara serpuiri, necontenit si abrupt, chiar pana in mijlocul satului, acolo unde isi trage parca putin sufletul, largindu-se intr-o piateta ovala si tihnita. Si, deodata, dupa doar cateva zeci de metri de netezime, el pare sa uite satul acolo, in cer, pravalindu-se inapoi, in prapastii, la fel de povarnit, de hotarat, cum a venit.
Din loc in loc, pe drum poti vedea niste placute albe cu nume ciudate - Zuroeka, Gronik, Canada, Polana, Stoczek - ce impart asezarea in mai multe ingramadiri de case bine delimitate, de parca aici n-ar fi numai un singur sat, ci mai multe. Voi afla mai tarziu ca acestea sunt nume de familii sau numele regiunilor din care au venit aceste familii. Pe o astfel de placuta, spre dreapta, citim: Bukowina.
E aproape seara, Koniakowul abia s-a dezmeticit dupa o ploaie strasnica cu stropi cat pumnul. Necatadicsind sa mai astepte sfarsitul potopului, in capul satului a tasnit curcubeul. La porti, inchisi in niste colivii de lemn innegrit - Christi indurerati, cu chipuri prelungi si contorsionate, ii privesc cu dezinteres pe rarii trecatori ce s-au incumetat sa iasa din case. Curios, toate aceste troite il infatiseaza pe Hristos in pozitia ganditorului. Posomorat, cu obrazul culcat in palma, privirea plecata, deloc atent la ceea ce se petrece in jur. In Koniakow, Hristos pare sa nu se gandeasca decat la el insusi.
Odaia fericirilor pierdute E incredibil cat de bine au putut sa-si pastreze polonezii casele stramosesti! Toate satele insirate de-a lungul drumului ce vine dinspre Zywiec catre granita sunt adevarate muzee in sine. Chiar in asezari turistice bogate, precum Koniakowul, langa fiecare vila luxoasa este pitita si casuta de barne, in care batranii continua sa-si depene traiul dupa legile stravechi. (Cata deosebire, fata de ororile inaltate prin Maramures si Tara Oasului, in ultimii ani!) Imi iau inima in dinti si privesc pe furis, pentru cateva minute, pe gemuletul ingust al unei asemenea cascioare. Cred ca orice roman ar fi avut o strangere de inima: prin sticla prafuita se vede o odaie batraneasca, cu toate ale ei, randuita asemeni celor pe care la noi le poti intalni foarte rar prin Obcinele Bucovinei sau prin satele uitate din Apuseni. Asemanarile sunt izbitoare, fiece lucrusor respecta parca o ordine nestirbita, adanca si tainica, ce-ti reinvie in suflet imagini dragi, pierdute demult, prin negurile copilariei. Pe marginea patului ingust, invelita la spate cu un soi de pilota infoiata, o batrana citeste in tihna o gazeta. E imbracata cu o camasa lunga de in, ascunzandu-si parul cernit sub o broboada tot alba, cu un soi de dantela curbata, pe frunte. Deasupra patului sunt agatate o cofa, o barbanta si cateva ravare de unt, pirogravate minutios. Alaturi, pe o lada de zestre, e sculptat, din linii subtiri, un soare. Dedesubtul celor doua ferestre vad o laita lunga si ingusta de care se sprijina intr-o doara, uitata acolo parca de cand lumea, furca de intors fanul. Si chiar in mijlocul odaii, un leagan vechi de copil, cu talpile curbate - singurul obiect ce pare sa scoata odaia din incremenire. Doar simple lucruri neinsufletite, si totusi ceva mai mult. Incaperea aceasta o mai vazusem, o mai vazusem cu siguranta, de atatea ori, prin satele romanesti de munte, o aveam in minte intreaga, aidoma celei de aici. Daca, printr-o minune, ai nimeri in satul acesta, din cine stie ce alt timp sau loc, ai putea sa juri ca nu te afli departe de casa, ca esti printre ai tai.
"Si eu am venit din Romania, dar cu trei secole in urma" Nici oamenii nu seamana defel cu polonezii aceia blonzi si ascutiti din tinuturile de ses. Veneticii din munti au parul negru si sunt mai bogati si mai mandri de originea lor decat ceilalti, poate de aceea si foarte invidiati. Cand vine vorba despre neamul lor, goralii se bat pur si simplu cu pumnul in piept. Au, fara indoiala, ceva din mersul cu burta in fata al gospodarilor bucovineni, plesnind de sanatate si de pofte, ochii negri si scanteietori, sprancenati larg, nasul proeminent si fruntea lata, zgomotosi si mereu pusi pe petrecere cand e vorba de oaspeti. Desi traiesc in niste vile pe care un taran roman le poate vedea doar latelevizor, ei mostenesc acelasi fel de a visa, cu ochii deschisi, de a sedea seara pe laitele din fata curtilor cu gazon taiat marunt, americaneste, aceeasi catineala de a se indrepta unii spre altii si de a-si intinde mana, inainte de a pune tara la cale. In satele gorale, oamenii nu traiesc "fiecare cu ograda lui", dupa tipicul occidental. Se viziteaza des, fara sa-si anunte sosirea, stiu totul unii despre altii, iar gura lumii e mai sloboda decat oriunde. De pilda, Ernest Washut - un barbat pe la 60 de ani, carunt, cu nasul borcanat si buze subtiri, mereu pus pe saga, doar privindu-l iti dai seama ca ascunde in firea lui ceva molipsitor, romanesc. Ne cerceteaza din cap pana-n talpi cu un aer serios - tinandu-si un ochi nitel mai inchis -, iar cand traducatorul nostru de limba polona il lamureste ca venim din Romania si cautam pe cineva care sa ne povesteasca despre traditiile goralilor, barbatul se insenineaza dintr-o data si raspunde, in gluma, ca si el a venit tot din Romania, numai ca asta s-a-ntamplat cu cateva secole in urma. Ne scutura prieteneste mainile si se ofera sa ne ajute, sa ne insoteasca oriunde avem nevoie. De trei zile, de cand pribegeam prin Polonia, a fost primul om care s-a bucurat sincer ca ne-a vazut. Primul om care a fost cumsecade la intalnirea cu romanii.
Vorbe intre frati Si cine ar putea sti mai multe despre obiceiurile gorale decat Ursula Gruszka, celebra dansatoare a Koniakowului, coregrafa grupului folcloric numit chiar asa "Kapela Walasi" ("Capela Valaha"), urmasa a neamului Bielisilor - una dintre cele mai vechi familii de valahi din aceste tinuturi. Traieste, la fel ca mai toti koniakowienii, intr-o vila tuguiata, cu etaj si mansarda, varuita in alb imaculat si acoperita cu tigla rosie.
Chiar daca vorbele Ursulei Gruszka au fost traduse cuvant cu cuvant, chiar daca ele au fost rostite mai tot timpul cu mana pe inima, cititorului i-ar putea parea ca sunt reci, protocolare, sau doar niste simple politeturi. Femeia mi-a simtit insa imediat banuiala: "Sa stiti ca, de obicei, noi, goralii, suntem bucurosi de oaspeti. Atunci cand ne place de cineva suntem foarte primitori. Dar daca nu ne place... vai, vai! Nu v-as dori sa ne cunoasteti. Avem stiinta asta ca dintr-o singura privire sa ne dam seama cu cel fel de om avem de-a face. Nu trebuie sa studiem psihologia ca sa un om. Si cred ca asta ne este dat de la Dumnezeu".
Sapte pastori de la rasarit In toate monografiile Koniakowului scrie, negru pe alb, ca satul a fost intemeiat de pastori valahi, urmasi ai dacilor, care au emigrat spre nord, urmand culmile Carpatilor, pana pe crestele lor cele mai apusene. Cand au ajuns in Polonia, tinutul Koniakowului era cu desavarsire pustiu. Oameni ai stepelor, slavii nu deprinsesera inca subtilitatile pastoritului, de aceea muntii nu insemnau pentru ei decat un refugiu vremelnic al haiducilor, dezertorilor si talharilor de tot felul. Abia in anul 1712, sapte barbati au hotarat sa se statorniceasca pentru totdeauna in Koniakow. Veneau tocmai din indepartata Transilvanie, laolalta cu valuri intregi de alti emigranti, aducand cu ei mestesuguri pagane si stiinta supravietuirii in munti. Plutasi neintrecuti, ei au taiat padurile seculare, ducand din ele pe plute - pe ape zgomotoase si iuti - lemnul trebuincios caselor, gaurind codrii batrani cu dumbrave si pasuni bogate, construind stane, mori si pive,adica, intr-un cuvant, civilizand muntii.
Cei sapte stapani ai primelor case s-au numit: Urbaczka, Kawulok, Kuzma, Kujawa, Jalowiczora, Gazur (nume de acum slavizate) si nu in cele din urma Bielis, nimeni altul decat stramosul femeii din fata noastra. Toata viata ei, Ursula Gruszka s-a interesat de cercetarea originii sale valahe. A simtit si ea - concret, pe viu - ca, si dupa trecerea atator secole, muzica, dansul, portul, chiar chipurile oamenilor, toate sunt inca atat de asemanatoare cu ceea ce a vazut in Romania, incat nici cel mai rauvoitor dintre oameni nu le-ar putea socoti doar niste simple coincidente. Mai cu seama pastoritul. "Nici la noi nu mai e platita astazi atat de bine munca de cioban. Nu mai sunt marii oieri de altadata, ciobanii prefera sa plece la munca in Austria sau Germania, decat sa mai ingrijeasca atatea sute de oi. Dar daca v-ati uita cum arata stanele noastre de aici, de pe culmile Tzniokului sau Ochodzitei, veti ramane surprinsi ca nu se deosebesc deloc de cele din Bucovina sau Vrancea. Strunga, ocolul, batatura, vatra focului, comarnicul, toate sunt neschimbate. La noi, oieritul se practica la fel ca acum trei sute de ani."
Exercitii de reamintire Ursula Gruszka se ridica de la masa si isi sufleca putin faldurile rochiei sale negre si largi. "Va pare cunoscut dansul asta?" Bate in fata noastra cativa pasi de "owieziok", un dans traditional din Koniakow. Marturisim ca nu ne aminteste de nimic. Apoi ne danseaza altele si altele - maszotka, pitka, hulany, kowolul sau kotomajki - si, deodata, incepem sa ne amintim. Ne amintim de sarbele, horele si batutele noastre, dar mai ales de jocul calusarilor, care ne pare aidoma dansului goral numit "firtum-pirtum"."Vedeti, toate sunt dansuri valahe. Pe conducatorul ansamblului nostru il cheama chiar asa: Walach. Celebrul violonist Zbyszec Walach. Bunicul lui a fost un mare pictor de biserici pravoslavnice (ortodoxe), a studiat artele la Sorbona. Si, in orice imprejurare, Zbyszek Walach nu scapa ocazia de a se lauda cu originea lui romaneasca." Totul seamana cu un joc. Un joc placut al asemanarilor si deosebirilor, o sarada cu origini stravechi ce se dezleaga incetul cu incetul sub ochii nostri. Cand isi da seama ca ceva ne suna cunoscut, Ursula Gruszka ridica mainile cu gesturi largi si izbucneste in ras, un hohot puternic, plin de viata, ca si cum ar vrea sa spuna: "Ei, ce v-am spus eu?". "Sa vedeti apoi portul barbatilor nostri...", continua Ursula Gruszka. "La marile sarbatori, inca mai poarta pantaloni stramti, itari de canepa numiti si de panura (ca la voi, in regiunea Turzii), pieptarul scurt si tivit cu blana neagra ca in Bucovina, serparele () acelea late, din piele zdravana, pe care le-am vazut in Muntii Apuseni..."
S-a innoptat de-a binelea, dar povestile curg, curg necontenit, fiecare vorbeste despre tara lui cu bucurie, fara patima, ca si cum am fi niste vechi prieteni care s-au intalnit dupa multi ani la un pahar de tuica, iar acum ne spunem unii altora ce mai e nou. Desi n-a implinit inca 16 ani, Silvia arata ca o adevarata femeie koniakowianka. Corpolenta, imbujorata, puternica. Prinde buciumul in maini si iese afara, in aerul tare al noptii, dand muntilor de veste. Un sunet prelung si jalnic iese din pieptul fetei si se risipeste pe deasupra vailor. Iar Silvia asteapta, pentru cateva clipe, in cadrul instelat al usii, ca si cum din departari ar astepta un raspuns.
Ultima doina gorala Apoi, cele doua femei se hotarasc sa ne cante. Se asaza fata in fata, in picioare, cea tanara mandra, cu mainile la spate si barbia ridicata, iar Ursula Gruszka ceva mai sobra, tinand capul aplecat pe o parte, privindu-si ingaduitoare partenera. Vechea doina gorala ne umple tuturor ochii de lacrimi. Incepe cu strigatul Silviei, continua cu vocea a doua, grava, apasata a Ursulei, si o nepamanteana inganare de armonii, pe tonuri tot mai inalte, ia nastere din sufletele celor doua femei. "E un cantec religios?" - intreb - si mi se raspunde ca nu e, e un cantec de dragoste. E cantecul de dor al pastorului pribeag, un bocet puternic, menit a fi auzit de pe un munte pe altul, de a razbate pana la iubita care il asteapta acasa. Aproape de miezul noptii, intr-o tara indepartata, doua femei frumoase canta pentru noi, doar pentru noi! - canta despre o iubire pierduta, despre o iluzorie patrie a pastorilor de demult, despre doi ochi negri ce nu se pot uita niciodata.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
