Dan Condurache"Modul in care e platit actorul in Romania, cu o leafa mai mica decat a unui portar de firma particulara, reprezinta o grea umilinta"
Junele prim al Teatrului Mic din anii "80 (vedeta a unor spectacole de mare anvergura, cum au fost "Diavolul si bunul Dumnezeu", "Maestrul si Margareta" sau "Yvona, principesa Burgundiei") a ajuns la varsta maturitatii. Varsta primelor bilanturi, intrebari, indoieli. Indoiala ca factor dinamic in profesie e absolut necesara, cu conditia sa o practici cu realism si masura, ceea ce pare lucru greu pentru un temperament vijelios, precum cel al "leului" Dan Condurache, nascut in 26 iulie 1952. De la o vreme, il vad cam obosit si nelinistit. Pare deprimat. Obosit, inteleg - face foarte mult in ultima vreme si teatru, si film, si televiziune, ducand pe umeri personaje dramatice puternice. Dar nu inteleg de ce e deprimat. Nu-si mai iubeste indeajuns profesia? N-o mai face cu bucurie? N-as zice, dupa recentele lui reusite - cel putin doua: in ultima stagiune "Negutatorul din Venetia" si in film recentul rol principal din "Dumnezeu ne saruta in fiecare zi pe gura". Poate ca e trist, pentru ca nu a castigat de-a lungul anilor premiile pe care cu siguranta le merita si in teatru, si in cinema, macar pentru admirabilul rol din filmul lui Dinu Tanase, "La capatul liniei". Doar trei premii pentru filme inseamna nedrept de putin. Poate de aceea e deprimat cand marturiseste ca-i vine sa lase totul balta, sa se piarda in anonimatul strazii, ca sa uite de sine.
- Dar ai ales sa fii actor de buna voie si nesilit de nimeni. Cu toate riscurile. Ce ti s-a intamplat?
- Pe-atunci nu vedeam decat partea de stralucire a actoriei, habar n-aveam ce ma asteapta. Vorba profesorului meu din Institut: e "o meserie in-gro-zi-toa-re". O meserie absurda nu numai pentru gratuitatea pe care o implica, ci si pentru faptul ca te obliga sa-ti dezgolesti intreg sufletul in fata atator oameni.
Maestrul meu de pe strada Gloriei
- De fapt, cand s-a produs seductia?
- Copil fiind, iubeam jocul; ca adolescent, mergeam la toate spectacolele venite din capitala ori de la teatrul din Iasi si la filmele ce rulau si in urbea noastra, la Dorohoi. Un orasel mic, care a dat oameni alesi, printre care admirabilul meu profesor de mai tarziu, actorul Octavian Cotescu, care a locuit pe o strada cu nume premonitoriu: strada Gloriei. Tot de la Dorohoi au pornit si fratii Tapalaga - actorii Rodica si Stefan, care mi-au devenit colegi de teatru. E o regiune binecuvantata de Dumnezeu, care a dat genii: Eminescu, Enescu, Luchian, Iorga. Nu stiam eu pe atunci ce efort continuu presupune aceasta profesie luata in serios. Dar ca sa va mai destind putin, va spun si gluma care circula printre noi. Cica teatrul il faci din doua motive: primul - ca nu ai ce face acasa, al doilea - ca nu ai ce face acasa. Si al treilea motiv, aparut dupa "90, ca nu mai ai absolut nimic ce face acasa. Realitatea e ca nu-ti mai apartii deloc nici tie, nici familiei, pentru ca, atunci cand nu repeti si nu joci, trebuie sa te antrenezi zilnic, ca sa fii mereu in forma, ca un sportiv de performanta, care nu are altceva in vedere decat performanta. Si asta mereu si mereu, pana la capat. Pana la limita. Scena e ca un ring. Chiar daca ai cazut, trebuie sa stii sa te ridici foarte repede, sa nu fii declarat invins. Depinde de rapiditatea cu care te ridici dupa un insucces, pentru ca indoiala sa nu ti se strecoare in sange. Si asta te epuizeaza, te istoveste inainte de vreme.
Unda vesela
- Dar iti ofera si mari satisfactii. De ce sa uiti salile arhipline, rasunand de hohotele de ras ale miilor de spectatori ai "Pluralului englezesc", pe care l-ati jucat non-stop, de peste 600 de ori.
- A fost primul meu mare succes in comedie, dupa ce profesorul meu drag din Institut ma plimbase prin toate piesele si scenetele lui Caragiale si Mazilu. De Caragiale am avut parte la Teatrul Mic, cu ocazia unei inedite viziuni a "Scrisorii pierdute", unde eu eram Catavencu, Rodica Negrea era Zoe, iar Agamita Dandanache era interpretat in travesti de marea Leopoldina Balanuta. Comedia e si genul cel mai greu, dar eu il iubesc, pentru ca iti da pulsul exact al salii, prin reactia imediata a publicului.
- Nu te provoc acum la o discutie despre calitatea - din ce in ce mai scazuta - a textelor comice (difuzate mai ales la televizor), ca sa nu ne intristam, cu toate ca ai o experienta indelungata in zona aceasta, pe care ai explorat-o alaturi de mari interpreti.
- Intr-adevar, mi-a folosit enorm experienta unor emisiuni reusite, ca "Unda vesela", la radio, sau ca unele tele-play-iuri. Iar colaborarea cu comici - unii geniali, ca Dem Radulescu - a fost o scoala admirabila pentru mine. De regretatul Dem m-a legat in ultimii ani o calda prietenie. Iar cu colegul meu de Institut, cu dragul meu prieten si marele spirit ludic Horatiu Malaele, am avut sansa de-a ma intalni o singura data, la un spectacol de comedie cu "Hotelul", montat de el la Constanta. Si - culmea! - exact la acest spectacol am inteles si eu arta de a sti sa imbatranesti frumos si nu cu resemnare ori disperare, ci impacat cu tine si cu ceilalti, in liniste, seninatate.
E greu, dar posibil
- Cu Horatiu am mai avut alte doua mari intalniri, in doua drame: una recenta, in filmul "Dumnezeu ne saruta in fiecare zi...", unde personajele interpretate de noi - eu eram un delincvent iesit din inchisoare, iar el un politai care nu-mi stia trecutul - se imprietenesc la toarta. Pana cand "meseriile" lor ii vor obliga sa se infrunte in chip tragic. Cealalta intalnire a fost in spectacolul de televiziune "Un detinut la Auschwitz" - unul in chip de victima (eu), celalalt - de calau (el).
- A fost un excelent spectacol in regia Domnitei Munteanu, spectacol premiat, mi se pare .
- Intr-adevar, cu Domnita Munteanu am lucrat admirabil, ca si cu Olimpia Arghir, Letitia Popa, Constantin Dicu, de la care am invatat foarte mult film. Mi-a folosit enorm aceasta experienta, pentru cele cateva filme realizate cu regizori foarte inspirati ca Alexandru Tatos, Dinu Tanase - rolul din "La capatul liniei" m-a "consacrat", ca sa zic asa. Am lucrat frumos cu Mircea Veroiu, cu Nicolae Opritescu la "Sezonul pescarusilor" (film interzis inainte de "90 si premiat abia dupa aceea). Tot cu el, am filmat anul trecut "Sindromul Timisoara" si astept cu nerabdare premiera.
- Pai nu te poti plange. Ai noroc de colaborari importante, in vreme ce alti actori sunt scosi fortat, inainte de varsta, la pensie.
- Poate ca merit aceste colaborari! Glumesc. Probabil ca a fost nevoie de mine la un moment dat in echipa Teatrului Mic, intr-un anume spectacol; poate ca am fost eu cel potrivit pentru un anume rol, intr-un anume film ori intr-o anume emisiune la televiziune. Important era sa nu dezamagesc, sa raspund cat mai bine cerintelor si partenerilor mei - adesea foarte valorosi. Pentru ca actoria este ea o profesie colectiva, dar se practica individual. Performanta ta depinde de ceilalti si viceversa.
- Iar cand partenerii se numesc Olga Tudorache sau Valeria Seciu...
- Cu marea actrita Olga Tudorache m-am intalnit in filmul "Drumul cainilor", unde imi era mama.
- Ce personaj de extraordinara forta tragica realiza ea acolo...
- ...Iar in stagiunea trecuta, am avut privilegiul de a juca rolul fiului ei, in piesa "Cimitirul pasarilor". Sigur ca asemenea parteneri te stimuleaza si te obliga. Asa cum probabil ii obligam si noi pe cei foarte tineri, intrati recent in teatru, sa se ambitioneze si sa fie la inaltime.
"Renumeratie mica, dupa buget"
- Ati ramas cam putini din stralucita echipa a Teatrului Mic din perioada lui de glorie.
- Mai suntem Valeria Seciu, eu, Mitica Popescu, Gheorghe Visu, Mihai Dinvale, Coca Bloos, Maria Ploae - care mi-a fost si colega de an. Dar 95% din efectivul trupei il constituie in prezent tinerii. Asta spune ceva despre suflul innoitor care se resimte la noi. Sunt multi si foarte talentati. Dar ma ingrijoreaza situatia lor, pentru ca sunt cam in bataia vantului. Ei iubesc teatrul si vor sa-l faca foarte bine, dar din ceea ce castiga aici nu pot supravietui. De aceea se indreapta spre reclame comerciale si spre tot felul de expediente ce le pericliteaza profesia.
- Alearga nu numai ei dupa reclame, ci si actori mai varstnici, obligati sa-si completeze bugetul.
- Adevarul e ca astazi nu mai poti alege tu ce joci, te alege piata pe tine. Imi povestea Marcel Iures, recent intors de la o filmare din Anglia, ca acolo trei sferturi dintre actori nu lucreaza. Doar ca atunci cand prind un rol, din acel contract, ei pot trait linistiti un an-doi. Ritmul in care lucreaza - cand au norocul sa nu someze - difera insa mult de cel de la noi. Ei nu repeta luni intregi un spectacol, ci vin la repetitii cu textul perfect invatat si, pana scot premiera, dureaza 6-7 saptamani. Asa procedeaza si ai nostri, cand prind contracte in strainatate. Aici insa, alearga bietii dupa tot felul de comenzi comerciale. Modul cum e incadrat si platit actorul in Romania, ca "prestator de servicii artistice catre populatie" - cu o leafa mai mica decat a unui portar de firma particulara, reprezinta o grea umilinta - chiar si in fata "consumatorului", al beneficiarului "prestatiei".
- Cred ca prietenii si familia dumitale se mandesc cu succesele pe care le obtii. Stiu ca ai doi copii. Ei vin la spectacole, doresc sa-ti urmeze cariera?
- Nu-i sfatuiesc sa comita o asemenea eroare. Spre deosebire de mine, ei stiu bine cum stau lucrurile in arta, mai ales in aceste zile. Sebastian a si ales: e student la A.S.E., anul I, Management; Irina - e eleva in clasa a X-a, deci mai are timp sa se hotarasca. Dar cred ca va face si ea o optiune practica.
- Dumneata ai fi ales o profesie practica, daca nu ai fi intrat la Institut?
- Daca n-as fi luat de prima data examenul la Teatru, n-as fi putut, in conditiile de atunci, decat sa ma indrept ori spre Politehnica, ori spre Medicina. Fusesem un elev sarguincios, bun la toate materiile si as fi intrat probabil. Nu stiu cat de incantat as fi iesit. Astazi, exista multe facultati noi, despre care copiii nostri sunt mai bine informati. Dar noi, parintii, nu suntem la fel de bine pregatiti ca sa le putem da un sfat util.
- Oricum, nu cred ca ar tine ei prea mult seama de sfaturile noastre. Dumneata ce fel de tata esti, d-le Condurache? Adopti fata de copii metoda clasica ori moderna de educatie?
- Ca si in arta, metoda este cea care ti se potriveste cel mai bine, cum spunea Elia Kazan, cel cu celebrul studio al actorului. Eu sunt foarte critic cu copiii si foarte exigent, si poate ca asta nu-i bine. Ar trebui sa adoptam si noi metoda evreilor care-si lauda tot timpul copiii, ca sa le dea incredere in ei.
- Ce faci cand nu joci, d-le Condurache?
- Nimic. Absolut nimic.
- Si cum te relaxezi?
- Tac. Simt nevoia de multa liniste, dupa atatea "vorbe... vorbe... vorbe", cum suna replica lui Hamlet.
- Sporturi practici? Ai hobby-uri?
- Sport fac doar in limita profesiei, ca sa ma mentin. Hobby-uri nu-mi permit.
- M-ai prevenit ca nu-ti place sa vorbesti despre viata dumitale personala, dar te-as ruga totusi sa-mi spui cate ceva despre familie. Sotia cu ce se ocupa?
- E economista. Vedeti ca suntem o familie obisnuita, de aceea nu ne place mediatizarea. Ati observat ca si eu evit sa dau interviuri. Fac exceptie cu revista dvs., pentru ca ii apreciez eleganta cu care evita cancanurile si indiscretiile.
- Dar si excesul de discretie starneste uneori chiar mai multa curiozitate in randul publicului. Macar in vacanta, ne poti spune unde plecati?
- Depindem de multe: de vreme, de bani. Vom trai si vom vedea.
- Iti multumesc si la buna vedere.Alice Manoiu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
