De la Solovastru in AmericaSoprana Virginia Zeani"Sunt foarte mandra de originea mea"
Din garnitura cantaretelor lirice de origine romana care si-au adunat faima pe marile scene ale lumii, soprana Virginia Zeani detine recordul de popularitate: cea mai mare Tosca din lume, cea mai performanta Traviata, in 650 de spectacole, pe toate meridianele globului. Rivala a celebrei Maria Callas, Zeani era descrisa de criticii muzicali ai vremii drept "o voce de o calitate extraordinara, admirabil concentrata si in forma tot timpul, cu o linie vocala ferma si pura". La 75 de ani, cat are acum, te-ai fi asteptat sa traiasca fericita din gloria colectata in splendida sa cariera. Dar nu, Virginia Zeani traieste cu o pofta de viata care descumpaneste chiar si pe un tanar de 20 de ani. Are o agenda foarte incarcata: calatoreste tot timpul, jurizeaza concursuri de canto si preda cursuri de master-class la marile centre de opera din lume, este profesoara de canto la Indiana University School of Music, unde i-au trecut pana acum "prin mana" vocile a peste 400 de studenti, majoritatea ajunsi, la randul lor, cunoscuti pe toate meridianele globului, si unde am "redescoperit-o", gratie consulului roman la Chicago, un diplomat de mare cariera si un om de o rara cultura, d-l Sever Voinescu.
Imprastiind in jur o veselie debordanta (este de un optimism incurabil), Virginia Zeani rade cu pofta si mananca tot asa, nesocotind dietele si regulile de cumpatare pe care ti-ai inchipui ca le gasesti la o persoana de varsta domniei sale. Ardeleanca pur-sange, nascuta la 21 octombrie 1925 la Solovastru, in apropiere de Reghin, Virginia Zeani nu a pierdut nici o ocazie sa-si afirme cu mandrie originea romana, desi la 21 de ani, in 1947, a plecat din tara si a trait pana acum in doua tari adoptive: Italia si Statele Unite ale Americii.
La sfarsitul anului trecut, a revenit in Romania, dupa multi ani de zile, pentru a fi onorata de catre oficialitati pentru cariera sa si pentru a vizita locurile natale din Solovastru. Si cum vartelnita povestilor se roteste, sa urmam si noi firul depanat, intr-un satuc din Ardeal.
Craciun cu lupi
- Doamna Virginia Zeani, care sunt nostalgiile locurilor dvs. natale, pe care le-ati purtat in suflet peste tot pe unde ati fost prin lume?
- Amintirile copilariei mele sunt extraordinar de frumoase. Pana la varsta de 5-6 ani, nici nu stiam ca exista orase mari ca Bucurestiul, pentru ca eu crescusem intr-un satuc, la Solovastru, care n-avea nici macar o casa cu etaj. Cand aveam noua ani, tatal meu s-a mutat cu serviciul la Bucuresti si, atunci cand am vazut marele oras, tin minte ca m-am tot minunat cum de pot exista case peste alte case si cum pot trai oamenii asa, unii peste altii. Asta si closetele de portelan au fost marile surprize pe care mi le-a produs Bucurestiul. Mi se parea orasul cel mai luminat din lume, cu pravaliile si vitrinele cele mai frumoase - Micul Paris i se zicea atunci. Eram foarte incantata ca locuiam in Bucuresti, dar foarte mandra eram si de Solovastrul meu. Ma duceam vara la Reghin, era un targ foarte frumos acolo si piata Reghinului era plina de flori. Cand eram copil, doream cu tot sufletul sa cresc mare, sa termin liceul si sa ma duc la Universitate la Cluj! Aceasta era suprema mea dorinta. Pe atunci, Clujul mi se parea centrul universului. Ca o paranteza, am primit la sfarsitul anului trecut titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzica din Cluj. Am locuit pana acum in trei tari: pana la 21 de ani in Romania, apoi am trait 34 de ani in Italia si 21 de ani in Statele Unite ale Americii. Si totusi, peste tot spun ca sunt romanca. Sunt foarte mandra de originea mea.
Cea mai mare nostalgie a mea legata de copilarie este cea a Craciunului, care era nemaipomenit la Solovastru. Dupa ce tata a fost mutat cu serviciul la Bucuresti, ne intorceam de Craciun acasa, in Ardeal, si de la Reghin, unde ajungeam cu trenul, mergeam trei kilometri pe jos prin zapada, pana in satul nostru. Si de multe ori ajungeam noaptea tarziu si pe carare auzeam lupii de departe, urland. Normal, tatal meu, care era un barbat curajos, isi lua intotdeauna cu el chibrituri, lumanari si ziare pe care le aprindeam daca lupii se apropiau prea mult de noi, ca sa-i speriem. Si asta-mi reamintesc asa, cu teroare, dar cu o teroare superba, pentru ca stiam ca mergem acasa, la Solovastru, si atunci orice spaima devenea suportabila. Acolo ne astepta caminul cald, si cea mai frumoasa sarbatoare a Craciunului din lume era acolo, in satucul nostru, cand mama pregatea cozonaci, veneau colindatorii la feresti, era ca in povesti, ce mai! Cred ca a fost perioada cea mai frumoasa a copilariei si adolescentei mele. La Bucuresti, am facut scoala primara si liceul - am studiat la Institutul "Sfanta Elena", pe strada I.G. Duca, langa Academia Comerciala si mi-am luat bacalaureatul tocmai in anul cand a fost marele bombardament, in 4 aprilie 1944.
"Numai o fata am, si aia-i bolunda" - Cum a venit muzica in viata dvs., cand s-a deschis acest drum al stralucitoarei dvs. cariere de mai tarziu?
- Cu muzica, primul meu contact a fost normal, la tara, unde auzisem lautari tigani cantand la vioara, pentru ca nu era electrificat satul nostru si nu exista radio, ca sa stiu si ce alta muzica mai exista pe lume. Dar totusi, de la 3-4 ani, compuneam muzica pentru mama, cu texte naive, in care-i spuneam: "Maicuta, nu ma bate, ca eu sunt cuminte, sunt buna, sunt draguta etc.", iar mama, saraca, zicea: "Numai o fata am, si aia-i bolunda!". Scanteia care a aprins focul carierei mele a fost faptul ca un var de-al meu, care studia la Conservator, m-a dus la Opera (eram deja mutati la Bucuresti). Atunci am vazut pentru prima data "Madame Butterfly" si, cand am iesit, m-am dus acasa si i-am spus mamei ca eu voi deveni cantareata de opera. Aveam noua ani cand am hotarat ca asa va fi! Iar mama mi-a spus: "Tu continui sa fii bolunda si sa visezi!". Acesta a fost primul meu contact cu opera. Al doilea a fost la scoala, cand, din clasa intai de liceu, eu eram deja in cor si cantam "Pe-al nostru steag e scris unire" din cheia sol, pentru ca mi se spunea ca am o voce puternica. Eram emotionata, pentru ca, deh, cantam solista atunci, dar mi-am dat seama ca asta va fi viata mea, ca eu voi fi intotdeauna in muzica. Nu stiu de ce, dar eram asa de convinsa ca nimic nu ma va opri! Incet-incet, cand aveam 12 ani si jumatate, o profesoara care venise sa o inlocuiasca pe profesoara noastra de muzica (ce-mi daduse intotdeauna numai nota cinci, pentru ca zicea ca in coruri urlu prea tare si ca trebuie sa invat sa cant incet, dar eu credeam ca e un motiv de lauda sa ai vocea mai puternica decat ceilalti si de aia urlam mai abitir) m-a auzit cantand si mi-a spus: "Fetito draga, tu trebuie sa studiezi canto!". Si m-a dus la o profesoara, Lucia Anghel. Dar cum parintii nu voiau sa-mi plateasca studiile, pentru ca nu erau de acord cu cariera pe care eu mi-o alesesem (mama mi-a spus ca nu are de gand sa-mi plateasca lectiile de canto, care n-o sa-mi foloseasca la nimic in viata), la varsta de 13 ani m-am dus la Biserica Visarion si am inceput sa cant in corul bisericii, pentru 200 de lei pe luna. Si cu acesti bani plateam lectiile de canto. In 1943, am gasit-o pe Lidia Lipkowska, refugiata in Romania, faimoasa soprana rusa a vremii, care a cantat cu Carusso si cu care am inceput sa studiez. Imi amintesc ca ma intorceam de la lectii acasa cu tramvaiul (stateam in Aleea Mitropoliei nr. 9) si plangeam tot drumul, daca primeam vreo observatie din partea profesoarei mele.
- Ati parasit Romania in 1947 pentru a merge la studii in Italia, unde v-ati si stabilit. Care este magia scenei lirice italiene, de toti cantaretii vor sa ajunga acolo?
Logodna pe scena
- In 1952, v-ati intalnit cu cel care avea sa va devina nu numai partener de scena, ci si tovaras de viata: basul Nicola Rossi Lemeni. Care este secretul unui mariaj fericit, asa cum ati avut dvs., in lumea aceasta atat de zbuciumata a artistilor?
- Ne-am cunoscut direct pe scena. In 1952, am cantat cu el la Florenta, in "Puritanii", de Bellini. Nu avusesem timp sa ne cunoastem inainte, pentru ca el urcase direct pe scena - venea de la repetitii, la Scala, unde canta cu Callas, in Norma. Cand a intrat pe scena si m-a vazut, a intrebat: "Dar ea cine e? De unde a aparut?". "Sunt Virginia Zeani, de origine romana", am spus. La sfarsitul actului intai, dupa un splendid duet, cand a vazut ce mare succes am si ca publicul a cerut sa repet ariile, a venit la mine, m-a complimentat si mi-a spus: "Dumneata o sa ai o cariera foarte mare!". L-am reintalnit dupa patru ani la Scala, cand am debutat pe aceasta scena, in "Julius Cezar", de Hndel, in rolul Cleopatra; era in 1956. Imediat dupa debutul meu minunat la Scala, m-a cerut in casatorie. Am fost impreuna 34 de ani, pana in urma cu zece ani, cand el a plecat in lumea de dincolo. Am avut, intr-adevar, un mariaj extraordinar, bazat pe intelegere si pe prietenie - mult mai de pret decat dragostea. Eu sunt nascuta in zodia Balantei, iar el era Scorpion, eram perfect compatibili, iubeam aceleasi lucruri, aveam acelasi entuziasm si aceleasi gusturi; fiind prieteni extrem de buni, n-a fost niciodata o discordie intre noi. Cel mai important insa intr-o casnicie este ca femeia sa aiba mai multa rabdare decat barbatul. Acesta este sfatul pe care-l dau tinerelor de astazi, care nu mai au rabdare cu logodnicii si sotii lor. Nu trebuie sa ceri unui barbat ceea ce nu poate sa dea. Dar daca-i ceri cu sarm si cu diplomatie, nu-i barbat care sa poata sa reziste. Si sa nu uiti ca femeia trebuie sa fie frumoasa oricand. Chiar daca te-ai maritat, trebuie sa fii frumoasa, eleganta, trebuie sa-ti cuceresti barbatul in fiecare zi prin tot ceea ce faci si ce spui. Intotdeauna m-am prezentat frumos, intotdeauna l-am facut sa ma admire pentru anumite lucruri, si asta facea ca intalnirile noastre sa fie deosebit de placute.
O reteta de viata lunga: optimism si entuziasm
- De unde va vine aceasta pofta de viata si acest curaj de a merge tot timpul inainte, de a fi o luptatoare?
- Cred ca este o urmare a firii mele de ardeleanca si o urmare a formarii mele de-a lungul anilor. Viata m-a invatat multe lucruri: rabdarea, devotamentul, perseverenta, valoarea prieteniei! Viitorul poate sa iti aduca si lucruri urate, cum mi-a adus si mie (mi-am pierdut ambii parinti, l-am pierdut pe tatal meu intr-un accident de automobil, l-am pierdut pe dragul meu sot, i-am pierdut pe socrii mei, care erau prietenii cei mai buni ai mei, am pierdut pe femeia de incredere, care a fost cameriera mea vreme de 30 de ani). Si totusi, viata care mi-a mai ramas de trait este plina de entuziasm, pentru ca sunt capabila sa daruiesc celor din jurul meu ceea ce am acumulat in decursul experientei mele de viata, respectiv sa impartasesc din stiinta mea tinerilor mei studenti, sa le dau un sfat atunci cand sunt solicitata. Si ma bucur ca sunt intotdeauna inconjurata de tineri inteligenti. Eu cred in tineret!
- V-ati stabilit in Statele Unite in 1980. Cum v-ati adaptat societatii americane dupa atatia ani petrecuti in Italia?
- Cum zicea Reagan odata: "Daca te duci in America, dupa cativa ani devii american". Daca te duci la Paris, dupa cativa ani esti tot ceea ce erai si inainte de a ajunge acolo. Dar cu America e altceva. Asa ca m-am adaptat la comoditatile, pragmatismul si ingenuitatea americanilor. Locuiesc la Bloomington, langa Indianapolis, unde este o mare universitate, unde eu predau canto. Suntem vreo 20 de romani la Bloomington, majoritatea profesori universitari, intre care si buna mea prietena Cristina Zarifopol, care a publicat corespondenta dintre Eminescu si Veronica Micle. Suntem o comunitate mica, in care exista profunda intelegere si comunicare, spre deosebire de alte comunitati mai mari de romani. De acolo, politica din Romania se vede constructiva, pe de o parte, si distructiva, pe de alta, cu obiectivitatea pe care ti-o da departarea. Mi se pare ca patura sociala de jos saraceste prea tare fata de varfurile societatii si nu este destul de ajutorata. Pe de alta parte, nici valorile familiei, traditionale in Romania, parca nu mai sunt respectate ca acum 60 de ani, cand eu eram aici, acasa. Lumea s-a obisnuit sa fie prost platita si sa lucreze prost. Ar trebui ca fiecare sa inteleaga ca trebuie sa iasa din aceasta lentoare si stare de pesimism, de inertie. Nu-mi place ca tinerii romani nu sunt optimisti, nu au entuziasm, sunt tristi si fara orizont. Multi vor sa plece in strainatate. Cred ca tinerii sunt plictisiti de lamentarile parintilor. Ei sunt "produsul" unor parinti deziluzionati, care au coloana vertebrala indoita. Ar trebui ca tinerii sa-si intareasca increderea in fortele lor. Din pacate, tineretul de astazi vorbeste foarte mult si lucreaza mai putin. Si tinerii americani fac la fel, pentru ca sunt foarte multe oferte de distractie: televiziunea, care nu te lasa liber un moment, telefonul mobil, pe care toti il au si prin care comunica non-stop, apoi cluburile acestea nocturne, unde se danseaza pe o muzica ce te asurzeste si unde stai pana la 3.00-4.00 dimineata. Eu nu stiam de asa ceva cand eram de varsta lor, ca te poti culca dimineata, ca sa stai sa dansezi toata noaptea, cine se gandea la asa ceva? Pe vremuri citeai, pentru asta iti faceai timp! Lectura nu mai exista astazi! Eu am voiajat cu cartile dupa mine si le citeam cu nesat in orele lungi de calatorie, intre doua orase sau doua continente. Din nefericire, cartea este acum inlocuita cu computerul.
- Ce parere aveti despre statutul artistului liric in Romania? In ultima vreme, scenele lirice ale tarii - si Bucurestiul, si Clujul - au fost zguduite de neintelegeri, de nemultumiri ale angajatilor.
- Eu cred ca artistul roman este putin cam sacrificat din cauza politicii culturale care se duce. Publicul il sustine foarte mult, dar asta nu e suficient. Nu e platit indeajuns, si atunci nu poate sa aiba aspiratii prea mari si asa ajunge sa se plafoneze. Cuvantul "plafonat" l-am invatat cand am revenit in Romania, nu stiam de existenta lui pana acum. L-am auzit la artistii romani care mi s-au plans. Nu e problema de bani in sine, dar o recompensa trebuie sa existe, pentru ca artistul are nevoie de a visa, de a-si imbunatati cultura, cunostintele, de a-si largi orizontul calatorind, studiind. Artistul roman nu are aceste posibilitati. Artistii romani care viseaza sa aiba o cariera, sa se duca in strainatate nu pot sa-si implineasca visul din cauza oprelistilor materiale.
- Va sperie mileniul care tocmai a inceput si in care lumea apasa din ce in ce mai tare pedala de acceleratie?
- Nu ma sperie deloc mileniul trei, din contra, sunt nefericita ca sunt prea curioasa sa stiu ce se va intampla in 100 de ani. Dar chiar si in lumea de dincolo, sper sa stau pe un nor si sa privesc in jos, cu un ochean mare, sa vad ce se intampla in lumea asta. Traiesc cu optimism si sunt plina de curiozitate - acesta este motorul meu. Sunt mereu ocupata si am o agenda plina: luna aceasta, in mai, termin cursurile la Bloomington si plec in Europa, unde predau la universitatile de vara la Bursetto si la Parma. Ma reintorc la Bloomington la sfarsitul lui iulie, ca sa reincep scoala in august. Ma mentin in forma, respirand corect si mancand bine. Nu tin diete si, cand mi se face foame, sunt in stare sa mananc si un pantof, pana cand ajung acasa. Ha-ha, dar sunt cam scumpi, ca sa incerc asta - asa ar gandi un american, nu?Corina Pavel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
