Biserica din iarbaManastirea Teghea- Un lacas ortodox, aproape de granita cu Ungaria -
Sunt frumoase, foarte tinere, abia iesite din jocurile copilariei. Primavara, le place sa priveasca cum incolteste iarba. Maicutele de la Manastirea Teghea ies cu toatele in camp, alearga si se veselesc, ca si cum lumea s-ar naste atunci, in pas cu primele fire ale ierbii. Se bucura. Se bucura, pentru ca, dupa atatia ani de truda si jertfa, au in sfarsit o casa a lor, unde se pot ruga in liniste, in care pot trai singure si fericite, departe de toate ademenirile pamantesti. Si-au facut manastirea aceasta din nimic, cu palmele goale.
Aici, la Manastirea Teghea, am inteles cata putere iti poate da un vis insuflat de Dumnezeu. Am inteles ca, atunci cand se pun intr-un gand cateva mirese ale cerului, ele pot sa schimbe firea lucrurilor si a oamenilor. Nici greutatile legate de bani, nici muncile prea istovitoare, nici invidiile localnicilor sau piedicile autoritatilor nu le-au stat in cale. Le-a fost incredintata o misiune grea - aceea de a ridica o manastire ortodoxa aproape de granita, in atat de maghiarizatele tinuturi ale Satmarului, dar nu s-au plans niciodata. Abia astazi, dupa atatia ani, ele marturisesc cu seninatate ca au ajuns la capatul puterilor.
Stepa
Manastirea nu are o "curte" a ei. Nici garduri, nici alte imprejurimi. Nimic nu o apara. Doar cateva cladiri - mica biserica de lemn, o casa monahala neterminata, un grup de chichinete gospodaresti - aruncate in mijlocul unei stepe fara margini. Si temelia abandonata a unei alte biserici. Si atat. Unui orasean obisnuit i-ar fi greu sa traiasca aici, fie si numai cateva saptamani. In orice parte ti-ai intoarce privirea, ai impresia ca esti parasit. Nu se vede nici o casa, nici un copac, nici o umbra, doar miristea aceea aspra, seaca, ravasita fara incetare, tot timpul anului, de vanturi naprasnice. Orasul Satu-Mare e foarte departe, spre miazanoapte, iar cea mai apropiata asezare omeneasca - satul Teghea, tocmai la cativa kilometri. Catunele cat de cat romanesti din preajma sunt imbatranite si sarace, fara sa aiba mai mult de douazeci de familii fiecare. In orizonturi, campul e inconjurat numai de sate maghiare, din care tasnesc sfidator catre cer turlele unor catedrale bogate. Uneori, maicile privesc intr-acolo putin ingandurate. Nu simt revolta, ciuda sau intristare si nici nu cer atat de mult. Vor numai sa-si poata termina sarmana lor manastire, macar pana ce vin frigurile iernii.
Manastirea dintr-un om
Incoltea iarba in urma cu sase ani, in primavara aceea binecuvantata, cand calugaritele au ajuns pentru prima data in campiile satmarene. Veneau de departe, tocmai de la Manastirea Bistrita, cu ascultare de a ridica o manastire in plina ungurime, la cativa pasi de granita, careia sa-i dea hramul Nasterii Maicii Domnului.
Nici legenda nu se atinsese de pustietatile acestea. Din stravechime, se zvonea ca, ceva mai spre sud, un sat intreg luase nastere in jurul unui om. Era anul 1300, cand sihastrul Tegheni ratacea prin aceste tinuturi, traind in colibe ascunse sub pamant, hranindu-se doar cu ierburile stepelor, propovaduind cu nebunie in inima cuvantul lui Dumnezeu. Oamenii l-au crezut un sfant si n-au mai putut trai fara el. Poate si datorita prigoanei maghiarizarii, ei si-au mutat casele in mijlocul campului, unul dupa altul, iar casele lor au dat viata unei intregi sihastrii satesti, unde oamenii traiau intocmai ca intr-o manastire, fara a avea nevoie de o manastire "reala" - cu ziduri, calugari sau biserici. Manastirea lor era un om. Un barbat indumnezeit, pustnic venetic, sihastrit in campie... De atunci locului i s-a spus "Sent-Rit" (loc sfant).
Farama aceasta de legenda n-ar fi fost de ajuns spre a hrani traditia unei manastiri tinere. Aici n-a fost o "vatra de istorie", nu s-au intamplat nici minuni spectaculoase, nici jertfe sangeroase de martiri. Nimic. Daca vorbim de o jertfa, cu siguranta vor ramane in amintirea stepelor patimirile celor doisprezece monahii din acest sfarsit zbuciumat de mileniu. Niciodata, niciunde n-am pomenit la niste calugarite o atat de mare ravna de a-si vedea lucrarea terminata. Le place sa spuna ca totul a inceput "de la iarba verde". Au ridicat ziduri, au adus apa si lumina electrica in campurile acestea pustii, au croit un drum cu adevarat strategic, ce deschide satele uitate de lume ale comunei Craidorolt spre orasele Satu-Mare si Zalau. Un drum puternic, din dale de piatra, fara nici o cotitura pe kilometri intregi. Drept, hotarat, strabatand campia ca sufletul fara de ispita al maicilor tinere.
"De unde au provenit banii?", s-ar putea intreba cineva. La inceput, n-au fost bani. Incetul cu incetul, maicile au inteles ca, oricat ai fi de smerit, misiunea aceasta nu poate fi indeplinita doar cu rugaciuni, matanii si pocainte. Si au facut fiecare ce stia mai bine, pentru ca obstea sa poata prospera. Le mentionez aici, pentru ca merita. Poate ca tocmai femeile acestea simple si plapande sunt mult-cautatele "eroine ale neamului" de care, in ultima vreme, noi, romanii, ne plangem ca au cam disparut.
Sora Gabriela fusese cinci ani in Grecia, acolo invatase greaca veche si sa picteze icoane corect, bizantin. De la ea au invatat toate - mai ales surorile Eleonora si Ionelia -, astfel ca icoanele pictate la Teghea sunt astazi dintre cele mai cautate din tara.
Sora Ana - cea mai in varsta - este o bucatareasa desavarsita, de aceea a fost randuita la bucatarie. Ecleziarhul asezamantului, sora Ana, pazeste de biserica. Fiindca a absolvit liceul de contabilitate, sora Ramona tine socotelile banesti, fiind pe deasupra si chelarul manastirii. Sora Petronela este ultima venita si cel mai bine stie sa teasa covoare oltenesti. Sorei Teodora i se spune "intelectuala manastirii". Isi imparte viata intre amfiteatrele Facultatii de Teologie si viata grea a Teghei, iar, datorita stiintei sale de carte, a fost numita secretarul si "purtatorul de cuvant" al intregii obsti calugaresti. Numai trei dintre vietuitoarele manastirii sunt rasofore: maica Olimpiada - tesatoare de vesminte preotesti si cea care conduce atelierul de croitorie, maica Onufria - econoama asezamantului, si, nu in cele din urma, maica stareta Emanuela.
La inceput, singurele venituri ale manastirii proveneau din aceste ateliere de pictura si de croitorie. Cu timpul, dupa ce le-au cunoscut, teghenii au inceput sa le indrageasca, apoi sa le ajute din tot sufletul. Ba chiar si cei mai indaratnici dintre maghiarii reformati intrau in bisericuta de lemn, macar la hram, la mezonoptici ori la slujbele sfantului Maslu. Vedeau ca citirea molitfelor sau ungerea cu untdelemnul sfintit poate sa-i tamaduiasca de boli mai bine decat cei mai costisitori doctori, simteau ca Dumnezeu e unul, acelasi pentru toti.
Un ultim strigat de ajutor
Rugaciunile maicilor nu s-au pierdut in negurile stepelor. Trecuse un an de la punerea pietrei de temelie, cand manastirea lor a primit un dar de mare pret, tocmai de la Ierusalim: doua vertebre din moastele celor patruzeci de sfinti mucenici ai Sevastiei, inzestrate cu darul facerii de minuni si indeplinirii tuturor dorintelor. Racla cu cele doua vertebre e pusa azi in paraclisul casei monahale, sub icoana imparateasca din fata sfantului altar.
Si despre paraclisul acesta s-ar putea spune multe. Am avut prilejul mai demult, in timpuri de iarna, sa asist la o vecernie tinuta acolo, la lumina jarului din soba. Afara, bisericuta din lemn scartaia din toate incheieturile sub loviturile nemiloase ale vanturilor, turturi grosi se lipisera de catapeteasma, de icoane, de peretii inca nepictati. Paraclisul era singura incapere in care se putea sta fara haine groase. Se auzea sfaraitul lemnelor ude, era cald si bine, ca intr-o odaie batraneasca. Chiar si calugaritele care nu trebuiau sa participe la slujbe intrau, din cand in cand, doar ca sa se incalzeasca. Slujbele se prelungeau nefiresc, pentru simplul motiv ca bietele maici sa nu fie nevoite sa se intoarca prea repede in chiliile lor reci. Mai mult, turla era inchisa cu o folie lunga de plastic, asemeni unui solariu, intinsa din usa altarului pana in fundul incaperii, la doua palme de capetele putinilor credinciosi care incapeau inauntru. Era singura improvizatie pentru a scapa de gerul iernii, pentru a putea tine slujbele cum se cuvine.
Ajungem astfel la cea mai mare dorinta a maicilor de la Teghea: o biserica incapatoare, din zid, care sa-si poata deschide portile tuturor celor care de atatia ani vin aici cu credinta. Si ce le-a stat in puteri au facut. Au sapat fundatia, au facut temelia, au inceput sa zideasca, pana cand, intr-o buna zi, si-au dat seama ca nu mai au cum sa puna nici macar o caramida. Ba chiar fireasca lor naivitate in cele practice le-a facut sa cheltuie pana la ultimul ban cu aceasta biserica, fara sa pastreze nimic pentru ele. Saracia nu le-a spulberat visul, dar multa vreme, pur si simplu, n-au mai stiut ce trebuie sa faca. Si nu stiu nici acum. Astazi, cele douasprezece maici de la Teghea s-au hotarat pentru prima oara sa le spuna oamenilor ca - da! - au nevoie de ajutor.
Bogdan Lupescu
- Manastirea Teghea se afla situata in apropierea satului cu acelasi nume, la 10-12 km sud de Satu-Mare, pe drumul spre comuna Craidorolt.
Contul Manastirii Teghea, deschis la Banca Comerciala Romana filiala Satu-Mare, este 2511.1-779.1/Rol, iar la Banca Agricola este 45.96.21. Orice fel de ajutor este binevenit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
