Jocul de-a consensul
Trasatura principala a istoriei postcomuniste a Romaniei este legata de pierderea ocaziilor favorabile. Am putea spune ca am asistat, intre decembrie 1989 si martie 2001, la o istorie a ocaziilor pierdute. Rezultatul cel mai evident al acestor ocazii pierdute este saracia in care se zbate tara noastra. Impotmolirea reformelor politice si economice a dus la izolarea tarii noastre, la indepartarea ei de Nato, Ue si mai ales de starea de prosperitate. In ciuda dorintei sincere a romanilor de a trai bine, de a fi admisi in comunitatea euro-atlantica, de a intra in randul lumii, guvernele care s-au perindat pana acum nu au reusit sa faca mare lucru in nici una din chestiunile prioritare. Dupa fiecare alegeri generale (si am avut patru pana acum - 1990, 1992, 1996, 2000), am asteptat o imbunatatire a situatiei. Dar am asteptat in zadar. Pana acum. Sunt mai multe cauze. Principala cauza este lipsa consensului cu privire la ceea ce este de facut. Politicienii au ratat de la bun inceput sansa de a pune impreuna bazele unei lucrari comune privind interesele nationale. Ideea ca exista un interes general le este straina liderilor principalelor partide, precum si membrilor si simpatizantilor de rand. In loc sa avem in comun cateva principii si valori, ne despart sute de maruntisuri, din care se naste o prapastie.
Mereu imi vine in minte cazul Poloniei. Dincolo de dramatica infruntare dintre puterea comunista, sprijinita de armata, si serviciile secrete, pe de o parte, si sindicatul muncitoresc Solidaritatea, sprijinit de cercurile intelectualilor, pe de alta parte, a mai existat ceva. A existat dorinta de a face ceva pentru Polonia. Drept care, s-au asezat fata in fata adversarii.
Generalul Jaruzelski (seful Armatei si al Partidului Comunist) avea pe langa el pe Generalul Kiszczak (seful Securitatii poloneze), pe liderul tinerilor comunisti, Kwasniewski si inca pe cativa. De cealalta parte, Lech Walesa (muncitorul docher din Gdansk si liderul Solidaritatii) avea pe langa el stralucitii intelectuali disidenti Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Tadeusz Mazowiecki, Leszek Balcerowicz si alti cativa. Se stie ce au ajuns ulterior fiecare dintre ei. La "masa rotunda" poloneza s-a cazut de acord asupra unor principii comune, s-a stabilit o linie comuna de urmarire a unor interese nationale, care a fost apoi continuata, indiferent cine s-a aflat la conducere (comunisti sau anticomunisti, democrati sau liberali etc.). Si mereu compar cu Romania. Nici pana in ziua de azi nu au cazut de acord liderii politici cu privire la interesele nationale. Cu o singura exceptie: integrarea in Nato. Formal, toti liderii partidelor politice au semnat (din nou) declaratii de sustinere a acestui demers. Urmeaza ca acum sa se reuneasca, la Palatul Snagov, convocati de presedintele Iliescu, liderii principalelor partide, ai sindicatelor, personalitati din societatea civila si directorii de presa etc.
Lipsa consensului in chestiuni esentiale se vede astazi in scandalurile care alcatuiesc substanta politicii romanesti. Nu exista saptamana fara un scandal de proportii. Cateva dintre scandalurile ce otravesc viata noastra sunt legate de mostenirea trecutului, de felul in care gestionam problemele comunismului si ale instrumentelor sale represive (Securitatea, Armata, Justitia, propaganda - care a supravietuit sub chipul otravii care este Prm). Doua sunt cele mai flagrante exemple. In toate tarile care au trecut de la un regim autoritar, dictatorial sau totalitar (nu numai foste comuniste, dar si fasciste, naziste, militare etc.) la democratie, s-a pus problema atitudinii fata de crimele, abuzurile, faradelegile regimului prabusit. Au existat doua tipuri de solutii clare: fie s-a facut o judecare dura a regimului inlocuit, mergand pana la procese, condamnari, lustratie etc., fie s-a ajuns la reconciliere nationala, cu uitarea exceselor din trecut (nu si a crimelor grave). La noi nu s-a intamplat nici una, nici alta. Frontul Salvarii Nationale a jucat rolul de salvator al fostei nomenclaturi, al fostei Securitati, iar astazi cele mai contestate personalitati din viata publica sunt tocmai cele care au avut legatura cu nomenclatura Pcr sau Securitatea. Celalalt exemplu este legat de un subcaz al celui de mai sus: soarta arhivelor Securitatii si denuntarea acesteia ca politie politica. Principalii actori politici au pareri impartite cu privire la aceasta problema. Pentru unii, nu este nici o problema sa ii foloseasca in calitate de specialisti pe cei care au lucrat in aparatul Pcr sau in politia politica. Multi au scapat de orice fel de repercusiuni, fie ca sunt in continuare ofiteri acoperiti, fie ca isi asuma cu seninatate statutul de "fosti" si primesc certificate de buna purtare tot de la serviciile succesoare ale politiei politice pe care ei au servit-o. Cazul Priboi este elocvent. Pentru acele forte politice si protejatii lor functioneaza un fel de reconciliere cu trecutul. Nu si o reconciliere nationala. Au cazut de "fraieri" cei care au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea, chiar daca nu au facut nimic grav, sau cei care au fost santajati, terorizati, torturati sa devina colaboratori. Pentru ei nu functioneaza reconcilierea. Dar si aici sunt exceptii. Cum ar fi cele legate de inaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane (sau ai altor biserici din tara noastra). Daca unii dintre acestia (dintre care unii au si marturisit) au facut "pactul cu diavolul", ei nu pot fi scutiti de asumarea unei responsabilitati, doar pentru ca sunt slujitori ai Bisericii. Dar daca ei nu pot fi acuzati sau trasi la raspundere, atunci de ce ar fi trasi la raspundere reprezentanti ai altor grupuri si categorii sociale? Inainte de a continua aceasta selectiva "vanatoare de vrajitoare", ar trebui sa existe un consens: ori sunt deconspirati toti cei care au fost legati de represiunea comunista si se face o lustratie, ori se ajunge la o reconciliere, care sa se refere la toti (cu exceptia celor care au comis crime sau acte grave de incalcare a legii si drepturilor omului).
Elementul de noutate adus de noua guvernare a Partidului Democratiei Sociale din Romania este semnarea protocoalelor politice cu Pnl si Udmr. Este pentru prima data cand intre fortele aflate la Putere si cele din Opozitie intervine un acord constructiv, cu importante elemente de reforma economica, politica si de revizuire a Constitutiei. Paradoxul politicii romanesti de dinainte si de dupa 2000 este ca nu functioneaza decat protocolul cu formatiunea politica reprezentand interesele maghiarilor din Romania. Aceasta a fost, de altfel, una dintre putinele realizari pozitive ale coalitiei care a guvernat intre 1996 si 2000 - statutul Udmr in cadrul politicii nationale. Acest merit a fost recunoscut pretutindeni in lume. Dar daca Pdsr ramane doar la acest nivel, inseamna ca se continua politica "de vitrina", de punere in valoare a ceea ce da bine in strainatate. Cine citeste cu atentie protocolul dintre Pdsr si Pnl va observa ca el contine idei valoroase care, daca ar fi realizate, ar contribui la ceea ce spuneam la inceput - consolidarea intereselor comune, a interesului general. Daca el nu se va respecta, inseamna ca nu am asistat decat la o joaca de-a consensul.
Dan Pavel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
