De veghe la soliile primaveriiTudorache Popa"Eu simt din casa cand incepe via sa infloreasca"
Tudorache Popa s-a nascut in satul Colacu-Valea Sarii din Vrancea, intr-o familie de tarani, pentru care cresterea animalelor era o datorie sfanta. Ani de-a randul, familia Popa a fost renumita pentru cele mai frumoase si mai de soi animale din zona. Prin 1926, Stefan Popa, tatal lui Tudorache, a primit Premiul intai pe tara pentru un cal cu care s-a prezentat la un concurs la Naruja. Nu e de mirare, deci, de ce patru, din cei opt copii ai familiei, au urmat studii agricole superioare.
Tudorache a facut medicina veterinara la Bucuresti si a fost doctor veterinar pentru satele comunei Tifesti. Cu toate acestea, "dom" doctor" si-a parasit meseria si a devenit unul dintre cei mai cunoscuti podgoreni de pe Valea Putnei.
- Domnule doctor, ar putea parea ciudata pentru unii aceasta "dezertare" a dvs.: ati parasit o meserie in care ani de-a randul ati castigat aprecierea celor din jur si v-ati apucat de altceva acum, la anii pensiei. N-ar fi fost mai usor sa incercati ceva in domeniul zootehniei, in care erati, oricum, mai "acasa"?
- Ce sa va raspund oare? Am schimbat datoria pe o pasiune mai veche - ingrijirea si cultivarea plantelor. Dupa pensionare, am incercat sa-mi fac o turma de oi. Am pornit de la 15 oi de rasa Merinos de Australia. Sa vedeti ce-am patit: mielul cel mai bun mi l-au mancat ciobanii, iara pe oaia cea mai mandra, cea mai desteapta, care ducea toata turma, au lasat-o sa intre in rapita, a mancat si a murit si ea. M-am scarbit de atata delasare, de atata lipsa de interes, am fost tare suparat si m-am jurat sa nu mai tin animale niciodata. Atunci, am luat hotararea sa ma reprofilez pe viticultura si nu-mi pare rau, caci de cand m-am apucat de asta, parca am intinerit.
Traditie de familie
Nu mi-a fost deloc greu, pentru ca in familia mea si a socrului meu au existat podgoreni vestiti, de la care am avut ce invata. Eu duc, oarecum, mai departe o traditie de familie, caci trebuie sa va spun ca despre pivnitele si crama bunicului meu se vorbeste si acuma cu admiratie. N-am pornit-o de la zero, cu alte cuvinte. Primisem ca zestre de la socrul meu o vie, care avea cam 20 de ani de rod, o vie cu soiuri indigene: Galbena de Odobesti, Grasa de Cotnari, Plavaia, struguri albi, toti. Am intinerit vita si am acum si Ceasla, Muscat, Riesling italian si, mai ales, Feteasca Regala, care s-a adaptat cel mai bine la zona aceasta. Fac viticultura din pasiune, mai mult decat pentru castig, si ma straduiesc s-o fac cat de cat stiintific, ca sa rezist concurentei si ca sa-mi demonstrez mie insumi ca pot sa fac lucruri bune si intr-un domeniu in care sunt oarecum "amator". Am pretentia sa scot produse ecologice, iar vinul si strugurii mei sunt de cea mai buna calitate, pentru ca respect toate muncile din vie, astept timpul cel mai potrivit pentru ele si fac toate tratamentele necesare. Trec zilnic prin vie - fie soare, fie ploaie - si nu pot sa va spun ce bucurie am, cand ma apropiu de randurile mele de vita. Parca ajung acasa, cand ajung in vie. Mai multe ceasuri din zi mi le petrec in podgorie decat in familie cu nevasta si fata. Multi zic: "A innebunit doctorul, toata ziua e in vie!". E drept ca stau mult, stau uneori pana seara tarziu, ca un huhurez, de-am ajuns sa stiu si cum s-au miscat frunzele de la o zi la alta. Cunosc si soiurile de vita, doar daca ma uit la coarde.
Povestea de la bobul de strugure si pana la paharul de vin e tare lunga si se confunda cu viata mea de acuma. N-aveti dvs. rabdare sa v-o spun, dar zilele mele se numara de la taiatul vitei - care se face acuma, primavara devreme - pana la cercuit, apoi de la prasila pana la copilit, stropit, carmitul lastarilor. Pana la primul pahar de must, sunt multe. Nu exista vacante pentru un bun viticultor. Anii se numara in munci, nu in zile. Pacat ca nu intotdeauna rezultatele se vad imediat. Pana prin "94, piata interna absorbea toata productia de struguri, acum nu prea mai sunt bani si oamenii raman cu vinul nevandut. Degeaba fac eu militarie cu zilierii care-mi sapa si-mi taie via, degeaba umblu ca un nebun de dimineata pana noaptea printre randurile de vita, de-am ajuns sa stiu si cate frunze-s pe-o coarda, daca n-am o buna piata de desfacere. Dar asta-i altceva. Nu vreau sa va plictisesc cu necazurile mele. Important este sa intelegeti ca mi-am facut meseria de veterinar cu daruire si ca sunt viticultor bun, pentru ca imi place ceea ce fac.
"Tane minte, baiete, nu vei avea tu bucurie mai mare decat sa stai sub florile copacilor pusi de tine"
- Casa dvs., un adevarat conac boieresc, este inconjurata de pomi si de flori deosebite. Parca suntem intr-un parc. De unde vine aceasta dragoste pentru natura, domnule Tudorache?
- E drept ca am damblaua asta cu plantele si n-am sa ma pot lecui niciodata de ea. De la tata am invatat ca nu poti sa traiesti bine, sa fii sanatos, daca nu bagi bine de seama la ce te inconjoara, caci toti - oameni, animale, plante - suntem egali in fata lui Dumnezeu, cu acelasi drept de viata pe pamant. Depindem, fara sa vrem chiar unii de altii, oameni, plante si animale, si n-avem decat sa ne armonizam, ca sa ne facem viata mai linistita. Tata a fost un mare altoitor, mare iubitor de lucru in gradina. Nu era nimic exagerat in ce facea el, totul era natural, el nu depasea niciodata timpul potrivit pentru o munca sau alta in camp, el stia sa se acomodeze dupa ritmurile naturale. De multe ori, imi spunea ca se simte mai bine intre pomi decat intre oameni. Asa-s si eu. Cand eram mic, ma lua cu el la camp, la secerat, la cules poame, la ce era de lucru. Mergeam cu caruta la vreo 8 km de casa. Cand ne-ntorceam, totdeauna era caruta plina, ba de unele, ba de altele si tata se oprea langa un palc de copaci, pe Dealul Raiutului, ca sa se odihneasca vitele. Dar nici atunci nu statea degeaba. Numai ce-l vedeam ca-si scoate briceagul si ca incepe sa mestereasca pe langa pomi. "Ce faci, tata?", il intrebam. "Mai, baiete", imi zicea el, "altoiesc un pom salbatic. Daca s-a rupe caruta-n drum, si daca pomu" asta va face o roada ca s-o putem manca sa ne racorim, caci izvoru-i departe, putem noi ajunge acasa pana seara? Ce zici? Iaca, putem!" De la tata si de la bunicu" am mostenit dragostea asta pentru natura si grija pentru ea. Tin minte o scena din copilarie: bunicul statea pe scaunel, sub un cires inflorit si arunca boabe dintr-o cofa la gaini. Bea vin si se uita la copacul acela, care acoperea toata curtea cu crengile lui pline de flori. M-a chemat la el si mi-a dat doi lei. Mi-am cumparat de ei o capatana de zahar, o legatura de roscove si niste covrigi. Eram tare bucuros ca aveam atatea bunatati, dar bunicul mi-a spus atunci: "Tane minte, baiete, ca nu vei avea tu bucurie mai mare decat sa stai sub florile copacilor pusi de tine". Tot de la el stiu ca florile-s ca oamenii: au viata lor, se iubesc intre ele, vorbesc, se bucura, se supara. Vedeti trandafirul acela de langa usa? In fiecare saptamana ma bucura cu cate-o floare noua. Eu sunt hipertensiv, tin regim, beau niste ceaiuri, din care-i pun si lui la radacina. Bem amandoi ceaiuri de sanatate, asa cum unii-si beau cafeaua impreuna. Toate medicamentele pe care mi le da fata mea, care-i doctorita, nu-mi fac atata bine cat floarea asta care parca pentru mine se face tot mai frumoasa. Cum sa nu ma insanatosesc cand simt ca si ea vrea sa fiu sanatos?
Eu sunt satul de ce-am vazut intre oameni, stiu insa ca florile, plantele, via nu mint niciodata. Ar trebui sa invatam de la ele sa fim rabdatori. Stiti cat timp ii ia unei vite pana sa-si legene-n vant ciorchinii? Stiti cat asteapta migdalul pana-si imprastie in iarba fructele tari? Eu stiu, caci am si migdali, si magnolii, si lamai, si castani, si o multime de flori si de plante decorative. Dar tot via ramane slabiciunea mea. Eu simt din casa cand incepe via sa infloreasca in podgorie. E mare lucru!
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
