Societate

Bulgarii. din Bucuresti- Cand au trecut cu carutele peste Dunare, sperand ca in Romania vor putea sa traiasca mai bine, bulgarii au adus cu ei o comoara care le incapea intr-un buzunar: seminte de rosii si castraveti. Semanate in pamantul din cartierele marginase ale Bucurestiului, ele s-au transform...

Bulgarii
din Bucuresti- Cand au trecut cu carutele peste Dunare, sperand ca in Romania vor putea sa traiasca mai bine, bulgarii au adus cu ei o comoara care le incapea intr-un buzunar: seminte de rosii si castraveti. Semanate in pamantul din cartierele marginase ale Bucurestiului, ele s-au transformat intr-un paradis de gradini legumicole, care au alimentat ani de zile pietele Capitalei. Taiati prin suflet, odata cu gospodariile lor, de buldozerele lui Ceausescu, multi bulgari au murit de durere. Altii insa au trait. Si fiindca traditia lor este mai puternica decat memoria suferintei, printre blocurile sub care zac osemintele gradinilor bulgaresti de odinioara se inalta astazi alte gradini. Mici, chinuite, strivite de zidurile de piatra, dar gradini! Incredibil si totusi adevarat: in vreme ce campiile patriei impietresc nelucrate, in ghetoul de beton de la marginea Capitalei cresc rosii si se mulg vaci -

Drumetul care bate Bucurestiul pe jos, indreptandu-si pasii spre giganticul cartier Balta Alba, aude adesea zburand prin aer cuvinte care il fac sa ciuleasca urechile: "Dobre dusli", "priaten trud", "blagodarea" sau "dobre den". Iar daca ajunge in pietele aliniate pe arterele de sud ale Capitalei (Titan, Sulea sau Salajan), vorbele acestea si altele, inrudite cu ele, fac sa sfaraie aerul ca titirezul, rostite repede si invartit, de precupetele care, cu siguranta, au pe tarabe cele mai frumoase legume si zarzavaturi din Bucuresti. Nu incape tagada: femeile gurese, asezate in spatele mormanelor de morcovi, sfecla si patrunjel, vorbesc bulgareste si sunt ultimele reprezentante ale celebrilor gradinari veniti la nord de Dunare, din Balcani. Candva, in locul blocurilor inaltate de Ceausescu, se afla paradisul legumicol al Capitalei, patria celei mai mari comunitati bulgaresti de pe malurile dambovitene: comuna Dudesti-Cioplea.


Podul de gheata

Mai inainte ca buldozerele comuniste sa ingroape in pamant serele si straturile cultivate la milimetru cu toate legumele lasate pe lume de Dumnezeu, in aceste locuri se intindea mosia Vacareasca, vecina cu pamanturile Cantacuzinilor. Catre rasarit era mosia boierului Gruioff Boian, iar mai la sud, pe locul termocentralei de azi, era celebra gradina a lui Stoiciu Marinoff, asezata aproape de-un ochi de apa, careia-i zicea Balamaua, in care bivolitele se ascundeau de arsita amiezelor necrutatoare de vara. Era camp intins, cu pamant negru ca pana corbului, numai bun pentru agricultura. Pamantul acesta era lucrat mai ales de bulgari, pe care saracia i-a impins din tinuturile lor muntoase catre nord.
Multi veneau din Cadrilater, dar si mai de departe - din Balcani si chiar din Rodopi. Daca nu urcau de-a lungul tarmului nisipos al Marii Negre, treceau Dunarea inghetata. Era cel mai simplu mod de a ajunge in renumita Campie Romana, dar e si cel mai periculos. "La mijlocul drumului, daca podul de gheata se rupea, n-avea cine sa te mai ajute. Erai singur ori cu alti nefericiti ca tine. Numai Dumnezeu iti mai putea intinde o mana de ajutor."
Ajunsi pe malul romanesc, ca in pamantul fagaduintei, incepea o alta nebunie: ca sa nu fie trimisi inapoi, in tara natala, multi si-au schimbat numele, fratii s-au despartit si s-au imprastiat in cele patru zari. Unii nu s-au mai revazut niciodata, tinand ascunsa cat mai bine amintirea acelei nopti geroase de iarna, in care, sub lumina taioasa a stelelor, numai cu Dumnezeu deasupra, au inceput o alta viata, pasind temator peste podul de gheata sub care treceau vartejurile Dunarii. Chiar si azi, daca-i intrebi de ce neam sunt, multi nu recunosc ca sunt bulgari, isi spun sarbi, desi-i cheama Velicu, Petrof, Nedef, Ristea, Petar, Obretin sau Camenof. S-a perpetuat inconstient spaima de-acum o jumatate de veac, cand, daca erau descoperiti, jandarmii-i treceau inapoi peste apa cea mare. Un lucru e sigur insa: oriunde s-au asezat, in Dudesti-Cioplea, in Pantelimon, Glina, Dobroiesti, mai departe, in Dambovita sau in Brestea banateana, la Valea Dragului, Varasti, Heresti, Chiajna sau Rosu, bulgarii au lucrat pamantul cu o dragoste neegalata, iar din mainile lor au iesit gradini de vis. Povestea celor ajunsi aici dezvaluie insa si o realitate dureroasa: istoria framantata a popoarelor din Balcani ascunde multe tragedii si asteapta inca sa fie scrisa.

Comoara din cutia de carton Pe masa au aparut "parpalace" de post, scovergi rumene facute in graba de gazda noastra, Maria Ghetu, fiica renumitului gradinar bulgar, bai Stoiciu Marinoff. "Sa stiti ca in acte suntem romani acum, dar mancam tot bulgareste: cu smantana sau iaurt si castraveti, cu ardei copti, cu ceapa si marar, , cu lapte..."
Gazda noastra aduce apoi dintr-un sertar o cutie nu prea mare de carton: "Biscuiti extra" scrie pe un colt al ei. Din cutie scoate, una dupa alta, fotografii vechi de familie, ingalbenite de vreme. "Aici e deadu si baba (bunicul si bunica) la nunta lui Petar, un var; aici mama Marusia si tata Stoiciu, la nunta lor. Sa vezi ce poveste! Mama se trage dintr-o familie de bulgari care s-au asezat in secolul trecut in Basarabia, iara tata - dintr-o familie de la sudul Dunarii, din Merdania, sat de munte din Balcani. El a fost tare sarac in Bulgaria. S-a nascut intr-o familie cu multi copii. Intr-o iarna, a trecut Dunarea inghetata, asa cum faceau multi bulgari in vremea aceea, si a venit in Romania, pentru ca aici erau multe pamanturi bune de lucru. A vrut sa faca bani si sa se intoarca apoi in Bulgaria, sa se insoare si sa-si faca acolo o casa. Dar s-a intamplat altfel: a lucrat pe pamanturile boierului Petre, care-si pierdea zilele mai mult prin strainataturi. Una-doua pleca la Paris. Vazand boierul ca tata e harnic tare si priceput la gradina, l-a facut administrator pe pamanturile lui, iar mai tarziu, i-a vandut tatii 11 hectare pe locul unde acuma e termocentrala. Tata a facut acolo o gradina si o gospodarie despre care mai vorbesc si azi oamenii din zona, caci in vremea secetei din anii 47, 48, tata a hranit din gradina lui jumatate din Dudesti."


Lectia de gradinarie

"Am sa va povestesc acum cea mai draga amintire a mea. In prima iarna de care imi aduc aminte eu, a nins cateva saptamani fara incetare. Zapada ajungea la streasine, casele erau ingropate in mormane de omat. Din cand in cand, se auzea trosnetul copacilor si al gardurilor rupte de greutatea zapezii, in rest - era o liniste de mormant. In fata casei, langa lac, tata avea sera pentru rasadurile pe care le iubea ca pe copiii lui. Le ingrijea si le vorbea de parca ele l-ar fi inteles. Poate chiar il intelegeau... Cine stie? Putine sere erau in tara la vremea aceea. Poate doar la Curtea Regala sa mai fi fost sere atat de ingrijite cum a fost rasadnita tatii. Brazdele lungi de rasaduri erau acoperite cu geamuri subtiri care trebuia sa fie curatate de omatul greu. Intr-una din zilele acelea, cand pe unii numai cu armata ii scotea din nametii viscoliti, tata a facut un tunel prin zapada pana la rasadurile lui, care trebuia sa fie aerisite din cand in cand. L-am ajutat si eu in ziua aceea cum am putut, caci n-aveam decat vreo sase ani. Am dat zapada la o parte de pe rame si am ramas uimita ca acolo, sub sticla aceea fragila, cu atata zapada deasupra, in pamantul negru aparusera frunzulitele firave de rosii si de varza. Parca era o alta lume, parca nu era real ce vedeam, era o adevarata minune. Am strivit in mana cateva frunzulite, care au pocnit sec , si mirosul lor crud mi-a placut la nebunie. As putea spune ca e mirosul copilariei mele, caci, ani de-a randul, am lucrat cu tata la rasadnita lui. Tata m-a certat cu blandete si mi-a aratat cum sa indrept tulpinitele firave si cum sa adun pamantul in jurul lor... Aceea a fost prima lectie de gradinarit. Eram numai noi doi in tunelul acela de zapada. Deasupra noastra, vantul spulbera fulgii, iar acolo, sub ramele de sticla, vedeam cum semnele primaverii viitoare nu se temeau de urgia de afara. Ma uitam la tata - care era un om inalt, bine facut - cu cata grija lucra, parca mangaia fiecare planta. Era ca un urias cu mustata zburlita, plina de fulgi, cu caciula indesata peste urechi. Parca era alt om cand lucra cu plantele lui, era ca un vrajitor, i se schimba si privirea."


Gradina de chiparoase

"Tata a ajuns, din baiat sarac, numai prin munca lui, domn cu trasura la scara, cu casa mare de zid. Nu-i greu de inteles de ce, atunci cand comunistii i-au luat tot - gradina, sera si casa - tata a murit de inima rea. Iara mama, dintr-o femeie frumoasa, care era regina balurilor, dintr-o cucoana cu bucatareasa si menajera, a ajuns femeie de serviciu la Clubul Sportiv "Vointa", a ajuns sa care cu galeata ousoare de carbuni, ca sa ne putem incalzi eu si fratele meu in zilele de iarna. Dupa ce a murit tata, am ajuns la sapa de lemn, nu mai aveam nimic, nu am mai stiut decat de jale si plans, mai ales la sarbatori. Se dusesera curcanii umpluti cu gutui, mancam de trei ori pe zi chisalita din corcoduse. Nu mi-au ramas de la parinti decat patru cupe de sampanie, o zaharnita si o tava. Dar cel mai important lucru pe care l-am mostenit de la tata, comoara mea cea mai de pret este dragostea pentru gradinarie. Dupa 89, am cumparat o bucata de pamant, pe care cultiv chiparoase, tuberoze. La Slanic, am cumparat 1000 de metri de pamant, unde am plantat 100 de pomi fructiferi si multe flori. Acolo-i raiul meu, acolo ma gandesc cel mai des la tata si la bucuria pe care ar fi avut-o acum, daca ar mai fi trait. Numai cine n-a stropit pamantul dimineata, devreme, ca sa-l vada cum respira, numai acela nu poate intelege bucuria si multumirea mea."


Istoria familiei in sepia

Fotografiile se intind una langa alta, chipuri incruntate, serioase trec prin fata ochilor mei. Toti cei din fotografii par niste copii pusi sa se joace "de-a imbatranirea", toti parca s-au inteles sa para mai seriosi si mai batrani decat erau in realitate. (Sau, poate, chiar erau?) Stau batosi si tepeni in costumele lor de sarbatoare. Dar, daca te uiti mai cu atentie, le vezi in coltul gurii cate un zambet sugubat, caci, nu-i asa?, era totusi un mare eveniment sa te duci pe Calea Rahovei, la nr. 3, unde neamtul Waisman te aseza in fata aparatelor, zicand: "Atentie, pasarica!".
"Aici sunt parintii mei cand au fost nasi, aici e bule (matusa) Lina cu unchiul si nepotii. Vezi, Lina e imbracata cu camasa alba cu coltunasi, cu zabun si sucman ca-n Bulgaria, iara fusta are bordura lata si broderie cu dantela."
In alta fotografie, doua chipuri tinere: ea, delicata, intr-un palton cu garnitura de blana la gat, el, cu mustacioara subtire, smechereasca. Oameni de demult...
Maria Ghetu, urmasa lui bai Stoiciu Marinoff, cauta prin sertare alte fotografii de familie. Sotul ei, Ion, explica fotografiile de pe masa: "Aici e unchiul Stefan, langa Petcoff Papazoglu; Stefan avea moara, ferma de vaci si o laptarie, unde se aduna tot laptele din Dudesti. In laptaria unchiului se faceau frisca, smantana si untul cu care apoi, de trei ori pe saptamana, se aprovizionau cofetaria si cofetaria din Piata Kogalniceanu. Unchiul ma lua cu el in faeton cand trebuia sa aprovizioneze cofetariile si-mi parea bine, caci primeam de acolo bomboane si margini de prajituri. Cofetarii ne umpleau cu bunatati capacele de la bidoanele cu lapte. Cata vreme unchiul intra la , eu ramaneam in faeton, langa marfa, in spatele magazinului, unde erau un put si un tei batran, cam unde e strada Vasile Conta de azi, acolo il asteptam. Comunistii i-au luat si unchiului tot ce-a adunat prin munca lui - casa, moara, laptaria, Fordul cu care facea duminica plimbari la Sosea. A murit si el de suparare, dar, mai inainte, l-au dus la inchisoare, la Canal, unde a stat sase ani. L-a cunoscut si pe Corneliu Coposu, care venea des la el, cu alti prieteni. Se-ntalneau aici la Ilioara, la noi, si tanti le facea placinta cu branza de bivolita, placinta la care bulgarii-i zic ."


"Satul" bulgarilor din Bucuresti

Ion Ghetu, ginerele lui bai Stoiciu, ne este ghid in cartierul bulgaresc de azi. Strazile I. Tudor, Radu Gheorghe, Becatei, Ceairului, Firidei, I. Sulea, Th. Pallady, Ilioara, Bratarii pastreaza putine urme de altadata. Cele mai multe au fost demolate, si-n locul caselor au aparut paduri de blocuri cenusii. Din vorbele lui domoale si asezate razbate tristetea: "Buldozerul a imprastiat tot Dudestiul. Dar n-a distrus numai casele. A distrus si vieti omenesti, caci multi au murit de suparare cand n-au mai avut gradinile sa lucreze. A distrus familii intregi. Noi eram stransi in jurul batranilor, langa deadu Ivan si baba Gana, langa Tudora si Petre Petcu. Mai ales de sarbatori ne adunam toti. Copiii si nepotii trebuia sa fie neaparat langa ei, langa batrani. Era lege. Ei, batranii, ne-au tinut pe toti laolalta, uniti. Dupa ce ne-au demolat casele, o vreme ne-am mai strans, cand la unul, cand la altul, apoi ne-am vazut tot mai rar. Acum, ne mai intalnim la biserica din str. Doamnei. Preotul Petar ne mai tine adunati. Se pierd traditiile noastre, asta-i necazul mare! Cine mai tine ca lumea (Cucii), , ? Au mai ramas pe strazile nedemolate doar cateva gradini bulgaresti, putine si mici de tot, nu mai sunt gradinile mari de altadata. Le lucreaza cel mai adesea batranii, pensionarii, care se ajuta cu vanzarea legumelor. Traiesc din aceste gradini, nu lasa un petec de loc nelucrat. Sunt oameni incapatanati, care stiu ca nu e pacat mai mare decat sa lasi pamantul sa ingrase balarii. Credeti ca mai castiga mult? Cat poti castiga vanzand patrunjel, marar ori leustean de pe cateva zeci de metri patrati?"


Jurnalul celor zece vaci si al taurului Stefan

Sunt pentru a treia oara in cartierul bulgaresc. Astazi caut crescatori de animale. Am aflat zilele trecute ca bulgarii nu cresc oi si capre, ci numai bivolite si vaci. In spatele Uzinei Faur, dupa ce-am trecut printr-o mahala plina de gunoaie, ajung pe strada Bratarii. Intr-o curte bine imprejmuita, dau peste Mihalache Rosca, ocupat sa-si descarce furajele aduse tocmai de pe la Calarasi, pentru vacile care se vad in tarcul de la capatul grajdului. "Locuiesc aici, in cartier, de cand ma stiu. Bunici din bunici au fost toti crescatori de vaci. De la tata am invatat si eu sa ingrijesc animalele. Tot el m-a invatat toate muncile de la ferma. De la 10 ani ma lua cu el in grajd, iar la 20 , stiam deja tot ce trebuie sa stie un fermier. Am 70 de ani, 10 vaci de lapte si un tauras. Le-am dat nume la fiecare: Luminita, Stefana, Maricica, Lori, Marcela si tot asa, iara pe el l-am botezat Stefan. Imi pare rau ca nu mai am putere sa ma descurc singur, asa cum as vrea eu. Am doi angajati, dar nu muncesc asa, ca mine, cu suflet. Se vede ca n-au drag de animale. Nu-mi place cum arata vacile mele acum. S-au angajat la mine doar pentru ca n-au unde lucra in alta parte. Nu-i inteleg pe tinerii de azi. Pleaca din tara si sunt slugi la straini, in loc sa se apuce de lucru aici si sa fie stapani pe viata lor. Am vrut s-aduc oameni de la tara, mai priceputi la animale. Nici sa le dai 3 milioane, nu-ti stau in Bucuresti. Ti-am spus ca am 10 vaci si fiecare da cam 10-15 litri de lapte zilnic. Laptele-l vand tot. Am clienti care vin chiar de la Gara de Nord. S-au adus unul pe altul, au vazut ca am lapte bun, ca am conditii igienice. Vara le dau drumul vacilor pe campul de langa Faur. Sunt acolo pamanturi nelucrate si e mare pacat ca proprietarii le tin asa. Dar lenea lor e norocul meu, ca am unde scoate vitele la iarba. Pentru iarna, aduc furaje din Ialomita, de la Lehliu, de la Calarasi. Am adus chiar si de la Arad, si de la Timisoara. Mi-e greu acum, ca obosesc mai repede cand conduc masina cu care aduc furajele si nu prea mai vad noaptea sa conduc. Am tot ce-mi trebuie sa le tin pana la 1 mai. Am un jurnal in care notez seara, inainte sa ma culc. E jurnalul pentru ferma. Scriu cate furaje am cumparat, cat am platit, cat lapte am vandut, cati bani am castigat. Nimic nu ramane pe dinafara. Scriu si despre vaci, si despre Stefan, cand mai fac cate ceva. Totu-i scris acolo si, cateodata, cand ma uit la insemnarile din anii trecuti, ma apuca tristetea. De la un an la altul, castigul meu a tot scazut. Acuma, castig 1000 de lei la un litru de lapte. Nu prea mai renteaza ce fac eu, dar nici n-as putea trai fara sa fac ceea ce mi-a placut dintotdeauna. Asta e! Am trei fete si un baiat, si nici unul nu ma ajuta la ferma. Au alte griji, alte ganduri. E unul, Costica Banea, pe care-l ajuta baietii. Pai, asta si-a facut o ferma cu 100 de vaci. Asa da! Dar eu, singur, ce sa fac? Oricum, nu ma las! Daca ma prindea Revolutia la vreo 40 de ani, nimeni nu mi-ar mai fi stat inainte acuma. Asa, nu-mi ramane decat sa ma incapatanez inca vreo cativa ani, cat voi mai avea putere.Eu nu cumpar vaci de la straini, le prasesc aici, in gospodarie. Dar, daca ar trebui sa cumpar o vaca, m-as uita in primul rand la ea sa vad cum merge. Trebuie sa aiba fason de vaca, sa se miste elegant, ca lumea, ugerul sa-i fie bine prezentat, cum zicem noi, crescatorii. Si-apoi, m-as uita la ochii ei, sa-i vad daca-s luminosi ori innegurati. E ca la oameni - ochii tristi arata suferinta. Nu ma cred un erou. Doar cateodata, cand stau langa ele in noptile de iarna, cand trebuie sa fete, parca simt c-am obosit. Dar cand vine dimineata si le vad cum asteapta sa le tesal, sa le spun cate o vorba, sa le mangai, cand le vad cum ma urmaresc cu ochii prin grajd, ca sa vada cand ma indrept catre ele, atunci parca-mi vine sa cant. Nu-mi mai pare rau de nimica. Si la 70 de ani, cu dragele de vaci langa tine, viata e frumoasa!"Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel TanjalaP.S. Multumim in mod deosebit domnului Luca Velciov, secretar general al Asociatiei Culturale "Bratstvo" a bulgarilor din Romania, care ne-a oferit informatii pretioase despre comunitatea bulgarilor din Bucuresti.