Anca Sigartau
"Chiar daca nu voi ajunge un superstar care s-o concureze pe Meryl Streep, o steluta tot sper ca voi deveni"
Cu aerul ei de scolarita cuminte, imbracata in rochite cu guleras rotund, Anca Sigartau se pregateste pentru o lunga vacanta... Suntem in toiul stagiunii teatrale, dar Anca isi face bagajele. Talentata actrita a Teatrului "Bulandra" din Bucuresti paraseste tara si scena pentru a se stabili in America, alaturi de noul ei sot. Anca ne spune adio. La 33 de ani, cu trei copii, inca mici, din prima casatorie - esuata, "mica leoaica" (nascuta pe 29 iulie) ia totul de la capat si emigreaza. Sotul ei, cetatean american, e psiholog de profesie si are si el doi copii, pe care-i creste singur - in urma unui naufragiu matrimonial. Cei doi se intalnesc, se plac si, pentru ca li se aseamana povestea, hotarasc sa-si uneasca vietile si copiii intr-o singura familie.
Doua lumi intr-o singura familie
- Dupa ce ne-am casatorit la Bucuresti, anul trecut, in ianuarie, Jeffrey se hotarase de dragul nostru sa ramana in Romania. Se mutase aici cu cei doi copii ai lui - si toti cei cinci copii ai nostri s-au inteles perfect, chiar daca in primele zile comunicau mai mult prin semne. Dar exista acel limbaj comun al jocului si al sentimentelor care i-a apropiat imediat. Sotul meu, cat a stat cu noi, a reusit sa se faca indragit de toti si sa le devina prieten, confident si sfatuitor. E un om extraordinar de echilibrat si intelept, cu toate ca nu are decat 37 de ani. E si foarte generos, ca proba ca a fost capabil, la inceput, sa lase totul si sa se hotarasca sa ramana aici.
- Si ce v-a determinat, pana la urma, sa plecati totusi in S.U.A.?
- Imprejurarile. Situatia disperata de la noi. Luni intregi, Jeffrey si-a cautat de lucru, dar se vede ca psihologia nu are trecere in Romania. Cu salariul meu din teatru si cu ce venise el de acolo nu puteam supravietui aici, cu cinci copii. Rezervele se terminau, am mai avut si ghinionul ca de doua ori la rand sa ni se sparga casa si sa fim pradati, iar politia nu s-a grabit sa dea de urma hotilor, desi existau indicii clare. Ma simteam in permanenta nesiguranta si intr-o alergatura istovitoare ca sa fac fata problemelor zilnice. Eram revoltata de nepasarea celor care trebuia sa ne ofere protectia si nu o faceau. In starea asta de spirit, am declarat unui ziar, pe un ton cam agresiv, ca vreau sa parasesc tara cat mai repede. Sotul meu se intorsese in State sa incerce sa-si recapete postul abandonat, sa stranga ceva bani, ca sa ne duca acolo. Eu traversam o perioada cumplita, nu repetam nimic, jucam foarte rar si mergeam sa-mi iau un salariu nemeritat. Pentru o persoana activa ca mine, pasionata de profesie, a fost un dezastru. O sa-mi spuneti ca da, acum au aparut doua premiere - dintre care una la Teatrul de Comedie -, dar ele vin prea tarziu, decizia fusese luata. Eu imi cunosc foarte bine resursele artistice, stiu ca as putea inainta cu 100 km pe ora, dar sunt obligata sa "rulez" doar cu 30. Am avut ocazia sa-mi verific posibilitatile la maximum atunci cand o regizoare din Germania m-a invitat sa joc acolo, intr-o echipa de actori din mari teatre europene, un rol de talia Mirandei din "Furtuna" de Shakespeare. A fost un triumf, am jucat si in alte teatre din Europa, dar totul a fost de scurta durata si m-am intors acasa, unde iar n-aveam nici o propunere.
"Copiii se cresc greu, pretutindeni"
- Spune-mi, cum ti-ai cunoscut sotul?
- Prin intermediul unor prieteni comuni, si nu prin Internet, cum s-a scris. Desi, in conditiile si ritmul de azi, ii inteleg pe cei care apeleaza, ca sa se intalneasca, si la serviciile computerului. Prietenii de care va spuneam - medici romani stabiliti in America - m-au invitat acolo si mi l-au prezentat pe Jeffrey Boyles ca pe un om si un tata extraordinar. Ne-am placut de la inceput si ne-am inteles repede asupra problemei vitale pentru amandoi: dorinta de a intemeia o familie linistita si echilibrata, un mediu cat mai prielnic dezvoltarii copiilor nostri. Sigur, sunt convinsa ca nu ma asteapta nicaieri lapte si miere. Copiii se cresc greu pretutindeni. Si chiar daca dificultatile materiale nu-s atat de coplesitoare ca la noi (statul american scuteste familiile cu cinci copii de taxe si impozite, care greveaza si acolo serios bugetul), raman multe alte probleme legate de varstele critice, de acomodarea scolara, de anturajul peste care dau si de optiunile pentru viitoarele profesii. Cand ai multi copii, ai si multe griji. Dar si enorme bucurii! De cand eram mica, visam sa am o familie numeroasa. Pentru ca eram singura la parinti, imi doream multi frati si surori, cu care sa ma pot juca. De aceea, mi-am promis ca, atunci cand cresc, voi umple casa mea de copii. As fi facut si sase pana la ora asta, dar nu-i inca timpul pierdut.
- Nicidecum! Exact in perioadele de sarcina infloream si jucam mai bine ca oricand, pana aproape de nastere. De fapt, Meryl Streep are patru copii si uitati ce cariera a facut.
- Dar sa te intreb si altfel: nu crezi ca in perioadele in care tu plecai in turnee mai lungi, copiii aveau de suferit cat lipseai?
- Norocul meu sunt parintii mei, profesori si pedagogi excelenti, la care apelam de fiecare data. Doar ca incercam si eu tristetea dorului de ei si, in cazul celui mai mic copil al meu, Iosif, care avea cateva luni cat am lipsit, la intoarcere nu m-a mai recunoscut. Dar in restul timpului, nu se dezlipeau de mine nici la repetitii, nici la spectacole, ii luam de mici in teatru si ma asteptau cu rabdare, in culise. Sonia avea vreo 2 ani cand eu, jucand "Desteptarea primaverii", aveam o scena in care partenerul meu, Stefan Banica Jr., trebuia sa ma bata - ma rog, personajul interpretat de mine. Mi-am avertizat copila: "Te rog sa nu plangi, fiindca pe mami n-o doare, mami se joaca doar". Asa am calmat-o atunci, in teatru. Mai greu mi-a fost peste cativa ani, cand divortam, si acasa mami era cea care nu avea voie sa planga, pentru ca sa nu-i doara pe copii... Dar acum, toate au trecut, am o noua familie, unita si, sper, foarte trainica. Exista o traditie in familia lui Jeffrey, o familie foarte numeroasa, raspandita in toata America: o data pe an se strang de la mari departari, ca sa sarbatoreasca impreuna Ziua Recunostintei. Nu-i minunat?
"Si experientele bune, si cele rele ne ajuta sa invatam" - Imi inchipui cat de greu iti vine sa-ti parasesti parintii, prietenii si colegii de aici si sa te arunci intr-o lume noua...
- Pe cei dragi nu-i parasesti, ii duci oriunde cu tine, in suflet. Parintii mei sunt acum pensionari si-i pot ajuta mai bine de-acolo. De adevaratii prieteni nu te desparti sufleteste nici macar cand locuiesti la mare departare de ei. Nu marile si oceanele ii despart pe oameni, ci conceptiile si aspiratiile lor, total opuse. Ele ii fac sa se instraineze, chiar daca traiesc multa vreme sub acelasi acoperis.
- Te referi si la prima ta experienta nereusita, la casatoria care a tinut, totusi, zece ani?
- Ma refer si la ea, cu toate ca n-ar trebui sa ma plang, pentru ca am inteles, pana la urma, ca si experientele bune si cele rele ne ajuta sa invatam ceva. Parintele din cer mai da cate o palmuta copiilor lui neascultatori, ca sa le mai vina mintea la cap.
- Dar nu-ti asumi si tu o parte din vina, din raspunderea pentru acest esec?
- Cum sa nu! Eram pe-atunci foarte tanara, la prima mea dragoste, si m-am aruncat orbeste in casnicie, dusa doar de sentiment. Simteam ca lucrurile nu merg cum trebuie, ca nu ne potrivim nici ca fire, nici ca aspiratii, dar continuam, crezand ca pana la urma vom reusi. N-a fost sa fie. Tot straini am ramas. Desigur, poate ca nici eu n-am stiut - din orgoliu sau din nepricepere - sa il apropii mai mult de mine si de copii. Am ramas straini, dar nu in sensul ca Tito - asa se numeste tatal copiilor - ar fi avut alta religie si etnie: el e arab, din Tunisia, dar s-a stabilit de la 12 ani, cu parintii, aici, si a trecut la ortodoxism cand am tinut eu sa ne cununam si in biserica. A acceptat chiar si copiii, desi poate ca nu ii dorea atat de mult pe cat ii doream eu, dar el nu a stiut sa isi asume si grija si raspunderea fata de ei. Fiecare tragea in directia lui: eu mai mult pe acasa, cu gospodaria si cu pustimea, ori la plimbare cu ei, iar el - cu prietenii, la distractie. Dar chiar cand ramanea - rareori- cu noi, il simteam departe, absent. Pana la urma, cand m-am intors dintr-un turneu, m-a anuntat oficial: "Gata! Ne despartim". Sufeream si m-am dus la duhovnicul meu, parintele Ioan Popescu de la Biserica "Icoanei" - el ne cununase - si l-am intrebat ce sa fac. Mi-a raspuns: "O casatorie exista in fata lui Dumnezeu atata vreme cat amandoi sotii isi respecta juramantul de credinta. Daca unul dintre ei il incalca, legamantul se desface si in ceruri".Cateva luni de zile, nimeni n-a stiut ca divortam, doar prietena mea cea mai buna din teatru, Luminita Gheorghiu. Ea mi-a sustinut moralul in acele momente grele. Cum s-ar putea raci o asemenea prietenie, indiferent pe ce carari ne-ar purta destinul?
- Copiii cum au suportat socul despartirii?
- Baietii erau prea mici sa inteleaga: Teodor avea pe-atunci 4 ani si Iosif cateva luni. Doar Sonia, la 7 ani, a incasat din plin lovitura. O vreme a refuzat sa-si vada tatal, spunand: "Nu sunt eu vinovata pentru el. Nu eu l-am ales". Cand a aparut Jeffrey in viata noastra, a discutat mult cu Sonia - el are si caldura, si experienta specializarii in varstele critice si in crizele de pubertate - si a facut-o sa inteleaga si sa-si accepte parintele asa cum e: un vizitator ocazional. Acum, la 11 ani, e preocupata de multe lucruri: picteaza minunate icoane pe sticla - a luat chiar premiu la un concurs - si o intereseaza mult istoria si arheologia. Teodor face sport - scrima. Iar mezinul nu si-a definit inca optiunile.
Voci de primavara- Pe tine ce te pasiona la varsta Soniei?
- Muzica. Urmam pianul la Liceul "Enescu" si cantam la corul "Voces primavera". Am interpretat chiar doua roluri importante pe scena Operei Nationale si a Ateneului in operele de copii "Micul cosar" si "Peter Pan". Eram fetita, varianta lui Peter, simbolul tineretii fara batranete.
- Cred ca te-a marcat puternic rolul, pentru ca nu prea te induri sa cresti.
- Cresc incet. Cand am dat admiterea la Institutul de Teatru - catre el m-a indemnat regizorul Gelu Colceag -, aveam doar 1,59 m inaltime si 68 kg. Din fericire, la absolvire, m-am inaltat cu 2 cm si am scazut cu 8 kg. Si sper sa mai cresc o data cu copiii mei.
- Imi place ca-ti pastrezi hazul, nu doar prospetimea. Cu ele ai cucerit publicul Capitalei in 90, cand l-ai jucat pe Puck, din "Visul unei nopti de vara".
- Doamne, ce spectacol si ce sansa extraordinara am avut sa castig concursul organizat de d-l Ciulei, proaspat intors in tara! Cu un an inainte, terminasem Institutul si obtinusem premiul "Galei tanarului actor" pentru Melania, din piesa lui Mazilu, "Mobila si durere". Neintrecutul meu profesor - "Institutia de comedie care e Dem Radulescu" - asa ii spunea cu admiratie Liviu Ciulei - ma indrumase spre genul comic. D-l Ciulei mi-a oferit, pe langa zburdalnicul spiridus ce incurca licorile iubirii intr-o nebuneasca noapte de vara, si o partitura de intensitate dramatica: adolescenta-victima din "Desteptarea primaverii". Zburdam in scena, in chip de spiridus sprintar, si eram in luna a sasea de sarcina. Nu spuneam nimanui, purtam jersee largi si, oricum eram o grasuta, doar d-l Ciulei stia si-mi zicea cu duiosie: "Anca, acum sunteti doi Puci in scena". Si l-am jucat pana in luna a opta. Ce start extraordinar am avut, cu ce elan am pornit in binecuvantatul an 1990! Intrasem in Teatrul "Bulandra", alaturi de mai multi colegi de Institut; "generatia nouazecista" ni se spunea. Cate iluzii, cata speranta si... ce ne-a mai ramas din toate? Acum asteptam stagiuni intregi sa ne vina randul la cate un rolisor. Spectacole de valoare sunt tot mai rare, si, in conditiile astea, talentele se usuca, pier... Suntem, cred, una din cele mai deziluzionate generatii.
- Nu vorbi cu pacat! Si tu, si alti tineri din generatia voastra ati avut sansa pe care putini au avut-o: aceea de-a intra in marile teatre prin concursurile initiate atunci de marii regizori, intorsi sa lucreze acasa. Datorita lor si unui repertoriu fara interdictii, dupa revolutie, v-ati bucurat de o pornire spectaculoasa.
- Eu n-am de ce sa ma plang, intr-adevar, ci sa multumesc Domnului. Dar sa fim sinceri. Sa fim realisti: nici in teatru, nici in tara, lucrurile n-au evoluat cum ne asteptam noi, cei tineri. Si nu numai noi. Vedeti ce se intampla in jurul nostru, dar si in noi insine. Ne schimbam fantastic si nu intotdeauna in bine. Desi spuneam ca, intr-un fel, si cele rele ne ajuta. Daca mie nu mi s-ar fi intamplat atatea in acesti zece ani, daca nu treceam prin ce am trecut, n-as fi omul de acum, care stie sa cearna mai bine lucrurile. Sa-si cantareasca mai bine sansele.
- Speri, sincer, sa-ti mai poti continua cariera in S.U.A.?
- De ce nu? Chiar daca nu voi ajunge un superstar care s-o concureze pe Meryl Streep, dar o steluta ce licareste si ea pe undeva, imi ingadui sa sper ca voi deveni. Si pentru ca imi place o fraza a poetului William Blake despre astre, voi incheia cu ea: "Un chip fara lumina nu va ajunge niciodata stea". Eu sper sa-mi pastrez lumina.
- Iti doresc si eu s-o pastrezi oricand si oriunde.Alice Manoiu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
