Nicolae Ratiu"Datorita tatalui meu, m-am nascut cu Romania pe buze"- O carte incendiara il readuce in atentia publica pe celebrul si regretatul politician Ion Ratiu. Prezent la lansare, fiul autorului, d-l Nicolae Ratiu, a acceptat sa evoce, pentru cititorii revistei noastre, personalitatea atat de complexa a "senatorului cu papion" - Cu papionul la gat si un usor accent anglo-ardelenesc, Ion Ratiu, inconfundabilul militant al Partidului National Taranesc Crestin Democrat, parea pogorat din alta lume. Cat a trait, nu l-a inteles nimeni cu adevarat. Nici macar colegii lui de partid. Cu zambetul sau aristocratic, nelipsit in nici o imprejurare, Ion Ratiu a indurat totul: ironiile feseniste, huiduielile regizate, marginalizarea politica. In realitate, nici bogatia, si nici cei 50 de ani de exil nu-l schimbasera. In dragostea lui pentru Romania, nu si-a pierdut niciodata luciditatea. Cartea lui de memorii, "Din zilele unei democratii originale", aparuta recent, sub ingrijirea scriitorului Petre Raileanu, este cea mai buna dovada: o necrutatoare oglinda a primilor ani de tranzitie romaneasca, o disectie fara anestezie a mentalitatilor si a betesugurilor noastre postcomuniste.
"Cincizeci de ani, in casa noastra nu s-a discutat decat despre bucuriile si necazurile romanilor"
- Domnule Nicolae Ratiu, ati acceptat aceasta convorbire, chiar daca in acest timp trebuie sa plecati la aeroport. Observ ca aveti aceeasi amabilitate fata de presa pe care o avea si tatal dvs., Ion Ratiu. Ce alte calitati ati mai mostenit de la el?
- Chiar daca sunt pe jumatate englez, radacinile mele si fibra temperamentala apartin tatalui meu. De la el am deprins sentimentalismul si calmul ardelenesc, dar si simtul dreptatii, fair-play-ul, increderea intr-un ferm si inatacabil principiu de corectitudine care sa ma conduca in viata. Datorita lui, m-am nascut cu Romania pe buze. Cincizeci de ani, in casa noastra nu s-a discutat decat despre bucuriile si necazurile romanilor. Tata nu facea caz de patriotismul sau, dar se implica financiar si sufleteste in orice problema legata de tara. In ciuda calmului sau englezesc, era un mare sentimental. De altfel, imediat dupa caderea lui Ceausescu, s-a si grabit sa vina la Bucuresti. In graba aceasta a lui pusese cei 50 de ani de asteptare. L-am inteles, desi era o decizie foarte grea pentru familie - pentru mama mea, mai ales, care trebuia, la batranete, sa renunte la tot: la tara ei, la confort si prieteni. A preferat sa-l urmeze. Tata era o fire extrem de puternica. Avea constiinta unei misiuni, a unei datorii morale fata de poporul roman. De aceea, nu a ezitat sa intre in politica. Din acest punct de vedere, nu l-am mostenit. Imi displac politica si toate servitutile pe care le presupune, chiar si atunci cand e facuta in numele unor mari idealuri.
- Vad ca nu pomeniti nimic de defectele tatalui dvs. Se spune, de pilda, ca era foarte zgarcit. Acelasi lucru se deduce si din memoriile lui, pline de socoteli banesti, preturi, datorii bine contabilizate.
- Aceeasi carte arata si altceva - nu numai ca multi necunoscuti il opreau pe strada si ii cereau ajutorul, dar si colegii de partid il tratau ca pe o pusculita secreta a Pntcd, un sponsor perpetuu al actiunilor politice, al meselor de protocol sau al calatoriilor in strainatate. Asta il infuria teribil, izbucnind: "Nu am revenit in Romania ca sa platesc bilete de avion". Il infuria in primul rand atitudinea, lipsa de eleganta cu care unii veneau la el, somandu-l discret, la ureche: "M-a trimis d-l presedinte sa-mi dati 300 de dolari". Fara sa dramatizeze prea mult, a fost, totusi, dezamagit sa afle ca unii din prietenii lui apropiati foloseau acesti bani in scopuri personale, ca interesul partidului ascundea cateodata interese mult mai pamantesti si mai meschine. Nu inteleg, totusi, de unde vine renumele lui de zgarcit. Tata a cheltuit foarte mult pentru Romania, dar pe mari proiecte: o universitate, o fundatie a copiilor bolnavi de Sida, un ziar. Indiscutabil, nu era avar. In schimb, era calculat si prudent cu banii, cunoscand nu numai valoarea lor, dar si metehnele oamenilor. Nu-i placea sa risipeasca. Sa nu uitam ca a ajuns in Anglia fara nici un leu in buzunar, castigandu-si averea cu multa munca si multe renuntari. In rest, ca orice alt om, nu era lipsit de defecte. In primul rand, avea un ego enorm. Toti trebuia sa-l asculte si asta i-a creat, desigur, multe dusmanii. Chiar si eu am avut conflicte extrem de dure cu el. Era un om cu o personalitate deosebit de puternica, dar foarte corect si echilibrat in gandire. Ca sa-l judeci, trebuie sa-l fi cunoscut asa cum l-am cunoscut eu. Cu tata, nu mergeau jumatatile de masura. Tinea aprig la demnitatea si cuvantul sau, purtandu-se ades cu o responsabilitate exagerata, de parca lumea s-ar fi sprijinit pe umerii lui. De altfel, pentru el nu au existat decat doua puncte cardinale: familia si tara.
"Stia ca e bolnav, dar nu accepta moartea. Nu-si putea imagina ca lumea ar putea trai fara el"
- Era constient ca va muri curand? Vecinatatea cu moartea l-a schimbat in vreun fel?
- Stia ca e bolnav de cancer, dar nu accepta moartea. Nu-si putea imagina ca lumea ar putea trai fara el. Totusi, ceva s-a schimbat in adancul sufletului sau. Cu cateva zile inainte sa se prapadeasca, m-a chemat la el sa-mi dea ordine: ce trebuie sa fac cu ziarul, ce datorie am fata de familie etc. Inca refuza spitalul si gandul mortii. Nu mult timp dupa asta, m-a chemat din nou la el si mi-a zis cu o voce stinsa si taraganata: "Este ceva extraordinar! In fiecare zi invat ceva nou". M-am uitat la el nedumerit si l-am intrebat: "Ce?". "Invat sa mor", a zis, dupa care, obosit, a inchis ochii. Au fost ultimele lui cuvinte.
- Atat cartea lui de memorii, cat si scurtele lui interventii din presa aratau o mare dezamagire. Chiar nu i-a parut rau niciodata ca revenise intr-o Romanie saraca, urata, lipsita de busola?
- Repet, in tot ce facea el avea constiinta unei misiuni sacre. Nu putea sa regrete intoarcerea lui in tara, cata vreme asta isi dorise 50 de ani, intens, fara odihna. E drept ca multi oameni politici si prieteni l-au dezamagit, dar asta nu avea nici o legatura cu dragostea lui pentru Romania, pentru Turda, unde ceruse, testamentar, sa fie ingropat - alaturi de parinti, de stramosi, de cele mai puternice amintiri ale lui. Ca a fost marginalizat politic, ca a avut dusmani - asta nu trebuie sa ne mire. Totusi, nu merita dispretul unor colegi, al lui Radu Sarbu, care a refuzat sa intrerupa intrunirea membrilor Pntcd de la Cluj, spunand ca Ratiu poate sa mai astepte la morga. Intr-adevar, nu mai era nici o graba pentru el.
In oglinda insemnarilor lui, lumea romaneasca postdecembrista apare in toata splendoarea defectelor ei: intrigi, barfe, lacomie, nepricepere, dezbinare. Cu o trista insistenta, apar, de pilda, indemnurile unor prieteni de a prelua conducerea partidului, dar si replica categorica a lui Ratiu: "Eu sunt pentru unitatea partidului. Am venit din Anglia sa ajut, nu sa inlocuiesc pe cineva anume". Indiscutabil, memoriile lui sunt un document istoric de prima mana, o marturie de tribunal pentru ceea ce va fi fiind candva luat in discutie: mineriadele, Ion Iliescu, lupta pentru putere in sanul Pntcd. Optimist si cu mare incredere in viitorul Romaniei, Ion Ratiu si-a asumat exemplar rolul de observator tenace si cat mai putin implicat. Extrem de rar, da curs exasperarii si exclama ca orice indragostit inselat: "Sunt furat ca in codru. E ceva teribil. Cum se va putea schimba poporul asta? Trebuie, totusi, sa perseverez".
Citindu-i dintr-o suflare cartea, recunosc ca am ramas cu un mare si de neconsolat regret - acela de a nu-l fi cunoscut personal, de a nu fi scris un interviu cu el despre viata lui tumultuoasa, despre cei 50 de ani de exil londonez. Fara a se plange vreodata, a fost lovit din toate partile, marginalizat, pus chiar la zidul infamiei de insisi prietenii la care tinea. Asa cum scrie si fiul sau in prefata, "Ion Ratiu nu astepta nici recunostinta, nici iubire pentru tot ce a incercat sa faca. Era fericit cand avea parte de ele. Nu era nici un dezamagit, chiar daca ii placea sa citeasca, ca parabola a nerecunostintei, aceasta fraza scrisa de un copil de noua ani: <<Demostene a fost un filosof. El a vrut binele oamenilor. Oamenii l-au omorat>>".Sorin Preda
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
