Ne place teribil sa ne aratam neputintele, sa tipam ca nimeni nu o duce mai rau ca noi. Simtim o placere patologica sa exageram, sa ne sfasiem camasa in fata fotoreporterilor, sa imbracam hainele pe dos, in speranta absurda ca le vom pastra fata curata. Cum spunea recent un mare preot, am ajuns sa luam saracia drept scuza oferita tuturor slabiciunilor si pacatelor personale. Desi, crestineste vorbind, saracia e o virtute, cel putin pana intr-un punct. Oamenii cu adevarat saraci au o demnitate a lor, bazata pe o profunda credinta intru Hristos. Ei nu-si descopera niciodata ranile pe strada. Cu atat mai putin nu-si inchiriaza deznadejdea "purtatorilor de cuvant" si manipulantilor politici. Ce au ajuns, de pilda, liderii de sindicat care plangeau pana ieri pe umerii saracilor, afisandu-le disperarea catre cea mai apropiata camera de filmat? Iata-i in Parlament, deputati sau senatori, cu Jeep la scara, in vile de protocol, in cabane luxoase inchiriate cu saptamanile. Cel putin pentru moment, tot spectacolul disperarii organizat de ei in anii trecuti a ramas doar o amintire oarecare. Au ramas cu suferinta numai cei care au facut imprudenta sa-i voteze. Intrand intr-un nou an, secol si mileniu, ar fi timpul sa meditam mai mult la conditia noastra. Sa avem intelepciunea de a ne intreba ce suntem noi in stare sa facem, inainte de a cere de la altii. Sa luam aminte ca demnitatea si mandria valoreaza infinit mai mult decat plansul pe umerii vecinului sau al strainului.
La suferinta adevarata, spunea acelasi iluminat parinte, va veni si ajutor pe masura. Caci viitorul este al performantei, iar romanii nu-si mai pot permite la nesfarsit locul din coada. Nu avem nici o scuza, cu atata inteligenta pe metrul patrat. Sa fim buni, rabdatori, intelepti nu numai in strainatate, ci si acasa, printre ai nostri, unde se pot face minuni. Pana cand sa ne tot plangem de mila?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
