Spiritualitate

Biserica din vis. Unul dintre cei mai venerati si iubiti duhovnici ai Romaniei, parintele Adrian de la Manastirea Antim, poarta in suflet, de o viata intreaga, un vis: sa inalte o manastire la Piscul Crasani, pe locul unde in urma cu peste doua milenii, a stralucit celebra Cetate a Soarelui, Hellis,...

Biserica din vis

Unul dintre cei mai venerati si iubiti duhovnici ai Romaniei, parintele Adrian de la Manastirea Antim, poarta in suflet, de o viata intreaga, un vis: sa inalte o manastire la Piscul Crasani, pe locul unde in urma cu peste doua milenii, a stralucit celebra Cetate a Soarelui, Hellis, o asezare getica de puternica iradiere spirituala, descrisa in opera sa de Vasile Parvan. Inaltata pana la jumatate, biserica manastirii are grabnic nevoie de sprijin material. Nadajduim ca lectura acestui text sa ii mobilizeze din nou pe cititorii revistei noastre, astfel ca impreuna sa punem umarul la o noua ctitorie crestina, spre vesnica pomenire a numelor noastre, in rugaciuni
Chiar in inima Bucurestilor, ascunsa privirii de cazematele de beton inaltate de Ceausescu, exista o manastire vestita si foarte veche, avand hramul Tuturor Sfintilor: Manastirea Antim. Odata ca niciodata, frumoasa ctitorie a lui Antim Ivireanul era inconjurata de gradini si de latifundii de iarba, pline de freamat, de miresme si de culori. A fost suficienta o singura noapte pentru ca ele sa fie transformate-n ruina si pe locul lor sa fie inaltata o centura de blocuri, ca un perete de temnita. O lespede rece, asezata peste faptura fierbinte a unui lacas monahal, cum putine se mai afla in tara. Cu toate astea, locul si-a pastrat menirea dumnezeiasca si pacea, de parca nimica nu s-ar fi intamplat. E suficient sa treci pe sub boltile portii, pentru ca imaginea manastirii sa te mute pe alt taram: biserica, trapeza, chiliile, umbrele negre ale calugarilor pasind sfiosi spre ascultarile zilnice - un mic orasel de sfinti, neschimbat de veacuri. Manastirea are o forta duhovniceasca aparte, care atrage multimi de oameni, pelerini credinciosi veniti din toate departarile tarii, increzatori in forta de rugaciune a unor mari propovaduitori ai credintei, cum sunt parintii Sofian si Adrian Fageteanu, adevarati martiri ai ortodoxiei, care au platit cu ani de temnita grea, dragostea de Hristos.
Pe cel din urma il gasesc in paraclisul din dreapta bisericii, la ceasul de taina al spovedaniei. Afara, la usa, asteapta o multime de oameni. Inauntru, aplecat peste o femeie sarmana, un batran maruntel, cu plete si barba alba, invesmantat in sutana calugareasca, pare sa fi incremenit. De o ora si jumatate stau asa, impietriti, femeia ingenuncheata la picioarele parintelui Adrian si el ascultand-o cu luare aminte. Doar buzele femeii se misca aproape de urechea parintelui. Bisericuta e goala, doar un dascal tanar psalmodiaza dintr-o strana indepartata, un cantec firav si monoton, cat sa inabuse cu sonoritatile sale, pacatele marturisite ale femeii. De la parintele Adrian, nimeni n-a plecat vreodata cu tulburare in suflet.Pierit-au dacii?

De multa vreme, parintele Adrian are un vis. Un vis dumnezeiesc, care ii umple de lumina faptura marunta si ochii aproape orbi. Vrea sa construiasca o manastire cum nu s-a mai vazut pe fata pamantului, de fapt o intreaga universitate crestina, asezata pe un loc de magie spirituala, intemeiat in urma cu pestetrei milenii de geti: Hellis, Cetatea Soarelui, ale carei ruine se mai afla si astazi, ingropate in pamantul galben din luncile Ialomitei. Parintele stie pe dinafara celebrele pasaje din Iordanes si din Parvan, din "Istoriile" lui Herodot, pe care le rosteste ca pe textele biblice: "...Acolo, Zamolxes a cladit o incinta in care-i primea pe fruntasii tarii, invatandu-i ca nici el, nici oaspetii sai, nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge intr-un loc in care vor trai de-a pururea si se vor bucura de o fericire desavarsita".Infiorat de privelistea visului sau, pe care si-l imagineaza aievea, parintele pronunta ca pe o taina numele piscului aceluia indepartat, iesit ca prin minune din nesfarsitele tundre ale Baraganului: Piscul Crasanilor... Incapatanarea lui de a cladi acolo o manastire e rodul unei convingeri de-o viata: credinta in nemurirea sufletului era vie in Dacia, cu mult inaintea increstinarii ei de catre Sfantul Apostol Andrei. Cat priveste scolile, cu mult inaintea Academiei grecesti, marii preoti ii invatau pe geti toate stiintele lumii, nadajduind sa-i faca superiori tuturor celorlalte neamuri de pe pamant. Si pentru asta - crede parintele Adrian - noi, romanii, ar trebui sa fim mandri.Scoala omeniei

In ultima vreme, parintele Adrian merge destul de rar la Piscul Crasanilor. Greutati legate de bani si de reaua credinta a oamenilor i-au tot amanat indeplinirea visului, insa el le-a vazut pe toate ca pe niste incercari sau "rele necesare". In ce ma priveste, e un lucru mare ca in ziua aceasta de septembrie, m-a acceptat ca tovaras de drum spre cetatea mult visata. Un drum pe care greu il voi uita, caci fiecare reper, fiecare priveliste a acestei calatorii sunt insotite de povestile pline de intelepciune ale monahului. Parintele Adrian e un om de o mare gingasie si de o profunda intelepciune, caruia nu-i poti dibui decat greu adevaratul miez al cuvintelor. Desele clipe in care rade nestingherit, cand ochii si fata i se lumineaza dintr-o data, intr-o explozie de voiosie - toate acestea au un talc nepamantesc si trezesc in tine o schimbare binefacatoare. Si iti dai seama ca intreaga taina a intelepciunii sale este harul unui duhovnic care nu tecearta niciodata, doar te povatuieste indirect, prin pildele sale. "Mai intai, am vrea ca in scoala de la Piscul Crasanilor sa facem ca iubirea intre popoare sa fie pe baza de invatatura adevarata, de pilde. Am vrea sa facem o scoala de unde sa plece oameni adevarati, intregiti spiritual. Sa poti spune: <<Multumescu-Ti, Doamne, c-am intalnit un om de omenie, un om al lui Dumnezeu!>>. Dumnezeu nu vrea supraom, ci om de omenie, asta vrea! La examenul cel mare, Judecatorul Suprem nu te intreaba nici cat ai postit, nici cate matanii ai batut, te intreaba ce-ai facut pentru alti oameni. Si, intr-adevar, Mantuitorul a venit atat de simplu si de firesc, ca cel mai neputincios copilas, infasat si strans, smerit si bland, si oamenii n-au inteles cum se poate ca Cel Atotputernic sa vina in chipul acesta, de modestie. Noi, in rugaciunea catre Maica Sfanta, spunem o fraza, care astazi la multe manastiri din tara nu se mai spune: <<Muta sa fie gura paganilor care nu se inchina Icoanei Nascatoare de Dumnezeu, zisa Povatuitoarea!>>. Tot ce a rezumat Maria din cat a stat cu Mantuitorul a fost cuvantul <<rabune!>>, <<invatatorul meu!>>, iar Iisus le-a spus apostolilor: <<Mergand, invatati toate popoarele, incepand de la Ierusalim pana la marginile lumii>>. Deci, asta-i cea mai importanta misiune a apostolilor: sa invete. Intaiul chemat, Sfantul Apostol Andrei, a venit in Scitia Minor (Dobrogea) si a propovaduit in limba daca. Aici n-a avut greutati, n-a avut potrivnici, deoarece capeteniile getilor au acceptat imediat masura crestina, deja fiind pregatiti de invatatorii lor. Ati vazut vreodata un oras al copiilor? Are scranciob si tobogan si tot ce-i trebuie. Ei, asa am vrea sa avem si noi: un orasel monahal cu biserica, spatii de cazare, biblioteci in toate limbile, fiindca doar asa putem spori in apropiere si in iubire fata de ceilalti."Jertfele unui ctitor de cursa lunga

La poalele Piscului Crasanilor se afla comuna Balaciu. Un amestec bizar de providente a facut ca povestea comunei, dar si a Manastirii Balaciu, sa aiba o inraurire puternica asupra proiectului calugarului de la Antim. Mai mult, toate cele petrecute acolo in ultimii ani par a nu fi fost chiar intamplatoare. Sunt parca un soi de jertfe grele si obligatorii pentru parintele Adrian, insa el nu s-a dat niciodata batut.
Acum cateva zeci de ani, pe vremea comunismului, parintele Adrian a venit pentru prima data in Balaciu, fiindca i se facuse mila de manastire, la fel cum ti s-ar face mila de un om. "Fusese manastire mare, oras sfant, pus la zid. Din caramizile de la biserica si chilii, de la scoala de cantareti, de la fabrica de lumanari din ceara curata au fost facute grajduri comunale pentru pasari. Cand am vazut ca acoperisul fusese furat, Sfanta Masa - rasturnata si ravasita in altar, pictura - distrusa, ca ningea si ploua peste toate darurile, l-am rugat pe Arhiepiscopul Ploiestilor, Roman Ialomiteanul, sa ma lase sa refac macar vatra, macar sa acopar cu stuf biserica." Abia dupa Revolutie, a primit aprobarea de restaurare, iar el s-a ambitionat sa construiasca folosind exact caramizile furate din zidurile manastiresti si asezate la temelia grajdurilor de vite. A adus apoi un staret vrednic, arhimandritul Teofil Belea, care ani de zile a trait ca un pustnic, in gropi sub pamant, pana ce manastirea a fost gata. In vara aceasta, pe 15 august, ea a fost resfintita si este intr-adevar minunata. Popasul scurt in curtile sale il insufleteste pe batranul parinte, desi nu vede mai mult decat irizarea luminii de toamna, asezata ca o aureola, deasupra turlei bisericii.Hoinarind prin Cetatea Soarelui

Mergem mai departe. Prafosul drum de tara e lung si drept, fara razgandiri. Parintele intinde mana catre orizont, ca spre o adevarata Mecca. Intr-adevar, minune: in plina stepa, la sfarsitul campurilor netede si arse, dintr-un capat intr-altul, se vede o lunga si inalta sa de pamant, o movila dominand toate inconjurimile. Am ajuns in Cetatea Soarelui! Drumul e sapat in deal ca o crapatura abrupta. Se vad maluri inalte, galben-roscate si cenusii. Batranul calugar imi spune ca dealul a fost marit de mainile getilor, dovada ca ei ridicau "valuri" de aparare mult inaintea "valurilor" lui Traian. Si din mintea sa iese un intreg oras getic... Povesteste cum erau cetatile si sanctuarele lor, "inalte" sub pamant, doar acoperisurile ieseau la suprafata si prin ele patrundea lumina. Locuintele se construiau smerit. Oamenii asezau lut galben ori bulgari de argila framantata cu paie intr-un schelet de pari, ca un fel de gard din leaturi si nuiele impletite, pana il muruiau cu pamant. Iar peste aceasta lipitura, getii dadeau cu o spoiala albicioasa, care le dadea un aspect ingrijit. Obiceiul se pastreaza chiar si azi de taranii de la ses. Multi oameni au trait aici, sute de case erau inghesuite una intr-alta... Si calugarul ne arata cu ochii mintii bordeie, drumuri, morminte sau temple dacice, cele trei sulite in care erau aruncati solii trimisi lui Zamolxes, caci "ferice de cel ce aruncat in lanci pierde viata de carne, spre a se destepta la viata cea vesnica, la zeul din cer...".O jumatate de biserica...

Din toata aceasta cultura indepartata n-a mai ramas astazi nimic. Resturile minunate de ceramica si metale lucrate, de care se lovea la fiece pas cazmaua arheologilor, sunt acum la loc de cinste, in muzeul din Slobozia, iar deasupra Piscului Crasanilor nu mai e chiar nimic. O jumatate de biserica mica, simpla, din lemn, ridicata pana acolo unde s-au terminat banii. Donatiile si sponsorizarile s-au ispravit de mult. Un put avand in varf un rezervor de tabla ruginita, doua case din lemn cu etaj, foarte asemanatoare una cu cealalta: intr-una au stat muncitorii, in cealalta il intalnim pe fratele Eftimie, trimisul parintelui Adrian, impreuna cu trei surori intru Hristos: Anica, Ileana si Elena. Putin mai in vale, pe versantul celalalt, se vad peretii darapanati si sparti ai unor foste grajduri dintr-o colectiva, pradate de sateni pana la ultimul cui.
Asa arata astazi vestitul Pisc al Crasanilor.
Si totusi, auzindu-i pe oameni, e imposibil sa nu simti, macar cateodata, o vraja a pustietatii asteia,un abur de epoca straveche iesind din loess-ul infundat cu comori. Parintele Adrian a inteles ca o idee ca aceasta, insuflata poate de la Dumnezeu, nu poate creste decat incet, cu mare grija. Trebuie sa fii rabdator cu ideea, s-o ingrijesti, sa-i fii ca un duhovnic. Si cel mai greu lucru, atunci cand incepi o manastire, este sa formezi o obste vrednica. Povestea e aparent simpla: Maria Balaciu, o urmasa a marii familii de boieri romani Balaciu, a donat asezamantului zece hectare de pamant. Dar erau jos, in comuna. In 1992, auzind de visul parintelui, sora Anica a donat inca doua hectare si jumatate de pamant chiar pe pisc, obtinand impreuna cu parintele Adrian primul titlu de proprietate din comuna Balaciu. O suprafata scoasa din uzul agricol doar pentru cladit. Mafia din Consiliul Judetean Ialomita l-a dat apoi in judecata pe monah, pe motiv ca "ar fi confiscat cu acte false pamantul de la colectiva". A facut recurs, inca doi ani au trecut pana ce a castigat procesul si iarasi parintele n-a simtit amanarea ca pe un ghinion, ci ca pe un dat al sortii. "Nu m-am intristat. In acest ragaz, am putut face in Bucuresti, langa Lacul Morii, o bisericuta de lemn cu hramul Sfantului Apostol Andrei. Apoi, cand m-am intors la Piscul Crasanilor, am dat de alte necazuri. Uitati-va, aici, pe pamantul nostru, avem fantana asta foarte adanca, de 80 de metri. Dealul fiind inalt, apa e tare jos, jos de tot. Cu buna stiinta nu ne-au chemat si pe noi cand s-a facut licitatia fantanii. Au instrainat-o. Desi fantana e la un pas de biserica, n-avem voie sa scoatem apa. Acuma, imaginati-va femeile acestea, batrane si bolnave, mergand iarna tocmai pana jos, in comuna, cu caldarile in maini, parca apa n-ar fi pentru toti. Nu e drept."Un ultim strigat de ajutor

Toate bucuriile si sperantele celor ce vietuiesc la Piscul Crasanilor sunt legate inevitabil de inaltarea bisericii. Si poate pentru prima data in viata lui, parintele Adrian recunoaste ca, ramanandu-i putin timp de trait, are acum nevoie, mai mult decat oricand, de ajutorul semenilor.
Iesim in curte, in fata jumatatii de biserica. E induiosator sa-l vezi acolo sus, cu pletele albe rascolite de vantul aspru al stepelor, un mare duhovnic ce deseneaza pe cer, deasupra grajdurilor parasite, manastirea din vis. "Stiti care-i singura dorinta a mea inainte sa mor? Pana la iarna, sa acopar biserica, chiar si cu stuf. Macar sa nu ninga inauntru."Drumul de la pamant la cer

Un anumit episod din viata monahului Adrian mi se pare foarte important pentru a deslusi putin dincompozitia sufleteasca a acestui mare visator. Viata sa e o alternanta de puternice revelatii, iluminari si schimbari launtrice, urmate de pace si adanca traire mistica. As spune mai intai ca pentru el problema pamantului a fost mereu una capitala, de sange, de viata si de moarte. In copilarie se declarase "un mare dusman al lui Dumnezeu", deoarece niste evrei veniti din Galitia l-au inselat pe tatal sau intr-o afacere cu pamant. Doar dupa mult timp si-a recastigat credinta in Dumnezeu. S-a intamplat aproape de cer si de moarte, intr-un fabulos zbor deasupra lumii, pe care si-l aminteste ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Acest episod din viata parintelui prefer sa il transcriu cuvant cu cuvant, fara saadaug sau sa modific ceva: "M-am nascut in nordul Bucovinei, langa oraselul Cosmeni, dar am copilarit la Bosanci-Suceava. In casa bunicilor mei s-au adunat Ciprian Porumbescu, Hortensie Popescu, Dimitrie Onciul, toti cei care au luptat pentru unirea cu Romania si au fost condamnati de regimul austriac. Acolo am fost educat sa fiu si roman, si crestin. Din casa parinteasca imi amintesc ca mama, din zori si pana-n seara, canta cantece haiducesti despre Avram Iancu, Horea, Closca si Crisan, si doine batranesti. Apoi, a venit necazul cu pamantul, cand m-am revoltat, ca un copil prost ce eram, impotriva evreilor si tatal meu m-a certat: <<Mai, tu stii pe cine-ai injurat? Ai injurat poporul lui Dumnezeu!>>. Si eu am spus: <<Daca asta e poporul lui Dumnezeu, sa nu mai aud de Dumnezeu cat oi trai!>>. Si de atunci n-am mai intrat in biserica. Va spun sincer, tata a murit cu aceasta durere, ca fiul luinu merge la biserica. Pe mine, abia frontul m-a increstinat. Am mers voluntar pe front si acolo am fost ranit de moarte. Medicii apreciau ca mai am doua ore de viata, si timp de doua ore am fost dus <<prin cer>>, la peste 600 de kilometri, pana pe masa de operatie a unui spital. Nici acum nu-mi pot explica rational cum am trait. Stateam intr-un avion, plin de sange, privind in sus, un avion care n-avea loc pentru mine, doar pentru pilot si ajutorul sau. Un ofiter din Maramures l-a somat pe pilot cu pistolul la tampla si ei doi s-au vorbit intre ei: <<Il luam vreo trei-patru sute de metri si-l aruncam>>. Dar nu m-au aruncat. Ajutorul a venit langa mine si a scos dintr-un buzunar o sticluta de alcool, si-a scos batista lui cea alba de matase, a imbibat-o in alcool si mi-a pus-o la gat; altfel nu se putea opri sangele. Zburam. Imi bagasem un deget in gura ca sa pot respira, zburam pe deasupra bombelor, a frontului, nu auzeam si nu simteam nimic, ca intr-un vis, si atunci mi-am dat seama ca-i o alta putere, nu-i o putere omeneasca, cea care m-a salvat. Abia atunci am inceput sa cred in Dumnezeu".Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala

Pr. Vasile Ailioaiei
"Inainte de toate, Biserica e datoare sa-i invete pe credinciosi lectia iubirii"

La sfarsitul lunii ianuarie, cititorii acestei pagini au avut sub ochi un articol ce rememora imprejurarile in care nepretuitele moaste ale Sfantului Apostol Simon Zilotul, aduse din Creta pentru Catedrala Episcopala a Oradei, au ajuns in cele din urma la Biserica Podeanu din Bucuresti. Printr-o coincidenta ce parea premeditata, desi era o pura intamplare, exact in ziua cand revista aparea pe tarabele difuzorilor de presa, lacasul de cult de pe strada Dornei avea ca oaspete la slujba vecerniei un personaj de seama din Occidentul catolic, aflat in vizita in Romania: eminenta sa, Joseph Homeyr de Hildesheim, presedintele Conferintei episcopilor catolici din Uniunea Europeana, insotit de inalt-preasfintitul Serafim Joanta, mitropolitul Germaniei si al Europei Centrale. Iar cateva saptamani mai tarziu, aceeasi parohie revenea in atentia publica printr-o informatie transmisa pe canalul 2 al Televiziunii Romane. Era vorba de asta data despre proiectul ambitios al unui asezamant de asistenta sociala. Toate acestea ne-au indemnat sa trecem din nou pragul Bisericii Podeanu, pentru a-l cunoaste mai bine pe preotul paroh.De la Humulesti la Regensburg

Parintele Vasile Ailioaiei e de fel din satul moldovean Topolita, vecin cu Humulestii lui Creanga. Mama lui se trage chiar din Humulesti si insusi numele de fata - Ecaterina Apetrei - o inrudeste cu autorul "Amintirilor din copilarie". Un frate al ei, Caliopie Apetrei, a fost o vreme staret al Manastirii Sihastria.
Dupa Seminarul absolvit la Caransebes si facultatea la Sibiu, s-a asezat ca pastor de suflete in satul Handresti din judetul Iasi. Din cei 14 ani petrecuti acolo, in ultimii trei a urmat cursuri de doctorat si in acelasi timp a cladit o biserica. Asta se intampla in deceniul opt, de trista amintire. Constructia s-a ridicat fara aprobari oficiale, iar oamenii din sat, inarmati ca la Bobalna cu furci si lopeti, pazeau zi si noapte santierul, ca sa nu vina "cei in drept" sa-l faca una cu pamantul. Cand a fost gata si casa parohiala, parintele tocmai isi adjudecase prin concurs o bursa de specializare, asa incat a plecat in Germania, la Regensburg, pentru trei ani, care s-au nimerit a fi numai doi, fiindca la intoarcerea acasa, dupa al doilea an, i s-a interzis sa-si continue studiul in strainatate. A capatat un post de lector la Institutul Biblic doar amenintand ca-si va cere expatrierea. Cat despre o parohie, nici pomeneala. Oriunde ar fi candidat, i se explica politicos ca meritele sale il indreptatesc sa primeasca ceva mai bun. A reusit abia in 1990. Obtinea atunci cea dintai parohie repartizata in Bucuresti. Era trimis la Biserica Podeanu.
Aici a gasit o cladire fragila, cu peretii fisurati, gata sa se naruie si a facut inca o data dovada vocatiei lui de constructor. Subzidirile si consolidarile garanteaza acum stabilitatea zidurilor, turlele si-au schimbat infatisarea, in interior a fost restaurata catapeteasma, iar splendidele fresce pictate in 1930 de Dimitrie Belizarie, cel ce a zugravit si Catedrala Patriahala, si-au recapatat stralucirea. Nicicand, nicaieri n-am vazut o cupola astfel impresurata de ingeri, plutind intr-un vazduh de aur. Parintele paroh pune pe seama nebiruitei ocrotiri a Sfantului Apostol Simon faptul aproape de necrezut ca Biserica Podeanu a izbutit sa se salveze de la ruina si sa se infrumuseteze "intr-un asemenea cartier si in asemenea vremuri".Cum recastigam oaia pierduta

- Parinte, dvs. aveti o temeinica experienta pastorala, dobandita in medii diverse - mai intai la tara, apoi intr-un mare oras. Vi se pare ca avem de-a face cu o slabire a credintei in zilele noastre?
- Vedeti, ceea ce am realizat la Handresti n-ar fi fost posibil daca satul nu s-ar fi strans in jurul meu ca un singur om. Si azi, de cate ori trec pe acolo, sunt primit cu bratele deschise. Iar aici, la Podeanu, slujim mereu cu biserica plina. Mai mult: la slujbele de luni, cand citim acatistul sfantului, vine lume din tot Bucurestiul. Nu, ca preot eu n-am sentimentul ca ar exista o imputinare a credintei. Dimpotriva, pe masura ce ne apasa mai tare necazurile, oamenii Il cauta cu ravna mai fierbinte pe Dumnezeu.
- Nu cumva saracia generalizata din ultimii ani da cale libera sectelor? Ele ofera mai multe ajutoare decat Biserica Ortodoxa.
- Daca vorbim despre saracie, va propun sa pornim de la conditia preotului. El primeste lunar de la stat 1.300.000 de lei pe hartie, din care i se scad impozitul si Cas-ul. Cu ce sa-si intretina copiii? Preotii de la tara o duc extrem de greu, in special cei din Transilvania si Banat. Calatoream intr-o vara pe langa Deva si m-am intalnit cu unul din colegii mei, care-si procurase un tractor si ara pamantul pe la unii si pe la altii in comuna, ca sa-si poata hrani familia. Preot cu doctoratul la Viena!... Suntem, dupa calculele stiute de mine, 13.000 in toata tara. Poate ca o majorare a salariilor noastre n-ar fi fost o povara insuportabila pentru buget. Insa noi n-am facut presiuni, fiindca Biserica are smerenia ei, dintotdeauna am lucrat mai mult cu banul vaduvei decat cu subventia oficialitatilor. Parca si cuvantul "subventie" suna prea laic. In Occident, lucrurile sunt reglementate altfel: angajatilor li se retine pe statul de plata acel impozit pentru Biserica, din care sunt platiti preotii. Noi ne aflam in situatia de a intinde mana la propriii nostri credinciosi. Dar ne-am abatut de la intrebarea dvs. - sectele. Ajutoarele lor nu sunt niciodata dezinteresate. Cei ce se lasa ispititi de avantajele economice vor descoperi foarte curand ca ele fusesera o simpla momeala. Pentru ca, la un moment dat, li se impune sa contribuie la fondurile sectei cu zece procente din tot ce castiga, dupa modelul zeciuielii din Vechiul Testament. Am avut si eu in parohieasemenea cazuri, persoane care au cedat tentatiei si pe urma s-au intors dezamagite de unde plecasera, adica inapoi la Biserica.
- Data fiind penuria de resurse, socotiti ca e o idee buna construirea faimoasei Catedrale a Neamului?
- Da, cu siguranta. Cei ce o resping pesemne ca n-au avut vreodata ocazia sa asiste la o slujba ecumenica in strainatate. E suficient sa ne amintim de vizita Papei la Bucuresti. Un eveniment care va ramane inscris pentru totdeauna in istoria Bisericii. Si cum l-am celebrat? Cu o liturghie in aer liber, pe o estrada. Despre participarea noastra, a preotilor de mir, ce sa mai spun? Am fost pur si simplu folositi ca oameni de ordine. Cu epitrahilele la gat, am format un cordon pana sus la Patriarhie, iar jos ne-am inghesuit in spatele celor cu invitatii, dintre care multi nici nu prea stiau sa-si faca semnul crucii. Sa ne intelegem. Una este sa slujesti intr-un parc sau pe un stadion pentru ca asa vrei, si alta pentru ca n-ai unde. Iar daca la jocurile de Bingo se aduna asemenea sume, incat o televiziune particulara isi poate permite sa imparta premii de doua milioane de dolari, ma gandesc ca n-ar fi chiar cu neputinta sa organizam o colecta pentru Catedrala, ca odinioara pentru Ateneu. Cred ca orice credincios si-ar rupe zece mii de lei din toata saracia.
- La catolici exista obiceiul de a oficia serviciul divin pe stadioane.
- Da. Asta face parte din ceea ce ei numesc "aggiornamento", conceptia moderna a deschiderii spre lume, care urmareste integrarea in Biserica a celor ce se tin departe de ea, recastigarea oii pierdute, cum s-ar zice. Imi aduc aminte ca l-am auzit odata pe parintele Cleopa vorbind despre acest aggiornamento. In stilul lui colorat, spunea: "In loc sa vina derbedeii la Biserica, se duce Biserica dupa derbedei".
- Si e rau?
- In principiu, nu. Problema este pentru ce metode optezi. Biserica are traditia ei, prestanta ei, morala ei teologica, iar pasii facuti catre imbratisarea credinciosilor rataciti nu trebuie sa insemne tot atatea compromisuri in acceptarea unor inovatii pe care ei le aduc. Ca invitat la un congres catolic, in 1982, am fost prezent la o astfel de slujba pe stadionul olimpic din Roma si va marturisesc ca mi-au displacut profund acele strigate: "O, Maria, Maria, Sfanta Maria!" - pe muzica de chitara si in rapait de tobe. Aici apare un alt risc. Poti sa readuci in staul oaia pierduta, in schimb sa le nemultumesti, eventual sa le pierzi pe celelalte nouazeci si noua. In perioada petrecuta la Regensburg, am intalnit multi catolici germani care frecventau regulat liturghiile lor, insa veneau si la noi la capela. Erau entuziasmati de cantarile noastre liturgice, simteau cum mistica ortodoxa le umple un gol sufletesc. De altfel, astazi numerosi teologi catolici pledeaza pentru reintoarcerea la traditia ortodoxa, la crestinismul primar.Nimeni sa nu ramana singur

- N-as vrea sa incheiem aceasta convorbire fara a afla cateva lucruri despre proiectul dvs. social. Ce probleme au enoriasii din parohia Podeanu? Ce poate face Biserica?
- Impreuna cu sectorul de asistenta sociala al Patriarhiei, "Diaconia", condus de I.P.S. Teofan, noul mitropolit al Olteniei, am hotarat sa deschidem un centru social in cladirea unei foste gradinite din Pajura, pe care am concesionat-o pentru 99 de ani de la Fabrica "Textila Dacia". Deocamdata, am consolidat fundatia, am reparat acoperisul si instalatia de incalzire cu sprijinul benevol al firmei de constructii "Aedificia Carpati". Vom infiinta acolo un cabinet medical, unde o doctorita - care e maica - si medicul de intreprindere de la "Textila Dacia" vor oferi consultatii gratuite. Apoi, vom pune in functiune o bucatarie si, prin comitetul nostru de femei, vom transporta mancare la domiciliul celor pe care-i stim cu adevarat nevoiasi. Fiindca avem in parohie oameni care isi poarta suferinta cu demnitate, desi sunt mai saraci decat cei ce te trag de maneca pe strada. De ei vrem sa ne ocupam in primul rand. De asemenea, vom rezerva trei-patru camere pentru femeile maltratate sau alungate de soti ori care au plecat de acasa cu copii cu tot, pentru ca vor sa-i creasca normal, nu ciuntiti sufleteste. Stiti, sufletul copilului e ca un aluat din care poti sa faci fie turta, fie cozonac, depinde ce pui in el si cu cata caldura il inconjuri. Va fi un adapost temporar, pana le gasim un rost. La parter, vom amenaja o capela destinata credinciosilor din Pajura si, fireste, locatarilor cladirii. Alaturi, vom avea o camera cu calculatoare si niste sali de clasa, unde cativa profesori din parohie vor face programe cu copiii, inclusiv meditatii pentru admiterea la liceu si la facultate - bineinteles, fara plata. In fine, vom pregati chilii pentru trei maici care vor veni sa locuiasca permanent aici, ca sa se ingrijeasca de tot ce se intampla in asezamant.
Cam atat pot sa va spun acum. Nevoile ar fi mai multe, insa mijloacele noastre sunt modeste. Deseori ma gandesc la Sfantul Nicolae, care a aruncat noaptea trei pungi cu galbeni in casa unor fete si asa le-a salvat de la pierzanie. Dar, ca sa le arunce, trebuia sa le aiba. Nu stiu ce ar mai arunca Sfantul Nicolae in ziua de azi. M-ati intrebat ce poate face Biserica. Inainte de toate, ea e datoare sa-i invete pe credinciosi lectia iubirii. Eu ii trimit pe enoriasii mei sa mearga acasa unii la altii. Sunt atatia batrani care n-au pe nimeni. Poti sa-i ajuti cu o farfurie de mancare, cu o haina, cu un cuvant de mangaiere, chiar si cu simpla ta prezenta. Nimeni nu trebuie sa ramana singur.Adriana Rotaru
Fotografii de Emanuel Tanjala