De hram, la Manastirea Hadambu
Convoiul evlaviei
Manastirea Hadambu, aflata la mai putin de 20 de kilometri de Iasi, e cunoscuta indeobste pentru minunile intamplate in ea. Totul a inceput cu mai bine de cinci ani in urma. Era la o slujba de Boboteaza si batea un crivat aprig, cum numai in partile Moldovei poti intalni. Padurile din jur scanceau a jelanie, lovite nemilos de bicele vantului necrutator. Putinii calugari din manastire isi inmultisera crucile, adancindu-se si mai tare in rugaciuni adresate Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, fata de care aveau o deosebita evlavie. Nici gerul si nici uraciunea de afara nu-i speriau. Calugarului ii sade bine cu pustia - isi ziceau pentru ei -, dar, fara sa-si dea seama, se ingramadeau suflet langa suflet, adapostindu-se, parca, de o presimtire ciudata ce venea misterios de nicaieri si din tot locul. Atunci, din icoana Maicii Domnului, din dreptul ochilor ei, a curs o lacrima de mir si fratii din manastire s-au minunat. Intamplarea mi-e povestita de-o credincioasa in timp ce urcam drumul Hadambului impreuna, pentru a prinde hramul, statornicit in ziua nasterii Fecioarei Maria, pe 8 septembrie. Venise de la sute de kilometri departare sa se roage Maicutei Domnului in biserica ce-i fusese inchinata in urma cu aproape 400 de ani.
Mi-a fost dat sa vad in acea zi de toamna un impresionant convoi al evlaviei, insirat pe lunga si anevoioasa cale a Hadambului: femei garbovite, sprijinindu-si batranetile in toiag, copii urmandu-si cu sfiala parintii, maicute si calugari, pelerini de prin cine stie ce colturi de tara, urcand cu credinta spre locul minunilor.
Protosinghelul Nicodim, staretul manastirii, ii intampina pe toti cu aceleasi cuvinte bune, ca si cand i-ar fi cunoscut pe fiecare in parte, de-o viata intreaga. Desi nu cred sa aiba mai mult de 35 de ani, parintele aduce la infatisare cu un bunic intelept, dar smerit si zgarcit la vorbe de prisos. Se spune ca odata au venit niste domni de la oras sa-i ia un interviu si l-au intrebat unde e staretul. Parintele Nicodim i-a masurat dibaci din cap pana-n picioare si le-a raspuns cumpatat: "Pai, degeaba stati, staretul n-are sa mai vina, e plecat sa vanda niste oi". Si domnii aceia s-au dus.
Nu-i place staretului sa vorbeasca despre sine, prefera mai degraba sa munceasca si sa aduca asa cum stie el slava Domnului. "Eu nu sunt doctor in teologie sa va spun cuvinte mestesugite, eu ce va spun doar din suflet stiu sa va spun... Mi-am dorit mult in viata monahala sa intemeiez o asezare duhovniceasca, sa refac un loc parasit cum a fost acesta. Cand am venit aici, la Hadambu, am gasit pustietate, iar la usa bisericii era pus un lacat. Mi-am facut chilie in turnul vechi din curtea manastirii si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi aduca pe cineva. In prima duminica, Dumnezeu mi-a trimis un caine, sa ma mangai cu el. Faceam slujbe de unul singur si n-aveam pe cine sa binecuvantez. Si ma rugam la Maica Domnului: <<Pana cand, Maicuta Domnului, voi sluji tot singur?>>. Si Maica Domnului mi-a ascultat rugaciunea si S-a indurat de mine si a facut lumina, trimitandu-mi obste calugareasca si multime de credinciosi..."
Acum, staretul calca apasat pe aleea manastirii din toata voinicia sa bucovineana, mangaindu-si in rastimpuri barba roscata, care-i inconjoara fata rotunda. Da indicatii in stanga si-n dreapta ca totul sa iasa bine de hram si struneste cu asprime orice neglijenta a fratilor. Ca orice duhovnic adevarat, parintele Nicodim se bucura de un neintalnit dar al vorbirii din ochi. In adancul privirii sale albastre poti intelege cate ceva din nemarginirea credintei, din zilele si noptile aprinse de rugaciune, din pacea sufleteasca pogorata asupra fiintei ca adierea noptateca a rugaciunii din Ghetsemani.
"Parca-i pe vremea lui Iisus!", zice cineva si, privind multimea de pelerini din curtea bisericii, nu poti sa crezi altceva. O icoana a smereniei colective, figuri de tarani pe care le deosebesti cu greu de chipurile sfintilor pictati in biserica, oameni istoviti de drum, dar care traiesc din plin bucuria de a se afla aproape de Dumnezeu. Intinsi pe iarba care impresoara zidurile albe ale manastirii, credinciosii asteapta izbavitorul ceas al Vecerniei.
Caietul cu minuni
Parintele Paramon, sufletul si ghidul manastirii, impodobeste cu flori si ghirlande foisorul unde se va tine vecernia hramului. E un tanar subtirel, in care iutimea trupului se imbina in mod minunat cu piosenia sufletului. Daca-l vei intreba cum de s-a putut ca intr-un timp atat de scurt sa se ridice asa demulte la manastirea Hadambu, vei gasi un singur raspuns: "Maicuta Domnului. Numai Ea ne-a ajutat!". Si pentru a cinsti slava Maicii Domnului, parintele Paramon a incropit acolo, in manastirea veche de peste trei secole, un fel de "muzeu" al minunilor de la Hadambu. Are un caiet in care a cules trairile credinciosilor, scrise chiar de ei, si istoriseste cu rabdare, oricui il intreaba, miracolele intamplate la Manastirea din deal: "O credincioasa a cumparat odata, mai de mult, de la manastirea noastra, o icoana a Maicii Domnului si a dus-o acasa si se ruga la ea pentru c-avea un necaz mare. Barbatu-sau, fiind mai prost la minte si mai slab de credinta, i-a luat icoana femeii si a aruncat-o in foc. Si atunci s-a auzit un bubuit mare, cercurile de la plita au sarit in sus si icoana a tasnit afara". Dar cele mai multe minuni care s-au intamplat la Hadambu sunt tamaduiri, oameni fara nici o speranta de vindecare gasindu-si leac in rugaciunile si atingerile icoanelor Prea Sfintei Fecioare. De altfel, mai toti credinciosii cu care am vorbit mi-au marturisit ca, o data ajunsi aici, vechile suferinte ii parasesc. O femeie ce venise tocmai din nordul Sucevei suferind de ciroza, imi spunea ca, de cum s-a inchinat la Maica Domnului, n-amai simtit nici un fel de durere. O alta credincioasa, din partile Maramuresului, a crezut ca nu mai ajunge, asa de rau ii era, dar numai cand a auzit de la distanta clopotul manastirii, un nor de vlaga a cuprins-o, ridicand-o de subsuori. Un batran mi-a zis ca aproape nici nu mai stie cum arata spitalele. Vine la Hadambu, la icoana Maicutei, ca la cel mai bun doctor de pe lume si, slava Domnului, ii merge bine. Binele il simt ca un miracol toti credinciosii veniti aici, pentru ca in aceasta sfanta manastire respira un alt veac. Din fiecare firicel de iarba auzi o rugaciune sadita de cine stie ce mucenic necunoscut si insusi cerul de deasupra manastirii pare spalat de raurile de lacrimi, care au curs din ochii inaltati cu evlavie catre el. Acolo, in albastrul lui tivit cu aurul toamnei, sade Sfanta Sfintelor, care le asculta rugile, ajutandu-i pe toti la necaz. Iata marturia unei minuni pe care am gasit-o in caietul vrednicului parinte Paramon: "Eu, Daniela Gramada, de 26 de ani, am avut o cazatura si m-am lovit la spate. Dupa un an si jumatate ma durea atat de tare, incat nu ma puteam ridica si nici apleca. Am stat internata la Suceava si nu mi-a ajutat la nimic. Am fost trimisa apoi la Spitalul de neurochirurgie din Iasi. Aici, mi s-au facut analizele, dar totul fara nici un rezultat. Am plans ingrozita si ma rugam la Maicuta Domnului sa ma pot ridica din patul suferintei. Am ajuns la aceasta sfanta manastire si m-am asezat in genunchi la prima icoana. Am plans cu lacrimi amare, pentru ca stiam ca nu am alta scapare in afara de Maica Domnului. Am stat la dezlegarile de noapte si de a doua zi. Dupa Sfanta Liturghie, am venit din nou la icoana si m-am rugat sa faca ce-o vrea cu mine, dar mai bine sa mor decat sa sufar atata durere. Deodata, am simtit ceva care ma apasa pe spate, am dat cu mana crezand ca este cineva, dar nu era nimeni. Era mana Maicii Domnului. Am plecat apoi cu autobuzul acasa. Si oamenii s-au mirat tare cand au vazut cum umblam prin autobuz si cum cantam cu toata lumea. Eram complet vindecata. De atunci, nu m-a mai durut nici spatele, si nici capul. Maica Domnului m-a ajutat si m-a ridicat din patul spitalului si vin aici la fiecare 40 de zile de la Suceava, sa-i multumesc".
Bat clopotele de Vecernie. Din asternutul de iarba, dintre desagile cu merinde, pelerinii se aduna in fata bisericii. Isi pleaca fruntile adanc, in miezul rugaciunii, privind cu smerenie inspre feloanele argintii ale calugarilor, ca la un colt de icoana datatoare de minuni. Ultimul dangat al clopotnitei e un bici peste genunchi. Toaca o simti sus, in cosul pieptului, ticaind sacadat, ca falfaitul aripilor de ingeri: "Acum slobozeste pre robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace; ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor...". Urmeaza Treimea, Nascatoarea de Dumnezeu, Slavele, Psalmii, otpustul - toate intr-o ordine speciala a clipei sfinte. Ceasul omenesc nu mai foloseste la nimic. Timpul zboara in alta lume. Se lasa noaptea, infiorata de istorisirile pelerinilor, soptite in mare taina, la cate un foc jaruit. Din departarea padurii se aude inabusit un cantec de o dumnezeiasca tristete si incep sa pricep intelesul cuvintelor pe care i le-a spus odata parintelui Paramon calugarul Chesarie de la Putna: "Mai, Paramoane, apai cum sa nu se intample aicea atatea minuni, daca de la poarta manastirii pana in usa bisericii, numai pe morminte de sfinti calcam?".Catalin Chirila
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
