Triunghiul mistic de la gurile DunariiManastirea Cocos
La Manastirea Cocos nu a mai plouat de aproape cinci luni. Calugarii nu sunt ingrijorati; s-au obisnuit. Aici, in inima Dobrogei, totul este excesiv, prelung, fara nuanta: apa, caldura ucigatoare, campul parjolit pe care oile pasc nu se stie ce, terasele pline cu vie bogata, praful starnit din senin ca o tornada sau strugurii de Niculitel, rotunzi si dulci ca mierea.
Rar intalnesti un loc mai aspru si deopotriva mai imbelsugat ca Sarica Niculitel. Un loc ciudat, in care serpii ies la drum si cand ploua, si cand caldura e prea mare. Un loc plin de contradictii vizuale, cu nume din cele mai bizare: Saon, Celic Dere, Isaccea. Cand si cand, dupa o revarsare furioasa a apelor, pamantul roscat si bolovanos al Dobrogei isi dezgroapa amintirile: arme, unelte ciobanesti, ziduri de biserica. Asa s-a descoperit in 1971 vechea asezare romana Noviodunum-Isaccea si cupola unei criptemartyrion care adapostea moastele a patru martiri crestini: Zotic, Attal, Kamsie si Filip.
La Niculitel calci cu fiecare pas pe vestigii. Privesti, simti si iei aminte. Indiscutabil, locul are forta. Nu intamplator, pe o distanta de cativa kilometri, aici sunt trei manastiri: Saon, Celic-Dere, Cocos. O linie imaginara le uneste intr-un triunghi mistic, impenetrabil. Si-au ales cele mai frumoase unghere: malul lacului si padurea de stejar a Macinului. Lupta cu parjolul secetei, cu singuratatea, cu serpii sau cu ispitele lumesti nu se vede. Din toate ramane doar povestea, amintirea trecerii Apostolului Andrei, pestera secreta sapata candva de calugarii de la Celic-Dere ca adapost in calea turcilor, mucenicii stiuti si nestiuti. Este chiar locul increstinarii noastre. Nu e putin - e totul. Saracia si seceta galben-aramie de pe dealuri nu pot pacali decat pe turistii grabiti sa ajunga cat mai repede la Tulcea. Cu atatea manastiri si rugaciuni neintrerupte, saracia oamenilor devine o smerenie fara rost, o vorba aruncata la intamplare.Dreptul la singuratate
La ora pranzului, curtea Manastirii Cocos e pustie. Calugarii sunt la chilie. Se roaga, isi fac pravila sau se odihnesc dupa lunga slujba de la miezul noptii. Nu ai cu cine sa discuti. Mai mult ca oriunde, la Cocos simti distanta ce desparte cele doua vieti de manastire - cea vazuta si cea ascunsa, tainica, insingurata. Esti ca pe malul unei ape adanci, involburate. Ti-e teama sa inaintezi. Te multumesti doar cu privirea, cu versetele biblice scrise pe varul proaspat, stralucitor, de-a lungul coloanelor care strajuiesc chiliile: "Cel ce voieste sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa ia crucea si sa-mi urmeze mie"... Fiecare cuvant inseamna un pas. Un text lung cat manastirea. Nimeni nu va putea spune vreodata ca nu a stiut. In linistea manastirii, cuvintele Mantuitorului reverbereaza ca un strigat profetic: "Cela ce va rabdapana la capat acela se va mantui". La Cocos, departe de lume, 30 de calugari pastreaza indaratnic tacerea. E stiut - vorbind tu, glasul lui Dumnezeu nu se mai aude.
In biserica inalta, mare si netencuita, fratele Vasile isi face rugaciunile sale de peste zi - ingenuncheat, pierdut printre strane, psalmodiind ca un susur monoton, interminabil. Tresare cand il intrerupi, dar nu zice nimic. E datoria lui sa-ti raspunda. Are mai multe ascultari - e paracliser, ghid, bibliotecar, diacon. E de toate. A venit tocmai de la Piatra-Neamt, pentru ca aici era liniste, un loc mai retras. Viata de calugar si incercarile sunt insa altele. Dreptul la singuratate si la rugaciune neintrerupta ti le castigi greu intr-o manastire. Cateodata, dureaza 20-30 de ani. Mai ales cand esti tanar, prima si ultima indatorire este ascultarea. Asta inseamna sa faci dragoste. Daca cineva iti cere un pahar cu apa si tu i-l aduci, ai facut dragoste. Dragostea inseamna fapte, inseamna ascultare si iar ascultare. Ca sa fii primul in manastire, trebuie sa fii cel din urma. Nu e usor. Cearta, invidia sau mania te fac sa pierzi intr-o clipa agoniseala unor ani de liniste si rugaciune.O boala grea - neastamparul
Fratele Vasile nu vorbeste din carti. De altfel, cand era in lume nu era bisericos, nu mergea in pelerinaj pe la manastiri si nici nu discuta prea mult despre cele sfinte. Elev la o scoala profesionala de sculptura in lemn, a descoperit Manastirea Cocos intr-o excursie. Atat de mult i-a placut locul si viata retrasa de aici, incat cinci vacante la rand le-a petrecut intre zidurile manastirii. S-a hotarat sa ramana brusc, fara nici un regret sau ezitare. Isi gasise un duhovnic (parintele Gherasim), dar, mai ales, isi gasise locul.
"E foarte important sa te fixezi undeva, sa fii statornic", zice fratele Vasile. "Cea mai grea boala pentru un calugar incepator ca mine este neastamparul. Daca nu ai drag de chilia ta, nu ai inceput. Ceva nu e in regula cu tine, cu sufletul tau. Cateodata, intalnesti calugari pelerini. Sunt rari, dar sunt. Bat la poarta manastirii, dar nimeni nu le da gazduire mai mult de trei zile, asa cum cere legea monahala. Sunt priviti cu suspiciune, respinsi chiar. De fapt, ce vor? Ce cauta? Nu poti sa vii dintr-un loc, daca nu stii incotro te duci. Mie nu mi-a placut niciodata sa umblu pe la biserici, sa ma vada lumea, sa caut icoane facatoare de minuni sau locuri considerate de altii sfinte. M-am dus acolo unde am simtit si acolo am ramas. Multi m-au intrebat ce caut in Dobrogea. De ce nu am ales ceva din puzderia manastirilor din Neamt sau Bucovina? Adevarul este ca nu mi-a placut atmosfera din alte manastiri. In unele, calugarii mi s-au parut prea duri. In altele, era prea mult turism si agitatie. Sigur ca incercari si ispite sunt peste tot. Si pe mine m-a batut gandul sa plec, sa schimb, sa incerc in alta parte. M-au ajutat fratii, m-a ajutat rugaciunea si, nu in ultimul rand, sfatul parintelui Gherasim, care, inteleptit de ani, mi-a spus: <<Fiule, trebuie sa muncesti pentru fericirea si statornicia ta. Oriunde te duci, ai sa o iei de la capat>>."Unii vor sa-l santajeze pe Dumnezeu
Desi abia trecut de 20 de ani, fratele Vasile nu se joaca cu vorbele. Are un glas cumpatat si nu se tulbura daca il intrerupi la jumatatea frazei. Se simte ca are un rost, o menire. "Ca monah - continua el - trebuie sa ajut oamenii. Cand mangai si alin sufleteste pe cineva, am cea mai mare bucurie. In egoismul lumii acesteia, nu e putin lucru sa faci ceva folositor pentru aproapele tau. Poate ca multi ne condamna, spunand: <<E usor pentru voi, calugarii. Aveti ce manca, aveti unde dormi. Voi nu stiti ce inseamna somajul si copiii care iti cer de mancare>>. Problemele lumii, insa, razbat si aici. Zidurile manastirii suntprea mici, prea neputincioase ca sa ne apere de toate cate se intampla in jurul nostru. Si noi muncim, si noi stim care este pretul painii, iar timpul ne preseaza ca pe toata lumea. Inainte puteai sa te rogi mai mult, sa contempli un apus de soare, o zi de primavara. Acum, totul parca se face cu ochii la ceas. Acum, timpul e mai grabit, mai dusmanos. Eu il simt si nu-mi place. Am venit la manastire ca sa ma rog, asa cum au venit si ceilalti frati. Atmosfera manastirii este atmosfera fiecarui rugator. E o suma. Dar observ ca suntem tot mai putini. La manastire nu mai vin tineri, asa cum veneau alta data. Lumea parca s-a racit. Unii mireni intra in biserica, lasa un acatist si pleaca. E un fel de a-l plati pe Dumnezeu, de a-l santaja. Dau ca sa li se dea. Cer bani, cer sa aiba noroc la Bingo sau in afaceri. Nu judec, doar constat. Ce facem cu porunca lui Dumnezeu, cu menirea noastra: <<Rugati-va neincetat>>? E foarte greu pentru noi, calugarii. Ma gandesc, insa, ca, mirean fiind, nu as fi facut nici putinul pe care il fac acum si cugetul mi se linisteste pe data. Inseamna ca sunt pe drumul cel bun, ca nu am ales gresit."
Fratele Vasile evita sa vorbeasca despre saracie sau lipsuri. Ca monah nu ai voie sa te plangi. Ar fi ca si cum te-ai dezice de tine. Totusi, nu se poate abtine si, aratand goliciunea nepictata a bisericii, constata cu amaraciune: "Acest lacas a fost construit in trei ani, la inceputul secolului. Acum, de opt ani ne chinuim sa il reparam si n-am terminat nici pe jumatate. A scazut credinta.""Vindeca-l Doamne. Nu-l lasa!"
Pana la ceasul vecerniei, Manastirea Cocos pare lipsita de viata. Apoi, brusc, cand clopotele imense si pantecoase din turla prind a vui asurzitor, calugarii ies unul cate unul din cochilia zidului proaspat varuit. Se grabesc spre slujba, se amesteca printre mirenii care se inghesuie la racla celor patru sfinti. Cand cineva striga de durere sau urla posedat de un duh necurat, cei tineri se infioara, iar batranii isi fac cruce, murmurand: "Vindeca-l Doamne. Nu-l lasa!". E multa suferinta in jur, dar si speranta. O simti, e materiala, aproape ca poti pune mana pe ea. Retrasa intr-un colt, Maria Iordache (din Isaccea) se roaga, murmurand un acatist. Prin 1970 s-a vindecat, rugandu-se la sfintele moaste, dupa ce doctorii ridicau neputinciosi din umeri, nedandu-i prea multe zile de trait. A venit adusa cu masina de rude, pentru ca nici de mers nu mai putea merge, si, dupa cateva zile a plecat singura, pe picioarele ei. Acum, a fost operata a sasea oara de hernie si are dureri foarte mari. Nu se plange. Regreta doar ca, dupa prima vindecare, L-a cam uitat pe Dumnezeu. S-a luat cu treburile, cu copiii. Nu s-a grabit sa-i multumeasca lui Iisus. Mai regreta ca parintele Gherasim s-a prapadit intre timp. Parintele era un mare rugator si un taumaturg. Citea Psaltirea de doua ori pe zi, postea pana la miezul noptii si, daca le vorbea credinciosilor, vocea lui puternica si usor cantata ii facea pe toti sa izbucneasca in lacrimi.
Multi isi amintesc de parintele Gherasim. Ce om, ce duhovnic! Ioana Nadoleanu venea pe jos din Greci, trecand Muntele Tutuiatu, numai ca sa-l vada, sa-i atinga straiele ponosite, cu colbul metaniilor pe ele. Avea forta si, privindu-te, stia totul despre tine: de unde vii si ce necaz te macina. Vorbea scurt si poruncitor. Sa faci aia, sa faci aialalta. Daca nu-l ascultai, era vai si amar. Cineva din Galati i-a calcat sfatul si, in loc sa mai ramana trei zile la manastire, a plecat la drum. Nu i-a fost bine. A avut un accident cumplit de masina, incat era sa-si piarda toata familia - sotia si cei doi copii. Altadata, a venit un frate de manastire, Paisie, care voia sa plece la Bucuresti si sa faca Teologia. "Nici sa nu te gandesti", i-a zis parintele. "Ramai la Cocos. Aici e mantuirea si bucuria ta." Parintele s-a mutat la cele vesnice, dar cuvintele lui au ramas, si astazi Paisie e preot si calugar respectat de toata lumea.*
E mare lucru sa ai duhovnic priceput in manastire. Chiar si acum sunt oameni din Suceava sau Bucuresti care vin in amintirea parintelui Gherasim. Oricum, fara el, manastirea s-a imputinat, s-a rarit de lume. O data cu el, parca a plecat si sporul casei. Multi din ucenicii lui s-au risipit la Dervent sau la Sfantul Andrei, ca sa intareasca obstile monahale de acolo. Parintele a fost ca o samanta. Roadele se vad si astazi. De curand, o fata demonizata din Galati s-a vindecat, atingandu-se doar de Psaltirea la care se nevoia parintele. O alta, aproape paralizata, a plecat pe picioarele ei acasa.
Se mai fac inca minuni la Cocos, chiar daca parintele Gherontie, staretul manastirii, tace smerit sievita subiectul. Totul tine de credinta fiecaruia si de ajutorul Celui de Sus. Conteaza mai putin multumirile si acatistele trimise prin posta. Importanta e schimbarea din viata ta. Traind pe mai departe in ura, sminteala si pacat, boala reapare mai devreme sau mai tarziu. Staretul Gherontie a vazut multe cazuri si nu inceteaza a se minuna.
Cu forta Manastirii Cocos nu e bine sa te joci. Mai mult ca oriunde, aici e o taina care tine de primii sfinti martiri, de primele liturghii, de chiar increstinarea noastra.
In triunghiul mistic, impenetrabil, al celor trei manastiri, Cocos pare sa vegheze dinlauntru, ca ochiul cel etern deschis catre cer, catre Dumnezeu, asteptand - precum pamantul rosu-secetos al Dobrogei - semn de mila si indurare. Chiar daca la Niculitel n-a mai plouat de aproape cinci luni, calugarii nu sunt ingrijorati. De cand se stiu, meseria lor e rugaciunea si speranta.Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala
Cocosul din vis
Povestea intemeierii Manastirii Cocos are in ea un sambure de miracol. In anul 1833, trei calugari moldoveni care se intorceau de la Muntele Athos, indreptandu-se spre Manastirea Neamt, au facut un popas in Dobrogea. Noaptea, toti trei au avut acelasi vis: un cocos le-a poruncit sa ridice o manastire pe locul unde dormeau. Considerand ca este o vestire Dumnezeiasca (cocosul i s-a aratat si Apostolului Petru in vis), au renuntat sa se mai intoarca acasa, pornind degraba la inaltarea Casei lui Dumnezeu. Prima biserica, construita chiar in anul acela, a fost din nuiele si din chirpici si ploile si vanturile Dobrogei au spalat-o repede de pe lume. Pe temelia ei s-a ridicat o a doua biserica (la 1853), construita integral dinpamant. Pe vatra ei s-a ridicat cea de-a treia constructie, care dureaza pana astazi si care la terminare a fost pictata de un artist celebru la vremea aceea - Fernando de Baisse.
Povestea spune ca Manastirea Cocos, impreuna cu cripta de la Niculitel, aflata doar la 4 kilometri distanta, cu Manastirea Saon si Manastirea Celic Dere formeaza o cruce perfecta, orientata la fel ca si crucea de la raspantia de drumuri, unde s-a descoperit mormantul celor patru martiri crestini: Zotic, Attal, Kamsie si Filip, ucisi la anul 303, si ale caror moaste au fost transferate la Manastirea Cocos.
Povesti adevarate cu ingeri
Vrabiuta din corcodus
M-am intalnit cu ingerul pazitor la varsta de 13 ani, cand - copil fiind - s-a asezat pe o ramura din dreptul ferestrei, la casa parintilor mei, care mai exista si astazi, intr-o comuna din judetul Buzau: Stalpu. Iata in cateva vorbe povestea mea.
De la varsta de sapte ani sufeream de-o boala pe care nu mi-a putut-o diagnostica nici un medic. In fiecare noapte, dupa 4-5 ore de somn, aveam halucinatii cumplite, visand numai monstri, oameni cu capete uriase, diforme. Ma trezeam tipand, cerandu-le parintilor mei sa ma scoata afara din casa. Disperarea lor nu avea margini. Toate tratamentele au fost de prisos, ba si mai rau, pe masura ce anii treceau, cosmarurile se inteteau. Vazand ca mersul pe la spitale nu dadea rezultate, mama a pornit-o pe la babe, vraci, dandu-mi leacuri cu plante si usturoi, tot ce afla, biata, din auzite... Intr-o comuna din apropiere de Stalpu, traia un om renumit in judet pentru descantecele sale. Era din Vadu Pasii si il chema Anton. Am ajuns si la el impreuna cu mama. Dupa descantec, i-a dat o apa cu care trebuia sa ma stropeasca si din care trebuia sa beau cate trei inghitituri. Dar numai la vederea sticlei cu apa, eu aveam aceeasi repulsie, aceeasi groaza ca in noptile cu cosmaruri. Speriata si descumpanita, mama a varsat apa din sticla cu pricina in apropiere de casa, la radacina unui corcodus.
In noaptea imediat urmatoare, cosmarurile m-au chinuit din nou. Dimineata eram o epava, obosita si chinuita, abia mai puteam sa respir. Intinsa in pat, priveam pe fereastra deschisa. Si atunci am vazut cum o crenguta de corcodus se intinde si patrunde in camera, indreptandu-se spre icoana de pe perete. Pe ea se legana o vrabiuta cu aripioare albe, de inger, care sub ochii mei s-a transformat intr-o faptura cu ochi albastri, ce mi-a zambit, apoi, batand din aripioare, a disparut. A fost singura zi din cei sase ani de suferinta in care am simtit ca traiesc. Seara, cand m-am culcat, am adormit in gand cu ingerasul din corcodus si, in loc de cosmarul cu monstri, am visat o capra neagra care s-a ridicat pe doua picioare, spunandu-mi sa nu arunc descantecul, ci sa merg urgent sa-l refac. Stiind ca e un mesaj de la inger, am mers iarasi la vraciul Anton. Acelasi procedeu, aceeasi apa, dar alta manifestare! Dupa numai trei zile, am devenit un om normal. Am mers la liceu, la internat, la postliceala si viata mea a decurs normal. Dar de ingerul meu nu m-am mai despartit niciodata. De-o viata intreaga il chem, seara de seara, si ma rog. Acum am 60 de ani, dar el este tot langa mine, ma ocroteste si ma vegheaza, iar eu cred orbeste in el.Mira Campeanu - Buzau
Vie, printre daramaturi
Va povestesc o intamplare miraculoasa, petrecuta in urma cu 59 de ani. Era in noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 si ma aflam singura, in casa noastra din Marasesti. Sotul meu, mecanic de locomotiva, era plecat la drum. Aveam pe atunci 23 de ani, un baietel de doi ani si asteptam un al doilea copil, care urma sa se nasca peste o luna si jumatate. Era noaptea de sambata spre duminica. La ora 3 si 20 de minute m-am trezit din somn speriata, fiindca simtisem niste zguduituri. "Cutremur!", mi-am spus. Am sarit din pat, mi-am luat copilul in brate, dar seismul s-a potolit. Ne-am culcat, dar la ora 4 fara 10 minute, cutremurul a reinceput cu o intensitate mai mare, pe verticala, aruncandu-ma la pamant. M-am ridicat repede, am luat copilul in brate si m-am repezit la usa, incercand sa ies afara din casa. Dar cand am atins clanta cu mana, am auzit dintr-o data un glas poruncitor:"Stai!". O lumina puternica aparuse in fata mea. Am inchis ochii infricosata si am auzit niste bubuituri. Cand am deschis iarasi ochii, nu mi-a venit sa cred: hornurile si zidurile sfaramate ale casei ma inconjurau ca un cerc, in mijlocul caruia eu si copilul stateam neatinsi. Lumina disparuse, dar eu stiam ca cel care ma ocrotise era ingerul meu pazitor. Am azi 80 de ani, dar el este inca alaturi de mine, tinandu-ma sub aripa sa.Berezovschi Ana - Str. Ovidiu nr. 9, bl. M10, ap. 41, sc. 3, Mazepa 2, Galati
Fereastra ucigatoare
Era o zi frumoasa de duminica. Ma trezisem de dimineata, cu toate ca mi-ar fi placut sa mai lenevesc in pat, dar locatarii blocului in care stateam hotarasera sa iesim cu totii pentru a face curatenie in jurul cladirii si pentru a sadi flori pe sub ferestre. Ne-am facut rost de ceva unelte agricole - harlete, lopeti si greble - si ne-am apucat de treaba. Cand totul a fost curatat, fiecare dintre noi s-a ocupat de rondurile cu flori din fata propriei ferestre. Am inceput sa sap si eu un strat cu harletul, maruntind apoi pamantul cu muchia, pentru a-l afana. La un moment dat, am simtit o lovitura puternica in coada harletului si am auzit un zgomot asurzitor de sticla ce se sparge. Am intepenit. In jurul meu se formasera gramezi de cioburi, iar coada harletului era despicata in doua. Toate persoanele aflate in apropiere s-au strans in preajma mea, curioase si ingrijorate. Eu, fara grai si fara nici o zgarietura, intepenisem cu coada rupta in mana. Ce s-a intamplat? Vantul smulsese un geam de la etajul trei, care s-a desprins din rama si a cazut. Ingerul meu pazitor l-a deviat cu cativa centimetri, ca sa nu-mi reteze gatul sau sa nu-mi crape capul, dand o inclinatie optima cozii harletului, astfel ca sticla sa nu ricoseze si sa-mi taie una din maini. Am ridicat privirea si in gura hada a ferestrei mi s-a parut ca vad o raza stralucitoare de lumina.
I-am multumit Domnului ca am scapat cu zile si teafar. Tocmai atunci a coborat si sotia mea din bloc, cu presentimentul ca avea sa se intample ceva. Toti vecinii erau inca inlemniti in jurul meu, nevenindu-le sa creada ca am fost la cativa centimetri de moarte.
Dupa cateva zile, primesc o scrisoare de la parinti, care locuiau la sute de kilometri distanta de mine, in care isi exprimau ingrijorarea pentru mine, presimtind ca am trecut prin momente grele si rugandu-ma sa le raspund imediat, ca sa ii linistesc. (Tin sa precizez ca atat cu mama, cat si cu fiica mea ne transmitem, adesea, gandurile de la distanta.)
In ziua nefericitei intamplari, atat sotia mea, cat si copiii nu s-au dezlipit de langa mine. Niciodata, ca atunci, n-am simtit legatura de suflet care ma lega de ei si de dragii parinti.
Nu stiu din ce imbold m-am apucat de gradinarit in duminica aceea si de ce am ales chiar locul de sub geamul de la etajul trei. De un lucru sunt sigur insa: ca am fost pus la o mare incercare, iar ingerul meu pazitor m-a salvat. Si, de atunci, Ii multumesc lui Dumnezeu in fiece zi pentru minunea infaptuita si pentru simplul fapt ca mai traiesc.George Galbenu - Aleea Duzilor nr. 4, Campia Turzii, jud. Cluj, cod 3351
Rugaciuni pentru Ingerul Pazitor
Ma numesc Costin Maria, sunt nascuta in satul Sabisa, comuna Seini, judetul Maramures, din parinti foarte religiosi. Tin minte cum mama, pe vreme de seceta, facea cu toti vecinii care locuiau langa noi, pe Valea Satului, langa apa, o ruga catre ingerul pazitor, ca sa aduca ploaia. Si ingerul ii auzea si le indeplinea dorinta. Tot de la parinti am invatat de mica rugaciunea "Ingerul pazitor", pe care vreau sa v-o impartasesc si dvs., pentru a va fi de folos.
Ingerul lui Dumnezeu, care esti pazitorul meu,
Lumineaza-ma in noaptea aceasta,
Pazeste-ma, sfatuieste-ma si carmuieste-ma pe mine, care-ti sunt incredintat prin grija si indurarea lui Dumnezeu
Inger, ingerasul meu, roaga-te lui Dumnezeu, pentru sufletelul meu
Din zi, din noapte, pana-n ceasul cel de moarte.
Eu sunt mic, tu ma fa mare,
Eu sunt slab, tu ma fa tare,
Si-n tot locul ma-nsoteste
Si de rele ma fereste
Si cu bine ma-ngrijeste. Amin.
Tot de la parintii mei am invatat ca trebuie sa ne rugam in fiecare zi ingerului nostru pazitor si sa punem intensitate in rugaciunea noastra, deoarece dupa un anumit timp va da rezultate, iar rugaciunea pe care o facem ingerului pazitor este, apoi, transmisa arhanghelului insusi, care o transmite mai departe, lui Dumnezeu. Putem sa obtinem totul prin rugaciune: sanatate, reusita, liniste, bunastare. Nu va despartiti de ea niciodata si veti fi fericiti!Maria Costin - B-dul Republicii, bl. 25, ap. 32, sc. C, et. 1, Baia-Mare, jud. Maramures, cod 4800
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
