Minunile din cimitirul catolic
Cimitirul Bellu din Bucuresti e impartit frateste in trei. In partea stanga (cum stai cu fata spre soare) sunt ingropati ortodocsii, la mijloc sunt ingropati militarii, iar in dreapta - catolicii si greco-catolicii. In lumea de dincolo, nu mai exista conflicte religioase. Sufletele - bune sau rele - se infatiseaza egale in fata lui Dumnezeu. Si totusi, o diferenta exista: "Mormintele Vindecatoare" si minunile lor, care se manifesta doar in cimitirul catolic, unde cantitatea de suferinta ingropata in tarana e mult mai mare ca la fratii de peste gard. Aici zac fruntasii Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, calugari, episcopi si preoti, martirizati bestial in inchisorile comuniste, pentru darzenia de a-si fi pastrat credinta in care fusesera botezati. Jertfa lor, primita de Dumnezeu, are ca semn de recunoastere divina "minunea". Minunea credintei, care se implineste si se repeta de mii de ori.
Cel ce vorbeste cu mortii De 50 de ani, Marin Creanga munceste la cimitirul catolic din Bucuresti. Este gradinar, "scriitor de cruci", cu dalta si cu ciocanul, si seful ingrijitorilor de morminte. De un deceniu, ca administrator al cimitirului a fost numita evlavioasa sora Tereza, care si-a consacrat viata Domnului nostru Iisus Hristos, depunand voturile monahale, chiar daca nu este imbracata in straie calugaresti. Prin grija celor doi,Cimitirul Bellu catolic a devenit un paradis vegetal, un loc de pelerinaj si refugiu in rugaciune, langa crucile celor morti.
Bland la chip si moale la vorba, nea Marin te face, de altfel, sa intelegi ca zgarcenia dialogului se datoreaza faptului ca a trait o viata intreaga mai mult printre morti. Pentru el toate sunt relative, caci a capatat un sentiment al desertaciunii omenesti. Cand il intrebi cati ani are, iti raspunde ca intr-o cimilitura: "M-am nascut nitel mai devreme, dar putin dupa mortii astia de ieri". "Ieri" - adica ziua venirii sale in Capitala, dupa terminarea razboiului. Copil sarac de taran, a lucrat cativa ani la brutaria unui grec, pe Calea Giurgiului, pana cand a aflat ca e liber un loc de ajutor de gradinar la cimitirul catolic. Pe data de 1 Mai 1950, in zi de "sarbatoare muncitoreasca", Marin Creanga pasea pentru prima oara dincolo de portile locului imprejmuit cu gard si verdeata deasa. Afara fluturau steaguri rosii si comunistii marsaluiau pe strazi, iar in incinta asezamantului domnea o pace de pe alta lume: "Copacii erau mai pitici decat acum, ca si mormintele erau mai tinere!" - te lamureste nea Marin, privind in gol. Fara sa inteleaga de la bun inceput unde anume a nimerit si fara sa-si inchipuie cat va sta acolo, barbatul s-a pus pe treaba cu harnice, caci cunostea gradinaritul inca din copilarie. Planta panselute, plivea buruienile, stropea rasadurile de flori cu o stropitoare pantecoasa, insemnata cu cruce, pe care scria, intr-o limba necunoscuta: "In hoc signo vincens"...
Batranul isi arunca privirile peste crucile insirate imprejurul nostru, de parca ar fi sigur ca ne asculta si mortii, apoi mai povesteste ceva. "Plecam la serviciu ca la o mosie boiereasca! In fiecare zi vedeam cucoane cu palarii mari, care purtau manusi din dantela neagra, sau barbati cu cioc si redingota, haina din aia lunga, de o asemanai cu a popii." De mai multe ori pe saptamana aveau loc inmormantari. Dupa fiecare ceremonie, ingrijitorul trebuia sa aranjeze mormantul. Citea anul nasterii pe crucile de lemn si observa ca toti mortii se nascusera in celalalt veac. "Nu vedeam decat oameni care plangeau pe nemteste sau pe ungureste. Pe altii ii ascultam vorbind in italiana sau franceza, desi nu prea stiam sa fac deosebirea. M-am deprins in timp. Pana si romaneasca vorbita era dulce ca o poama, cu accent ardelenesc, oarecum leganat. Imi placea mai mult decat limba rastita pe care o auzeam pe strada. Aici, printre mormintele catolice, parca era alta lume..." Tot trecand anii, incet-incet, nea Marin si-a data seama ca nu a mai vazutcrestini razand, decat arareori. Si asta, numai dincolo de portile cimitirului! Dar el venea dimineata, devreme, si pleca acasa inainte de a se intuneca, asa ca nu mai avea ochi pentru viata obisnuita, de zi cu zi. A inceput sa vorbeasca din ce in ce mai putin si s-a dezvatat, el insusi, sa rada. "M-am obisnuit sa deosebesc crestinii dupa felul in care plangeau. Le cunosteam durerea dupa suspine. Una era jalea vaduvei, alta era tristetea orfanului..." Dupa cateva zeci de ani, barbatul invatase pe dinafara toate cavourile si familiile ilustre. Cand venea randul cate unui mormant de curatat, el ii cerea iertare raposatului, cu glas tare, ca n-a avut timp sa treaca mai curand pe acolo. Asa s-a deprins Marin Creanga sa stea de vorba mai mult cu mortii, decat cu viii... Crestin ortodox fiind, casatorit si tata a doi copii cuminti, ce i-au mostenit firea blanda, gradinarul a ajuns astazi, la 71 de ani, sa se simta in lumea umbrelor ca la el acasa.
Dar nu putini dintre mortii care-si aflasera odihna de veci in pamantul umbrit de castani si de brazi aveau destine neobisnuite, pe care nea Marin le stia, desi se facea ca le uita, fara sa le povesteasca nici macar in familie. "Ani la rand s-au perindat securisti in civil cand mai era ingropata cate o fata bisericeasca inalta, ce murise in puscarie. Nici un preot greco-catolic, dintre cei inmormantati aici, n-a apucat sa moara in patul lui. Asta e, cu adevarat, cimitir de martiri! Vedeam si militieni care stateau la poarta, luand la intrebari crestinii ce faceau vizite prea dese. Am auzit o puzderie de istorii care m-au facut sa plang. Multi oameni mi-au povestit ce semne primisera de la morti. Se inmultisera cei ce veneau sa se roage la morminte, chiar si pe timpul prigoanei lui Ceausescu. Prea multa suferinta sta ingropata aici! De-aia s-au petrecut atatea..."Martiriul episcopilor uniati
In lumina aurie a sfarsitului de vara, crucea episcopului greco-catolic Vasile Aftenie straluceste stins, aureolata de razele ce se strecoara printre frunzele platanilor din preajma. Cateva femei au aprins lumanari si se roaga cu ochii inchisi, strangand in maini bratele crucii albe. Buzele li se misca repede, dar nu auzi decat un murmur inganat. Apropierea noastra nu le stanjeneste. Numai ca isi scurteazarugaciunile, dupa care se retrag in tacere. O veverita singuratica ramane sa pazeasca mormantul, pitulata in spatele unei tufe. Nu se sperie de nea Marin, pentru ca ingrijitorul o hraneste, in fiecare zi, ca si pe celelalte surate ale sale. Toate veveritele, vrabiile, mierlele si gugustiucii din acel rai de verdeata il cunosc pe batran. Un alai de caini si pisici, ce au cazut la pace, merg dupa el in tot locul. Acum, barbatul varstnic se asaza pe bordura mormantului episcopal si ofteaza adanc. "De aici a inceput totul! La o saptamana si jumatate dupa angajarea mea in cimitir, am auzit ca murise un episcop greco-catolic in temnita si urma sa fie ingropat in mare taina. Administratorul de atunci ne-a anuntat ca, pe data de 9 Mai 1950, nu avem voie sa plecam acasa pana nu ne va spune el. Toti baietii am sapat o groapa adanca in acest loc si am ramas sa asteptam impreuna. Dupa lasarea intunericului, a sosit o duba de la Jilava. Sicriul pe care l-am purtat pe brate avea capacul batut in cuie. Doi civili supravegheau totul, fara sa scoata un cuvant. Abia dupa ce sicriul a fost asezat in groapa si locul astupat cu pamant, unul dintre ei a rostit raspicat: <<Nu puneti nici o cruce si nu vorbiti cu nimeni nimic!>>. In zilele urmatoare, am aflat ca mortul se numea Vasile Aftenie si fusese torturat groaznic in inchisoare. Unii vorbeau ca, in numai doi ani de temnita, albise complet, cu toate ca nu era batran. I se ceruse sa treaca la ortodocsi, dar el refuzase. Fusese omorat cu zile, la 51 de ani, in floarea varstei. El a fost cel dintai episcop greco-catolic despre care am auzit vorbindu-se in acei ani de prigoana. Martirul a fost ingropat fara preot, fara slujba si fara cruce. Dupa el, aveau sa urmeze si altii..."
Dar abia trecusera trei zile de la aceasta inhumare clandestina, ca Marin Creanga se trezeste, la mormant, cu parintele Francisc Zudor, parohul de la Baratie. In intelegere cu administratia cimitirului, preotul ii face episcopului-martir slujba de inmormantare, pe furis. Dupa alte sapte zile, acelasi preot, asumandu-si riscuri imense, asaza o cruce modesta la capatul locului de veci. Pe lemnul proaspat taiat erau scrise doar doua initiale si un an: "V.A. 1950". Mai bine de un deceniu, la acea cruce au inceput pelerinajele, pana cand o credincioasa, in semn de recunostinta pentru una dintre marile minuni savarsite de episcopul-martir, a ridicat monumentul pastrat pana azi.
"In 1959, episcopul greco-catolic Ioan Balan s-a imbolnavit la Gherla. A fost adus la Jilava, dupa cum vorbea lumea, dar a murit dupa cateva zile." Nea Marin isi continua povestea cu vorbe domoale, umbrite de tristete. Cea mai cumplita tortura la care se zvonea ca fusese supus Preasfintitul Ioan Balan, episcop greco-catolic de Lugoj, era o inventie diabolica a unuia dintre comisarii politici de la Gherla. In toiul verii, satrapul il legase de stalpul din mijlocul curtii interioare, in varful caruia flutura steagul rosu. Martirul era hranit cu lingura, chiar mai bine decat ceilalti detinuti. Era legat numai cu mainile la spate si nu l-a atins nimeni, nici macar cu varful unui deget. In schimb, a fost lasat acolo vreme de trei saptamani, facandu-si nevoile pe el, pana cand i s-au intarit pantalonii, iar fecalele erau presarate la picioarele sale. Satrapul continua sa-l hraneasca bine, pentru a-i mari chinul. In ultimele zile, se zice ca nu se mai putea chirci, ca sa doarma, si lesina o data la cateva ore. "Cand au adus cosciugul la groapa, era plin de securisti prin toti copacii astia. Fotografiau pe oricine se oprea sa priveasca. L-au ingropat in parcela preotilor, caci intre timp murisera o multime in inchisori. Decat sa-i rasfire in tot cimitirul, au preferat sa-i adune laolalta, ca sa poata supraveghea mai usor locul si vizitatorii..."
In 1970, moare la Caldarusani, in manastire, unde avea domiciliu fortat, cardinalul Iuliu Hossu, ultimul dintre episcopii care au fost ingropati la Cimitirul Bellu catolic. Nea Marin a fost inca o data martor... "De martirul asta auzisem cu totii, ca se vorbea pe la radioul ala romanesc, din strainatate. Scapase cu viata din temnita, dar le fusese frica sa-l lase liber de tot. Acum nu le dadea mana sa-l inmormanteze pe furis, ca pe vremuri, cu douazeci de ani in urma. Asa ca au lasat sa vina popi catolici sa-i faca slujba, insa n-am vazut in viata mea atata militie si securitate adunate la un loc. Au controlat cavoul in fiecare ungher, au scormonit racla, au rascolit pana si in cosciug, de-si facea lumea cruce cu limba in gura! La urma, au plecat toti, ca a ramas mortul cu Dumnezeu, cu veveritele din cimitir si cu mine, care ma rugam la el, in gand, sa-mi ajute sotia ce era bolnava, internata in spital..."Mormintele ajutatoare
Prin 1951, la un an dupa inhumarea episcopului Aftenie, a aparut la mormant o femeie destul de tanara. Impingea un carucior pentru invalizi, in care se afla o fetita de sase ani. Fiica semana leit cu mama, dar nea Marin nu stia cine sunt, fiindca le vedea pentru prima oara. Femeia l-a intrebat chiar pe gradinar daca acela este, intr-adevar, mormantul Preasfintitului Vasile Aftenie. Marin Creanga a confirmat, avertizand-o pe mama sa fie prudenta, pentru ca nu era bine sa o vada cineva langa acel loc de veci. El i-a explicat, uitandu-se in jur, ca vine cate un civil, din cand in cand, si il iscodeste asupra persoanelor care zabovesc la mormant. "Biata femeie nu s-a mai putut abtine si a izbucnit in plans. Mi-a zis ca fata ei nu vorbeste si nu poate merge de cand s-a nascut. M-a rugat cu cerul si cu pamantul sa nu spun nimanui ce avea sa-mi marturiseasca, apoi mi-a povestit o istorie care m-a uluit. Mama copilului era casatorita cu medicul-sef al Inchisorii Jilava. Nu stiu daca acela era vreun pacatos, fiindca ajunsese sa lucreze tocmai acolo, dar il batuse Dumnezeu cu nenorocirea fetitei." De mai multe ori, in cei doi ani de detentie, doctorul il ingrijise pe Vasile Aftenie cu mult devotament, fiind impresionat de curajul si darzeniadovedite de inaltul prelat greco-catolic in fata torturilor cumplite. La ultima vizita medicala, cu numai doua zile inainte de moartea sa, episcopul ii spusese: "Doctore, vad ca ai suflet bun! Foarte curand, eu o sa plec din aceasta lume. Daca ai sa poti pune o vorba buna pe langa autoritati, ca sa fiu inmormantat intr-un cimitir crestin, vei avea o mare bucurie in viata. Tine minte cuvintele mele!". Medicul a fost atat de impresionat, incat si-a riscat cariera, poate chiar libertatea, intervenind pe langa administratia inchisorii. El a reusit sa impiedice incinerarea ramasitelor pamantesti ale lui Vasile Aftenie si a obtinut aprobarea inhumarii clandestine la Bellu catolic. La putina vreme dupa aceasta intamplare, sotia si fiica sa au primit pasapoarte pentru a pleca in Elvetia, la un sanatoriu unde fetita urma sa fie supusa unui tratament, pe cheltuiala statului roman. In acele timpuri de dictatura, asa ceva semana aproape cu o minune. Medicul si nevasta lui au crezut ca bucuria profetita de episcop, mort acum, era pe cale de a se implini. Dar tratamentul nu a dat nici un rezultat, iar mama si fiica au revenit in tara dupa cateva luni. Disperata, sotia doctorului a hotarat sa mearga la mormantul lui Vasile Aftenie pentru a se ruga. "Din acea zi, biata femeie a venit regulat in cimitir. Aprindea un snop de lumanari, se aseza in genunchi langa locul asta de veci, tinea o mana pe caruciorul fetei, cu cealalta strangea crucea de lemn si plangea cu lacrimi amare. Toti cei care lucram in cimitir eram tulburati de deznadejdea ei. A udat cu rauri de lacrimi rasadurile de pe mormantul episcopului! Cativa ani la rand, aici au crescut cele mai triste panselute pe care le-am vazut vreodata." Nea Marin ofteaza si isi trage de pe cap sapca albastra. "N-a trecut nici o saptamana, ca s-a si aflat de vizitele zilnice ale bietei femei. Securistul care venea periodic i-a cerut portarului sa nu o mai lase inauntru. Nefericita mama reusea sa se strecoare, totusi, cand omul de la poarta se ducea sa manance, ori intra in biroul administratiei. De multe ori, barbatul venea dupa ea, la mormant, sa o dea afara. Pana la urma, n-a fost chip si s-au lasat pagubasi amandoi, si portarul, si securistul..." Asa s-au scurs cativa ani, fara sa se intample nimic. Marin Creanga se obisnuise cu prezenta femeii, in fiecare zi, impreuna cu fetita muta din carucior, la locul de veci al episcopului. Dar profetia celui dintai martir greco-catolic nu fusese vorba in vant! "Intr-o dimineata de toamna, dupa ce daduse prima bruma, am auzit plansete, parca mai tari ca de obicei, intr-o latura a cimitirului. Imi amintesc ca astazi... La ora aceea, nu prea era venita multa lume. M-am dus intr-acolo si mi-am dat seama repede ca suspinele veneau chiar dinspre mormantul episcopului. Cativa gropari si ceilalti oameni de serviciu, care se nimerisera prin preajma, au fost la fel de curiosi ca si mine. Cand ne-am strans langa locul de veci, am ramas inmarmuriti. Toata lumea le cunostea pe mama si pe fiica ei, batuta de soarta. Ei bine, credeti-ma ca m-am cutremurat! Fata statea in picioare, cu o privire putin lunatica. In jur, nici urma de carut... Ne-am dat seama ca bietul copil venise de acasa pe picioarele lui! Era asa frumoasa, ca se facuse putin mai domnisoara. Nu ne venea sa credem ca ieri o vazusem oloaga, iar acum mergea si vorbea. Punea mana pe umarul maica-si si ii spunea incet: <<Linisteste-te, mama, te rog, linisteste-te!>>. Femeia era in genunchi. Saruta tarana de pe mormantul episcopului si mangaia pamantul cu palmele, de parca ar fi mangaiat obrazul mortului. Striga, din cand in cand, cu lacrimile siroaie pe obraji: <<Mi-ai dat fata inapoi, mi-ai adus fata!>>. Toti cei de fata ne-am inchinat, cu ochii umeziti. Asta este singura data, in viata mea, cand pot spune ca am fost martorul unei minuni..."
De atunci, s-a intins vestea locului. Chiar de a doua zi, doctorul, cu sotia si fiica lor, au venit impreuna la mormantul Preasfintitului Vasile Aftenie. Ei au construit monumentul funerar ce exista si azi. Nea Marin nu poate uita nici un amanunt. "In amintirea primei cruci de lemn, m-au rugat sa scriu si pe noua cruce alba <<V.A. - 1950>>, dar am completat inscriptia, pe placa de marmora de pe postament, cu numele intreg, plus anul nasterii si al mortii. Zeci de ani la rand au continuat sa vina zilnic, toti trei, cu o recunostinta nemarginita! Aprindeau lumanari, se asezau in genunchi, tinandu-se de maini, si plangeau de bucurie. Am vazut cu ochii mei... Dupa Revolutie, cand s-a inmultit lumea in cimitir, se vorbea ca ar fi plecat din tara, caci doctorul fusese persecutat pentru cele intamplate."
Nea Marin priveste inca o data in gol, in timp ce mangaie unul dintre dulaii credinciosi. "Au fost multe intamplari... N-aveti loc sa le scrieti pe toate! Se desparteau sot si sotie, dar veneau aici si mortii ii impacau. Se rugau unii la <<mormintele ajutatoare>>, apoi scapau de boala, de vreun necaz, ori aflau ca au fost feriti de o nenorocire. Altii capatau noroc, spor, reuseau intr-o incercare grea..."
Dupa 1964, cand s-au golit inchisorile de detinuti politici, nea Marin i-a vazut pe unii episcopi greco-catolici, dintre cei ramasi in viata, vizitand mormintele martirilor. Nu-i cunostea dupa chip, dar auzea lumea vorbind. Erau imbracati in haine obisnuite, caci traiau intr-un fel de clandestinitate... Parcela preotilor uniati devenise si mai mare, fiindca multi nu mai avusesera norocul sa scape din spatele gratiilor. Se vorbea ca si mormintele "martirilor mici", cum erau numiti preotii greco-catolici simpli, fac minuni nenumarate!
Dupa inhumarea cardinalului Iuliu Hossu, pelerinajele au devenit inca si mai frecvente. Crestinii mergeau la toate cele trei morminte si se rugau, apoi se duceau si pe la parcela preotilor. Veneau oamenii la Marin Creanga si ii marturiseau: "Nea Marinica, am reusit, m-a ajutat cardinalul, m-a salvat episcopul, mi-a purtat noroc preotul!...". Multimea credinciosilor incepuse sa se roage si la Crucea Eroului Necunoscut, aflata tot aici. Desi mormantul era gol, monumentul fusese ridicat pentru sufletele mortilor fara nume, romano- si greco-catolici, disparuti in razboi sau morti prin puscarii, fara urmasi, care sa-si aminteasca de ei si sa-i pomeneasca. Chiar si la parcela maicutelor catolice rugaciunile celor necajiti erau din ce in ce mai ascultate. In acest fel, pe masura ce treceau anii, pelerinii isi facusera un pios traseu printre morminte, transformand asezamantul, incet-incet, intr-o adevarata catedrala in aer liber. Lumea de dincolo statea lipita de lumea de dincoace, in chip misterios, in cimitirul care devenise o granita nevazuta, iar autoritatile comuniste nu mai puteau impiedica miraculoasa solidaritate dintre vii si morti...Epilog
Dupa Revolutie, in primul deceniu de libertate, Marin Creanga a iesit la pensie, dar a continuat sa lucreze la Bellu catolic. "Am priceput, intr-un tarziu, ca nu ma mai pot desparti niciodata de mortii printre care am trait o viata intreaga. Noul administrator, sora Tereza, m-a inteles si mi-a ingaduit sa raman pana la capatul zilelor. Cred ca si dupa ce mor sufletul meu va da ocol mormintelor astora, langa care am trait mai mult decat acasa, langa ai mei."
Anul trecut, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al Ii-lea in Romania, Suveranul Pontif a mers si la cimitirul catolic din Bucuresti. Inaltul Prelat a vizitat locurile de veci ale episcopilor martiri si s-a rugat, in genunchi, in fata Capelei "Sfanta Ana". Miile de crestini adunati laolalta, printre care s-a numarat si nea Marin, l-au ascultat pe Sfantul Parinte sfarsindu-si binecuvantarea, in limba romana, cu acelasi citat evanghelic din Mantuitorul Hristos, ce este inscris pe monumentul funerar aflat in mijlocul parcelei preotilor: "Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai!". In acea clipa de gratie, multi dintre cei prezenti au simtit ca se deschid Cerurile, iar sufletele raposatilor se afla de fata, in chip nevazut, impreuna cu toti cei de pe lumea asta. Vecinii de-o viata ai gradinarului Marin Creanga.Marius Petrescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
si Bogdan Cioc
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
