Viata pe un pogon de fan
Povestea lui Nelu Buzatu, sirneanul care a luat de la capat destinul de doua ori
La Sirnea, pomii infloresc la inceputul lui iunie, iar in mijloc de septembrie cad primele zapezi. Am zabovit o singura ora in satul acesta si-mi amintesc numai atat: o oaza cu flori de camp, fosnind in bataia vantului, incercuita pana la limita de sus a terestrului, de peretii aspri, reci, ai Carpatilor. Si o mana de oameni ai muntilor, de navigatori prin munti.
In Sirnea, toate distantele isi pierd masura lor omeneasca. Simti c-ai putea lua in palma casele de pe versantul celalalt, ca cirezile de vite atarnand de marginea padurii din orizont s-ar putea intoarce acasa pe scurtatura, incolonate prin cer. Ca daca ai fugi pe coamele acelea alungite, ai putea sa plutesti, macar si pentru cateva clipe, deasupra pajistilor.La tranta cu muntele
Toate minunile astea se afla intr-un satuc de munte, cu 120 de case si 230 de locuitori, situat la numai 27 de kilometri de Brasov si 1200 de metri altitudine: Sirnea. Nu as fi insistat cu descrierile daca n-as fi simtit imediat ca aici, mai mult decat oriunde, chiar sufletele oamenilor au imprumutat ceva din geografia valuroasa a locului. As spune mai intai ca este in firea lor urcusul. Sirnenii sunt oameni obisnuiti sa urce. Mereu si in fiecare zi. Spre fanetele de pe culmi, ori seara, cu cobilitele pe umeri, spre turmele de vite, care se intorc singure si-i asteapta cuminti in margini de prapastii. Distantele nu-i sperie. Apoi, cred ca ei sunt deprinsi sa vada fiecare zi, dar absolut fiecare zi din viata lor, ca pe o nesfarsita lupta cu pamantul sterp si abrupt pe care s-au nimerit sa se nasca. O tranta cu muntele.
Nimeni nu se incurca aici cu fleacuri. Pe timpul saptamanii, carciuma e pustie. Se umple numai in zilele de duminica, dupa ce slujba de la biserica s-a terminat.
Si nu in ultimul rand, cei care au ramas aici sunt convinsi ca pe toata suprafata pamantului n-ar fi pentru ei un alt loc mai frumos decat acesta. Sirnea, oaza de flori dintre stanci.Apocalipsa de 30 de minute
In viata lui Buzatu Ion, zis Belutu, au aparut nenumarate sanse de a pleca de aici. Iar necazurile care s-au napustit, unul dupa altul, asupra familiei sale l-ar fi indreptatit pe deplin sa plece si sa-si uite satul, chiar de a doua zi. De ce n-a plecat? "Fiindca-i frumos aici. Si eu la oras ce-as fi fost? As fi fost un strain..."
Invatase cativa ani la Brasov tamplaria si constructiile, devenise un adevarat maestru in mestesugurile astea, cautat de toti, respectat. Avea doua fete frumoase si ajunsese chiar sa traiasca bine. Pe data de 22 ianuarie 1992, la ora patru si jumatate dimineata, a incarcat sania cu telemea, lapte, cas proaspat si a condus-o pe sotia sa la drumul Sirnei, pentru ca ea sa ajunga din vreme la targul din Brasov. Doar dupa ce a vazut coamele cailor cum se pierd in intuneric s-a intors in atelier, unde a aprins doua becuri. A luat de pe strungul de lemn un metru si un creion de tamplarie, pe care si l-a pus dupa ureche. Apoi s-a dus sa slobozeasca vitele din grajduri. A urcat pe jos coasta dealului, luand-o pe un drumeag inalt si, tot urcand, a auzit dintr-o data un tipat ascutit de copil. S-a intors. O valvataie inalta cat zece staturi de om cuprinsese casa, hambarul, fanul, surile si atelierele lui. Dansand intre limbi de foc, incendiul intregii sale vieti tremura in rasaritul tulbure si cetos al soarelui de iarna. Totul s-a terminat in jumatate de ora. Pentru o clipa, casa s-a transformat intr-un urias schelet rosu, de jar, apoi s-a prabusit in cenusa. Era ora sapte si treizeci de minute. Era duminica.Un creion de tamplarie, un metru si doua palme puternice
Este aproape sigur ca fusese "o mana criminala", cineva din sat. Dar el s-a bucurat ca cele doua fetite au scapat tefere si si-au reluat viata fara sa se planga, sfindandu-i pe ceilalti, iesind chiar de a doua zi pe ulita, senin, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Si gura satului a inceput sa vuiasca. "<<Nu, nu. Prin munca cinstita nu se poate. Asta, bag mana-n foc c-a furat.>> Oamenii de-aici asa gandesc: putin daca ai saltat peste ei, sigur ceva nu-i in ordine cu tine. Te mananca de viu, Doamne, nu stiu ce-as fi facut daca n-as fi avut femeia asta alaturi, care a muncit cot la cot cu mine..." Intr-adevar, chiar si astazi, dupa atatia ani de truda, Dorina Sofia Buzatu a invatat sa traiasca numai pentru un singur barbat, iar barbatul acesta e pentru ea ca un fel de zeu. O simti din felul in care ii soarbe cuvintele, mereu tacuta si putin trista, stiind ca nu se cuvine sa se bage vreodata in vorba, insa aceasta cuviosenie nu tradeaza umilinta, ci o mare pretuire fata de omul ei subtire si blond, care seamana mai mult a flacau vanjos, cu privirea piezisa, mainile lungi si pasul vioi, decat a barbat la 41 de ani. Si chiar daca in toata viata ei n-a aparut poate nici o bruma de distractie din aceea femeiasca, ea n-a gasit alt rost trupului ei, incovoiat de munca, decat sa-i stinga setea de dragoste acestui flacau cu suflet de batran. Asa sunt femeile in Sirnea.Copilarie in inchisoarea de stanci
Trei sferturi dintre sirneni sunt oameni inaintati in varsta, mai batrani de 75 de ani. In scoala de opt clase din sat invata 36 de copii. Adica toti. Dupa ce termina scoala, absolut toti copiii parasesc satul. Fetele lui Ion Buzatu - Alina (13 ani), inca la scoala din Sirnea, si Ioana (16 ani), la Liceul de Informatica din Brasov - au un singur vis: sa ajunga intr-o vacanta de vara sa vada si ele, macar o singura data, marea.
Dar nu se poate. In fiecare vara, ele pleaca pe alte mari, la fel de verzi si de valurite: pajistile Sirnei. Mana vitele, strang fanul si doar cateodata - suprema fericire - parintii le ingaduie sa mearga singure in padure, la cules de fragi.
Cele doua copile sunt de o frumusete tulburatoare. Sa le vezi in ierburile inalte, pana la brau, mladiindu-si trupurile imbobocite, unduindu-se lin, o data cu vanticelul de seara, ele doua, doar ele doua, pe un versant infinit, cu pletele lungi si blonde, suvite de iarba pura, incalcita. Dac-ai putea sa surprinzi doar acel gest al usoarei aplecari a capetelor lor aurii, felul in care rosesc rusinate si ochii lor tristi, nelimitat de verzi, castanii, privind fara speranta peretii inchisorilor de stanci... Insa nu stiu care dintre muritorii de rand s-a straduit vreodata sa vada toate aceste amanunte, in nestirbita lor frumusete.Tacerile muncii
In afara de iarba, in Sirnea cresc doar cartofi. Insa, ca loviti de blestem, nici cartofii nu s-au mai facut de patru ani incoace. Toata averea oamenilor este fanul.
Sirnenii erau recunoscuti pentru stiinta fanului. Claile cu care impanzeau muntii erau cladite atat de iscusit, incat ploaia nu le imbiba, ci se prelingea din capite ca de pe niste stresini, in asa fel incat iarba ramanea uscata, gustoasa si proaspata, pana in miezul iernii.
Dar in anul acesta fierbinte n-au mai fost nici macar capite. Taiat doar o singura data pe vara, fanul nici n-a mai fost risipit, zvantat si intors de doua ori. Numai sirurile lungi de brazde uscate hasureaza culmile, prabusite direct din taisul coasei. E vremea otavei. Cu furci si greble, urca toti in hotar, tineri si varstnici, alearga ca la o mare sarbatoare, pe urma barbatului cosas, care-i priveste pe toti bucuros, implinit.
Peste vale, nenumarati colti de stanca sfasaie cuvertura de muschi a muntelui Pleasa, asemeni unor picatele albe, marunte, iscate pe intinderile vernil. Deasupra dealurilor arde un soare galben, ca la sfarsit de lume, scaldand cu nuante de sepia lemnul, pruncii, fanul.
Si nimic nu poate spune mai multe despre familia Buzatu, decat sa-i vezi pe toti patru la munca, intr-o amiaza caniculara, luandu-se la tranta cu fanul. Cel de-al doilea destin al lui Nelu Buzatu se implineste.
Straniu, din cauza unghiurilor derutante, parca si siluetele se alungesc, se preling, se topesc in aerul incins, vibrand; oamenii seindoaie, se leagana, se fac una cu dealul, dansand in vazduhul valurit de deasupra Sirnei.
Cat timp i-am urmarit, cei patru n-au schimbat o vorba. Fiecare isi vede de treaba lui, fetele tragand cu grebla fanul la vale, exagerat de serioase, fara sa-si ridice o clipa ochii din pamant, apoi femeia il aduna in valatuci grosi. Din loc in loc, pe coasta apar astfel de boturi inalte si inmiresmate. Si, cateodata, fata cea mare se arunca in spinarea calului, strunindu-l la vale, dar nu pieptis, ci pe cai serpuite, laturalnice, sa n-alunece copita, tarand dupa ea gigantice somoioage de iarba inmiresmata.
O jumatate de ora de munca fara cuvinte. Si totusi, ce ganduri intime, ce reprosuri nespuse or fi zburat prin vazduh in tot acest timp? Ce idealuri, ce vise diferite or fi avut fiecare dintre cei patru oameni, furati de voluptoasa monotonie a muncii?
Oricum, este sigur ca fiecare dintre ei visa la altceva. Si e la fel de sigur ca in scurt timp se va produce ceva inevitabil in viata lor, o drama de proportii neinchipuite: fiecare va merge pe drumul sau.*
La plecarea din Sirnea, cineva a facut in treacat un final de poveste. Spunea ca sunt unele nopti de vara acolo, cand o data cu seara, pe pamant coboara si cerul, sprijinindu-se pe hornurile de piatra din munti. Dar coboara atat de jos, atat de aproape, incat aerul curge ca apa si stelele - stralucitoare si uriase - se lasa pe iarba, amestecandu-se printre flori. Stele incredibil de mari, pe care daca te-ai apleca, ai putea sa le atingi o clipa cu mana, sa le culegi.
Intre piatra si stele, pe pogonul lui de fan ascuns intre munti, destinul lui Nelu Buzatu are in el o scanteie de nebunie. Apriga nebunie a muncii, dar si a incapatanarii de-a fi.Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
