Romania Necunoscuta
"Buon giorno" din Muntii Macinului
Langa Muntii Macinului, in Dobrogea, traieste de peste 100 de ani o comunitate de italieni. Cioplitori in piatra din tata-n fiu, ei formeaza o lume aparte, care isi pastreaza credinta catolica si limba italiana, spaghetele, cantonetele si dansurile in sapte pasi. Sub cerul liber, la Greci, ruleaza un film "vero italiano" care, din pacate, se apropie de sfarsit
La capatul tarii, in Dobrogea, pe unde incep si se termina Muntii Macinului, se afla singura comunitate compacta de italieni din Romania.
Ironia sortii face ca satul italienilor sa se numeasca Greci, in timp ce grecii cei adevarati locuiesc ceva mai departe, in comuna Izvoarele.
O istorie navalnica si adeseori indiferenta i-a purtat pe italieni de colo-colo prin tara: Iasi, Valcea, Pitesti, Braila. Din pietrari si muncitori forestieri au devenit profesori si ingineri. Singurii tarani, ii mai gasesti la Greci. Vinari si gradinari priceputi. Oameni legati de pamant. De aceea, nici nu au plecat la Roma sau Friuli. Se sting de batranete sau se pierd in succesive casatorii mixte. La Greci mai sunt 70 de familii. Au ajuns o ciudatenie etnica, o marunta enclava despre care noi, ceilalti, nu stim aproape nimic.Nemtii Dobrogei
Pe ulita pietruita si dreapta a satului, copiii joaca bocce. Se concentreaza, masoara distanta din ochi si apoi arunca bila, balansandu-si elegant bratul, ca la petanque-ul francez. Chiar daca ii ocolesti, incercand sa nu le tulburi jocul, ei se opresc intr-o uimire iscoditoare si, ca la un semn, te saluta in cor: "Buon giorno, signore!". Sunt tutti belli, frumosi adica, bine imbracati si parca mai linistiti decat copiii de aceeasi varsta cu ei. Daca nona, bunica, ii striga din casa ("Vieni qua!"), nu stau la povesti, nu comenteaza in nici un fel. Copii de pietrari, ascultatori, obisnuiti cu munca, maturizati parca inainte de vreme.
Pe strazile din jurul Bisericii Catolice se vorbeste numai italiana. Chiar si romanii respecta, usor amuzati, regula, folosind mai mult sau mai putin stalcit, cele trei-patru cuvine pe care le cunosc: bene, ciau ragazzi, come la fago.
Italienii sunt nemtii Dobrogei. Disciplinati, atenti la detalii, dar si mari iubitori de natura. In uscaciunea lenesa si apasatoare a locului, Greci pare un accident, o fericita sincopa vegetala. De altfel,prima imagine a satului iti taie rasuflarea: caisi trosnind sub greutatea fructelor - caise mari si pantecoase cat pumnul unui copil. Printre altele, italienii au adus in sat mestesugul gradinii: via ca o livada de meri pitici, neridicata pe spaliere; straturile de ardei si rosii, trase la linie, ca intr-o solemna inspectie de front.
Casele nu au curti, nu au batatura. Aleea acoperita de dale este un spatiu stramt - si acesta lasat cu regret parca - intre sirurile drepte si bogate de ceapa sau usturoi. O trufie ascunsa, de italian asezat, irumpe din fiece detaliu. Piatra coltuita cu migala si iedera care imbraca lacom peretii casei. Gardul drept, cladit din cuburi mari de granit si cei doi stalpi de la intrare, pe care sta sapat orgolios, parca pentru eternitate: Giovanni de-o parte si Del Puppo de alta. Sunt multe semne ca oamenii acestia au venit aici ca sa ramana. Si-au adus cu ei familia numeroasa si obiceiurile, biserica si cantonetele napoletane, spaghetele si scarpetii. Au impus o noua meserie - cea de pietrar. O munca dura si plina de primejdii. Multi si-au lasat oasele muncind la cava, la cariera, adica. Cine scapa de suflul exploziei sau de pravaliri accidentale nu apuca prea multi ani de pensie din cauza silicozei. Cioplitul pietrei e, adeseori, sinonimul mortii. E ca un blestem bland si lenes. Un drum de apa, fara intoarcere.Povesti cu granit si bazalt
In curtea lui Bertig Remo, bucatile imense si colturoase de granit zac risipite ca intr-un osuar mineral. Cu ceafa groasa si bine infipta in greaban, cu fata arsa de soare si maini mari, apucatoare, signor Remo, dimpreuna cu Armanaschi Giuseppe si Cici Beppi par niste tarani sicilieni, desprinsi parca din filmele neorealiste italiene. Sunt in pauza de masa si tocmai au ajuns la tuica de caise din final. Te invita fara prea mult protocol sa-i insotesti si ciocnesc paharele, bucurandu-se ca nu faci mofturi. "Salute! Sa fie primit!" Dupa al treilea pahar, li se dezleaga limbile si cheful de munca se reaprinde. Bautura e buna pentru efort, dar si pentru silicoza, zic ei. Sunt mandri ca n-au ajuns prin spitale ca altii si singuraexplicatie logica a rezistentei lor e tuica de caise, trasa de doua ori.
Retrasi la umbra bolovanului de granit, intr-o pozitie anume, ciuciti cumva, izbesc fibra dura, aparent indestructibila a pietrei, in timp ce iti explica... Piatra are mersul ei. Trebuie sa o simti, sa-i ghicesti slabiciunea. Exista acolo un punct, ca un calcai vulnerabil. Il gasesti, ii faci o gaura cu poncetul si apoi izbesti. Nici macar nu-ti trebuie forta. Ajunge sa ai ceva minte si un ochi priceput. Sigur ca totul depinde pana la urma de piatra. Granitul e dur, iar bazaltul sare si e mai rapid. In functie de calitatea rocii si de ce vrei sa obtii in final, iti alegi unealta: poncetul, pioda, tricante, matiola - ciocanul sau bataiasul. Daca piatra coboara pe linie in jos, folosesti pioda. Daca nu - intri in contra, pe orizontala, alegand intredoua lovituri distincte: contra rau si contra bun.
Desi e pensionar, Don Giuseppe mai face un ban in plus. Vantul saraciei a ajuns si in Greci. Oftand nostalgic, isi aminteste ce bani frumosi facea pe vremuri. El si echipa lui din Greci au ornat cu granit Palatul Cfr din Bucuresti, Mausoleul Eroilor si Casa Poporului. Podul de la Giurgiu si chiar barajul de la Bicaz. Opere de arta. Finete de mare meserias. E vorba de bani, dar si de mandrie. Inseamna ca au lasat ceva in urma, nu doar macadamul strazilor. Tragand linie, cam cu asta ramai: cateva amintiri si semnatura ta pe o casa. E placut, dar e si trist. Incet, pe negandite, vechii pietrari din Greci dispar. In lipsa constructiilor monumentale din tara, cariera din Muntele Tutuiatu, cel mai inalt varf al Macinului, isi inchide portile. Meseria de cioplitor se pierde. Copiii se muta la oras sau, mergand in vizita in Italia, raman acolo. Granitul a ajuns o piatra de rusine, moftul unei lumi batrane, fara viitor.Istorie si "formento"
Ma plimb pe ulitele satului. Privesc casele, compar. Nici o diferenta intre italieni si restul - aceeasi nebunie cu florile, cu pomii si, mai ales, cu via (uva). Caut batrani. Caut amintiri, povesti, istorie. Discut cu Nona Savioli si del Puppo, nici unul trecut de 90 de ani. E greu. Batranii incep cu o vorba in romaneste, dupa care continua sferturi de ora prelungi in dialect. Nu scap pana nu beau o ceasca de formento - cafea de-a locului, facuta din grau prajit, amestecat cu putina cacao. In jurul nostru se aduna unul cate unul vecinii. Nu se stie de ce, cred ca sunt venit din Italia. Chiar daca, pana la urma, lucrurile selamuresc, sunt bucurosi de oaspeti. Oameni veseli si deschisi. Mai bine imbracati, mai umblati prin lume, italienii din Greci sunt tarani ca toti taranii, arsi de soare si cu mainile batucite de munca. Vorbesc despre ei cu multa fala, dar tot dupa porecla se recunosc. Giovanni Senza Paura (cel fara teama) era un laudaros. Giovanni Scorcon era escroc. Cuivit vine de la cucuvea, iar Sachettoni vrea sa spuna ca omul era atat de zgarcit, incat lega un saculet (sachettoni) la fundul gainii, ca nu cumva sa se piarda vreun ou.
Italianul nu e suparacios. Doar sa nu te iei de familia lui. Din acest punct de vedere, e intratabil. Familia si nationalitatea sunt sfinte pentru el. Strans putin cu usa, ti-o intoarce imediat, amintindu-ti ca stramosii sai au adus in Greci prasitoarea mecanica si, chiar daca pe vremea foametei mancau broaste, pe care le adunau cu o grebla speciala, niciodata nu s-au culcat decat pe cearsaf si pe saltea de puf.
Adevarul este ca, oricat de sarac ar fi, italianul stie sa se respecte. Mancare buna (pastasuta sau menestra), paharul cu vin sau somnul de dupa-amiaza nu lipsesc niciodata. Duminica, de Santa Lucia sau la marile sarbatori religioase (Babbo Natale), italienii se intalnesc la Salon (Cabanone), venind fiecare cu pastasuta si gustarile de acasa, pentru a trece apoi pe cantonete ("Il mazzoin dei fiori", "Arrivata la bella biondina", "Il canto del paisan"), pe glume si amintiri de altadata, pe dansuri populare ("Sette passi") sau felurite jocuri distractive: quintillio, bocce sau toni (popice).
Traind unii cu altii de peste 100 de ani, romanii si italienii si-au imprumutat destule: sarmalele si prajiturile de casa, ordinea si disciplina muncii, curatenia casei, gradina si umbrarul. Surprinzator cumva, italienii pastreaza putine traditii populare. Pentru diverse boli folosesc invariabil salvia si acelasi ulei de ricin, iar porcul il pregatesc ca in strabuna lor regiune Rovigo: salam uscat si prosciutto - spata porcului uscata in pod, dupa o tehnica anume. Tot mai putini si mai batrani, s-au refugiat indaratnic in religia lor catolica, incat nici acum nu exista in Greci casatorie mixta in care sotul sau sotia romanca sa nu-si fi schimbat religia si sa nu fi invatat cat mai bine italiana.In trenul istoriei
Nu e usor sa fii italian - departe de tara, tocmai la gurile Dunarii. Giovanni Savioli a adunat mai multe documente si marturii, care, toate la un loc, pot face subiectul unui roman fluviu - romanul unor italieni ratacitori prin lume, amagiti in 1892 de catre un cartofor moldovean sa vina la Cornesti, langa Iasi. Vrand sa-si castige banii de intors acasa, primele familii Savioli si del Puppo s-au stabilit mai intai la Cataloi, in Tulcea, si abia mai tarziu, lucrand, au ajuns in Greci. Nu-si vor mai vedea tara si restul familiei decat dupa "70, timp in care vor gasi de lucru la podurile lui Saligny, la Bucuresti sau in Ardeal, unde Maniu pornise mari lucrari de constructie. Harnici si rabdatori, italienii au trecut prin multe. Pare unmiracol ca s-au pastrat intregi, nerisipiti prin tara. Impasibil, calcaiul istoriei era sa-i striveasca in cateva randuri. "Cel mai greu moment pentru noi - isi aminteste Giovanni Savioli - a fost anul 1940. Pentru ca Ciano semnase si el Diktatul de la Viena, brusc relatiile cu romanii au devenit tensionate. Profesorul Nicolae Beldie (culmea, cu o sotie italianca) voia chiar sa ne dea afara din sat. Tipa si acuza in gura mare ca suntem tradatori, pana s-a ridicat un alt roman, Culita Voicu, care i-a zis: <<Nu mai fa atat pe grozavul. Daca vrei curatenie in sat, incepe cu familia ta>>. Multi s-au intors atunci in Italia (de pilda, cei 6 frati ai tatalui meu, dimpreuna cu 33 de veri), cata vreme Mussolini le dadea totul repatriatilor: bani, serviciu si casa mobilata, cu chibriturile pe masa. Nici acum nu stiu de ce tata s-a incapatanat sa ramana. Era limpede ca istoria se stricase, ca veneau vremuri tulburi si nebune, anuntate deja de prigonirea familiilor, fie ele si romanizate: Fiori traditori! In "43, scoala noastra in limba italiana a ramas fara profesor. Pana in "45, am invatat cu preotul. In "48, comunistii ne-au facut cetateni romani cu forta. Noi, Armanaschi del Puppo, ne-am opus si am devenit pasaportari, asta insemnand amenintari, domiciliu fortat, arestari si interogatorii. Cand mai buna, cand mai rea, pentru noi istoria a fost un tren care ne-a plecat mereu de sub nas."Pasaportul, dolarii si broastele
Asteptand nu se stie ce in gara vietii, italienii din Greci parca ezita. Desi statul italian le-a recunoscut cetatenia dupa "94, oamenii nu s-au inghesuit sa alerge dupa acte. Izolarea locului, care i-a salvat pana acum de mai multe ori, parca le-a intrat in sange. A devenit a doua lor natura. Ca un ghiol sarat si caldut, ii tine la suprafata. Nu le cere nici un efort. Cand si cand, isi iau inima in dinti si, ca Giovanni Savioli,calatoresc in Italia. Revad Friuli sau Rovigo, plang cand rudele de acolo organizeaza serbari si mese interminabile, se minuneaza de bogatia oamenilor de acolo si se lasa incarcati de cadouri, dar dupa cateva saptamani se grabesc acasa, la muntele lor de granit si la umbrarul din fata casei. Lui don Giovanni, Italia ii place si nu prea. In nici un caz nu ar ramane acolo. Din fratii tatalui nu a mai ramas in viata decat unul singur. Nu mai cunoaste pe nimeni in Rovigo si, in plus, cu toata veselia, atmosfera e cam sumbra - toate rudele plang si pe strada oamenii te opresc, minunandu-se cu voce tare: "Esti din Romania? Ce mai e si Romania asta?". De la o anumita varsta in sus, nu mai suporti schimbarile. Te obisnuiesti cu sarmalele sotiei, cu galeata de vin pusa pe masa, cu prietenii si vecinii de o viata. Cei tineri au alta socoteala. Ei vor sa plece. Au dubla cetatenie si la 16 ani pot alege unde vor sa faca armata, chiar daca ambasada le mai face greutati din cauza unei litere transcrise gresit in acte: Lombardi in loc de Lombardo.
Cu doar 70 de familii, comunitatea italienilor se stinge irevocabil. Ar fi putut sa ia exemplul sasilor si sa paraseasca satul intr-o noapte - toti, in frunte cu preotul. Nu au incercat, dar nici nu ar fi fost in stare. Cioplind piatra, s-au cioplit parca pe ei insisi, imprumutand ceva din duritatea de granit a Macinului, din contra rea si contra buna a rocii. Adevarul este ca s-au legat prea tare de pustietatea aspra si pietroasa a Dobrogei. Dupa o suta de ani, au un cimitir al lor si o mica istorie. Nu e usor sa renunti la ele. Nostalgia Dobrogei, asa secetoasa si dusmanoasa cum e, nu dispare niciodata. Pana si cei plecati in "40 tanjesc mocnit dupa Greciul tineretii lor, scriind de departe, precum Alberto, unchiul lui don Savioli: "Doamne, nepoate, ce n-as da sa pot sta in colt la Ghita Mihaileanu, sa-mi vad macar casa".
Atatia cati mai sunt, italienii din Greci asteapta sceptici zile mai bune. Muncesc lavoro la piatra sau la gradina, se imbraca elegant chiar si atunci cand ies sa cumpere o paine, merg impreuna la biserica, dar s-au cam saturat sa fie priviti ca o curiozitate - obiect de studiu folcloric pentru etnografii veniti de la Roma sau pentru ziaristii bucuresteni. S-au saturat de promisiuni si vorbe frumoase, cata vreme cariera de piatra s-a inchis, copiii nu au profesor de italiana la scoala, iar banii dati de catre ambasada ajung invariabil la Iasi, alimentand o mai veche si latina dezbinare.
Nu e o afacere prea grozava sa ai doua tari si doua pasapoarte. Sincer vorbind, cei care au de castigat sunt doar romanii: ei pleaca in Italia si isi gasesc usor de lucru la rudele celor din sat; ei aduna broaste din Balta Brailei si apoi le vand in Greci cu 2000 lei bucata, marind mereu pretul, in functie de cresterea dolarului. In tot acest timp, cand mai buna, cand mai rea, viata italienilor dobrogeni merge impasibila inainte. Nu-si fac nici o iluzie. Pentru ei, viitorul e un tren grabit sa ajunga fara nici un minut intarziere la cap de linie.Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
