La miezul noptii, in Videle
- Intr-un orasel din campia Teleormanului, mii de oameni il cauta cu infrigurare pe Dumnezeu. Saraci, disperati sau bolnavi, ei isi pun nadejdea in forta mistica a slujbelor tinute in miezul noptii de vineri, ziua mortii pe cruce a lui Iisus. Un preot tanar, dar cu viata de "om batran", dezleaga cu rugaciunile sale indurarea divina. Credinta lui inalta scara la cer -
Trenul parintelui Marian
In fiecare seara, la orele 19.30, din Gara Basarab pleaca un personal spre Rosiorii de Vede. Este un tren obisnuit, cu navetisti obisnuiti, din Teleorman. O singura data pe saptamana, vinerea, garnitura Sncfr-ului se umple pana la refuz. In acea zi, covarsitoarea majoritate a calatorilor sunt bucuresteni. Atat mecanicii de locomotiva, cat si controlorii de bilete numesc cursa de vineri "trenul parintelui Marian"... La ora 20.40, cand personalul ajunge la Videle, cu o statie inainte de capat, aproape toata lumea coboara si porneste pe jos, de la gara, circa doi kilometri, pana in fosta comuna Fotachesti, actualmente un cartier marginas al micului orasel din campia teleormaneana. Din 1996 incoace, localniciis-au familiarizat cu acest pelerinaj saptamanal. Drumetii poarta cosuri cu merinde, tavi rotunde cu colive, pachete de lumanari, icoane aduse la sfintit. Putin dupa ora noua seara, cand procesiunea ajunge la biserica din Fotachesti, bucurestenilor li se alatura localnicii din Videle sau de prin satele din imprejurimi. Tot atunci incep sa soseasca siruri intregi de automobile cu numere de Bucuresti, Ploiesti, Pitesti, dar si de alte orase. Rauri de oameni urca pana in varful micului deal, unde se afla o biserica alba, ca o mireasa, care are cinci turle si sapte cruci. In scurt timp, biserica devine neincapatoare si lumea se revarsa in afara, ca un rau scapat din matca sa. Cerul inalt, spuzit de stele, se arcuieste peste multimea stransa pe colina. Indiferent de anotimp sau de vremea schimbatoare, cu un sfert de ora inainte de miezul noptii, clopotul cel mare, aflat langa cimitirul ce imprejmuieste lacasul, incepe sa bata rar. Dangatul sau adanc se aude peste tot oraselul, pana departe, in campia valurita a Teleormanului. In acea clipa, la capatul soselei dinspre fostul sat Fotachesti, in vale, isi face aparitia preotul, inconjurat de un alai de copii si tineri. Desi nu a implinit inca 43 de ani, parintele Marian Ene se sprijina intr-un baston cu maner argintiu si urca dealul incet, inchinandu-se din cand in cand. Credinciosii adunati de aproape doua ore il intampina cu o bucurie impresionanta. La lumina sutelor de lumanari aprinse, ochii preotului stralucesc de lacrimile pe care abia si le poate stapani. Parintele intra in biserica, facand carare prinmultime, se opreste in dreptul unei racle cu sfinte moaste, ingenuncheaza, se inchina si saruta micul sicriu de lemn cu ferecatura, apoi se duce in altar si deschide usile imparatesti, urmat de intregul alai de copii si adolescenti. Cand se bate miezul noptii, toate candelabrele se sting. Vocile ingeresti ale corului de tineri psalmodiaza "Imparate Ceresc" si "Tatal Nostru", impreuna cu celelalte rugaciuni incepatoare. In biserica si pe platoul din jurul ei, multimea de credinciosi ingenuncheaza. Fiecare tine in mana cate o lumanare aprinsa. In aceasta atmosfera de smerenie si mister, incepe "Miezonoptica", una dintre cele mai puternice slujbe oficiate in lacasurile crestine. De patru ani, de cand este preot in parohia de la Fotachesti-Videle, parintele Marian Ene a inaugurat, cu consimtamantul episcopului locului, obiceiul de a oficia, o data pe saptamana, vinerea, in ziua cand a murit Mantuitorul pe cruce, aceasta slujba de o mare putere mistica. Urmarile ei binefacatoare nu au intarziat a se arata. Cu lacrimile siroindu-i pe obraji, parintele Marian se uita in Ochii Nevazuti ai Celui de Sus si implora indurare pentru crestinii ce si-au pus toate sperantele in puterea sa de rugaciune. Caci cea mai mare minune in care crede preotul este iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nemarginita Sa milostivire. Inarmat cu aceasta credinta nestramutata,parintele Ene a adunat, de la an la an, tot mai multi enoriasi, dovedind cu prisosinta ca "omul sfinteste locul". Asa se si explica astazi afluenta bucurestenilor in parohia sa indepartata. Din vorba in vorba, vestea slujbelor sale cu urmari binefacatoare s-a intins si in alte orase. Nici cea mai mica umbra de trufie nu exista in fiinta preotului de pe urma acestei magulitoare popularitati. Si nici nu ar putea fi altfel, caci foarte putini dintre credinciosii care il frecventeaza acum cunosc istoria zbuciumatei sale vieti, incarcata de durere si umilinta. "Din preaplinul suferintei traite mi s-a intarit credinta!", marturiseste parintele, ce a asteptat treizeci de ani pentru a-si vedea implinit visul preotiei.Copilul batran
Pentru parintele Marian, cifra sapte pare semnul propriului destin, de aceea si-a pus cele sapte cruci pe biserica parohiala de la Videle. "M-am nascut in 1957. Inainte de-a implini sapte ani mi-am simtit <<darul preotiei>>. In 1977 am facut armata. Pe vremea cand eram paracliser, am descoperit cele sapte moaste. In 1987 am trait una dintre cele mai mari suferinte din intreaga viata, cand am fost martor neputincios la demolarea Bisericii Olteni, unde aveam si casa si slujba. Inainte de-a ajunge la varsta de 37 de ani am fost uns preot si s-ar putea sa plec din aceasta lume in anul 2007, caci lui Dumnezeu ii plac mai mult mieii decat oile. Mai am un vis de implinit, numai de mi-ar da Cel de Sus ragazul, pana atunci!". Dar acestea nici macar nu sunt singurele "coincidente" din existenta preotului. Ceea ce, insa, nu a apucat niciodata sa numere parintele raman toate suferintele prin care a trecut.
Nascut in comuna Calugareni, din judetul Giurgiu, pe 29 noiembrie, chiar in ajun de Sfantul Andrei, viitorul preot a fost "copil din flori"... Tristetea acestei marturisiri ii aduce lacrimi in ochi. "Nu-mi cunosc tatal, iar mama nu a dorit niciodata venirea mea pe lume. Nu numai ca nu m-a iubit, dar m-a si chinuit, ba chiar a vrut sa ma omoare! Se zice ca nu e frumos sa-ti vorbesti mama de rau, dar eu marturisesc adevarul cu deplina seninatate, fiindca mi-am iertat maicuta inca de la bun inceput. Chiar si azi mai incerc sa o ajut, atata cat imi sta in putinta, desi tot nu se poarta frumos cu mine. Au apucat-o batranetile singura, in casa de la Calugareni, insa nu s-a imbunat."
Inca de la trei ani, dupa repetate batai, intr-o dimineata, mama ia copilul de mana si il taraste in padurea din apropierea satului. Smulge o fasie de coaja de tei de pe un trunchi, i-o trece baiatului pe la subtiori si il leaga fedeles de un copac, abandonandu-l acolo. "Am ramas asa, singurel si chinuit, toata ziua. Numai padurea si cu Dumnezeu din cer mi-au ascultat plansul..." Abia spre seara, nefericitul copil este descoperit de un padurar si dezlegat. Cand revine acasa, mama il bate crunt, parca de ciuda ca s-a intors teafar. "Daca nu-ti place, du-te si te spanzura!"
"Anul trecut, am revazut stejarul de care m-a legat mama in copilarie. Mi s-a parut ca ma recunoaste, de parca si-ar fi amintit tristetea mea de atunci. A imbatranit si el inainte de vreme, ca si mine..." Putin mai tarziu, aceeasi mama teribila a incercat sa-l inece in Neajlov. "M-a dat de-a fundelea... Noroc ca au sarit cativa copii care stiau sa inoate!" Dar pentru ca toate aceste orori pareau sa nu fie de ajuns, altadata, mama s-a repezit la propriul fiu cu toporul, insa a fost oprita de un taran, in ultima clipa. "Pe masura ce cresteam, ma batea tot mai des, pana mi se facea pielea vanata, cum e anteriul. Asa m-am pregatit eu pentru haina preoteasca de mai tarziu, imbracand acea haina timpurie a vanatailor, a durerilor si a suferintei! Am fost un copil batran..." Pe la cinci ani, baietelul nimereste, de unul singur, in biserica satului, din intamplare. "Parca am pasit pe un alt taram. Priveam catapeteasma, icoanele, Pantocratorul din tavan, coplesit de o liniste fara margini. Totul era uimitor, iar eu nu ma mai induram sa plec. Pentru prima oara in viata, descoperisem un loc unde ma simteam <<acasa>>. In spatele meu, afara, dincolo de usile lacasului, era infernul... Asa l-am intalnit pe Dumnezeu!" Incepand din acea clipa, nu s-a mai putut dezlipi de biserica niciodata in viata. De atunci si pana in ziua cand s-a preotit, Marian Ene visa, de cateva ori pe an, ca este imbracat in haine de preot. "Am inceput sa ma duc la biserica in fiecare zi, fara stirea mamei. Eram nelipsit de la orice slujba, fie cununii, fie chiar inmormantari, pe langa Marile Sarbatori sau Liturghiile duminicale. Pana am mers la scoala, cunosteam pe de rost intregul tipic religios. Parintele paroh Ion Dragan m-a iubit de la inceput si m-a luat pe langa el, ca un fel de ucenic. Imi stia suferinta si necazurile cu mama, caci aflase tot satul. Eu maturam in altar, curatam ceara lumanarilor, ascultam cu sfintenie toate slujbele si predicile. Cand ma intorceam acasa, profitam de absentele indelungate ale mamei si incepeam sa ma joc <<de-a preotul>>." Copilul repeta tot ceea ce vazuse la biserica. Aprindea candela improvizata intr-o ceasca ciobita, se invelea cu un cearsaf, in chip de anteriu, si cadelnita cu o cutie de bulion in care ardea o bucatica de tamaie. Antimisul era inchipuit de o batista, iar iconitele, primite in dar de la parintele paroh, le aseza de jur imprejur, ca la biserica. Pe noptiera avea o carte, un volum din "Operele lui Lenin", cu coperte rosii, despre care el isi zicea, copil fiind, ca este chiar Biblia si din care rostea versete intregi, invatate pe dinafara. "Cantam <<Iarasi si iarasi Domnului sa ne rugam>> si ma impartaseam cu o bucatica de paine uscata si o picatura de vin, luata pe ascuns din sticla de pe raftul din camara. Asa slujeam acasa de unul singur, copil, de trei ori in fiecare saptamana: luni, miercuri si vineri... Imi era asa draga lumina ciosvartelor de lumanari aduse de la biserica, pe care le aprindeam in camera devenita altarul meu secret!" Totul se petrecea in mare taina, cu fereala de mama! Cand stia ca se apropie ora intoarcerii ei de la Cap, baiatul ascundea totul, caci fusese surprins odata si batut crancen. "La gradinita, faceam omuleti din lutul luat de pe malul Neajlovului, modelam, din acelasi lut, mai multe sicriase, culcam omuletii in ele, alcatuindu-le <<patul de veci>> si impodobindu-i cu flori. In felul asta, ma apucam sa oficiez slujba de inmormantare, dupa cum o invatasem la biserica. Ma cutremur de emotie si acum cand imi amintesc ca, uneori, vara, in zilele de seceta, faceam o <<slujba>> de aducere a ploii chiar pe malul Neajlovului. Impreuna cu mai multi copii de varsta mea alcatuiam, tot asa, un omulet de lut. Ii cantam prohodul, in cor, apoi il aruncam in apa, rugandu-ne sa moara seceta si sa invie ploaia... Nici nu ne intorceam bine acasa, ca se si rupeau norii si incepea sa toarne cu galeata! Copiii imi erau martori uimiti si, cu toata prietenia noastra, la acea varsta frageda se uitau la mine cam ciudat, cu admiratie si teama, in acelasi timp. Dar nu spuneam nimanui secretul nostru, ca sa nu se zica, fereasca Dumnezeu, ca facem vrajitorii sau ca sa nu fim acuzati ca ne-am pierdut mintile! Pana si la scoala, inca din clasele primare, luam cate un baiat si o fata, in recreatie, de pilda, ii scoteam in curte, cu fata la soare, ca la un Dumnezeu, si dinaintea acelui altar nevazut ma apucam sa ii cunun, cantand <<Se cununa roaba lui Dumnezeu, cu robul lui Dumnezeu>>... Cateva perechi de baieti si de fete, pe care i-am cununat in joaca atunci, s-au casatorit mai tarziu, au avut copii, iar astazi ma intalnesc cu ei din cand in cand. Ne imbratisam cu atata dragoste si bucurie!" Tanarul preot de acum recunoaste ca in toti acei ani raiul copilariei a fost doar biserica. Asa de bine invatase intregul tipic religios, incat parintele paroh Ion Dragan a inceput sa-l lase, uneori, sa le vorbeasca celor adunati la Sfanta Liturghie, dupa incheierea slujbei. "Ma urca pe o ladita, in fata altarului, iar eu aratam cu degetul meu mic catre babe si mosi, vorbindu-le despre Dumnezeu, despre pocainta si despre sufletele mortilor. Aveam doar 7-8 ani, abia invatasem sa citesc, insa nu puteam sa cumpar nici o carte bisericeasca, fiindca nu aveam nici bani si nici nu stiam unde sa le gasesc. Eu vorbeam din ceea ce auzisem la parintele Dragan si predicam cu o insufletire naiva, ce starnea lacrimi. De multe ori cantam la strana, dand raspunsurile preotului. Apoi, cand am mai crescut, citeam <<Cazania>>. Eram asa de fericit, pentru ca mi se parea, inca de atunci, ca m-am nascut cu acest <<dar al preotiei>>! Asta era singura si adevarata mea viata..."Calugar, la 13 ani
Dupa ani intregi de suferinta, greu de imaginat pentru un crestin obisnuit, Marian Ene ajunge la capatul tuturor rabdarilor. Intr-o buna zi, fiind elev la scoala generala, se duce la preotul satului si ii face o marturisire surprinzatoare. "I-am spus parintelui Ion Dragan ca m-am hotarat sa ma calugaresc, pentru ca nu mai reuseam sa indur umilintele si durerile la care ma supunea mama tot timpul. Nu aveam unde sa fug, decat intr-o manastire! Chiar si acolo puteam deveni preot, dupa calugarire, putin mai tarziu... Tulburat de o asemenea hotarare, parintele a stat de vorba cu mine indelung. Era un om bland, cu harul preotiei si frecventat de multi credinciosi necajiti. Cand a inteles ca nu exista chip de alinare pentru sufletul meu, si-a facut cruce, oftand cu glas tare: <<Ajuta-ma, Doamne, sa nu gresesc!>>." Desi baiatul nici nu implinise 13 ani, preotul ii scrie o recomandare pentru Roman Ialomiteanul, pe atunci staret al Manastirii Cernica, si il invata cum sa ajunga acolo. Apoi ii binecuvanteaza alegerea, promitandu-i ca se va ruga mereu pentru el. "Am plecat pe furis, intr-o dimineata de vara, cu putinii banuiti daruiti de parintele, avand grija sa nu banuiasca mama evadarea mea. Cu adevarat, parca fugeam dintr-o inchisoare! Eram imbracat in pantaloni de trening, carpiti grijuliu de mine, purtam o camasuta curata, cu maneca scurta, si ma incaltasem fara ciorapi, cu niste <<gumari>>, fiindca altceva nu aveam. Imi luasem o bocceluta cu catevalucruri si atat. Plecam in lume, singur si plin de speranta, dar nici nu indrazneam sa-mi inchipui ca voi reveni vreodata la Calugareni in haine de preot... M-am urcat in <<rata>> de Bucuresti, iar acolo am schimbat un autobuz ce m-a lasat chiar in poarta Manastirii Cernica. Era la inceputul anilor 70, in preajma sarbatorii Rusaliilor, intr-o zi pe care n-am s-o uit niciodata. Peste aproape trei decenii, in Duminica Rusaliilor, aveam sa fiu <<diaconit>> cu doar cateva luni inaintea preotiei propriu-zise, insa eu nu stiam ce soarta imi harazise Cel de Sus..." Copilul nimereste in marea biserica a manastirii chiar la sfarsitul slujbei. Se afla de fata multime de sobor preotesc. Fara sa se lase intimidat de barbile impunatoare ale inaltilor prelati ortodocsi, Marian Ene se inchina cu evlavie la icoane si se duce tinta in fata unui barbat de statura aproape monumentala. "Dumnezeu mi-a indreptat pasii chiar spre staret, fara sa banuiesc ca el este exact acela! Roman Ialomiteanul a citit pe loc scrisoarea parintelui Dragan, cu care era prieten de-o viata, m-a mangaiat pe crestet si apoi mi-a explicat ca trebuie sa aduc incuviintarea scrisa a unuia dintre parinti, din cauza varstei mele prea fragede. Atunci m-a cuprins deznadejdea si am inceput sa plang, povestindu-i, printre sughituri si suspine, episoade din inchisoarea copilariei mele. In cele din urma, staretul s-a induiosat si a acceptat ramanerea mea in manastire, cu conditia sa ma intorc de mana cu parintele Dragan, ca sa se poata sfatui impreuna asupra sortii mele. Ceea ce am si facut in urmatoarele trei zile! In felul asta s-a indurat Dumnezeu sa-mi gasesc adapost in sfanta Manastire Cernica, unde am ramas mai bine de patru ani de zile. In aceeasi situatie se mai aflau sapte sau opt baieti. Doi dintre ei, parintele arhimandrit Teofan si parintele Timotei, traiesc si astazi acolo. Am vietuit impreuna, dupa toate regulile vietii de obste a asezamantului, ca niste adevarati frati de calugarie, iar eu mi-am continuat scoala la <<fara frecventa>>, cum se zicea pe atunci. In aceeasi perioada, l-am cunoscut pe iluminatul parinte Ilarion Argatu, cel ce avea sa devina, peste ani, cel de-al doilea duhovnic si sfatuitor al meu. Multe lucruri alese am invatat in rastimpul cat m-am aflat in sfanta manastire!" Dupa ce Roman Ialomiteanul a fost ridicat la rang de episcop, noul staret al lacasului manastiresc nu a mai acceptat un astfel de provizorat, ce nu era privit cu ochi buni nici de autoritatile comuniste. In acei ani era foarte greu, pentru oricine, sa se calugareasca. Majoritatea adolescentilor au fost nevoiti sa paraseasca asezamantul. "Eram disperat, caci nu cunosteam pe nimeni, nicaieri pe lumea asta, iar acasa nu m-as fi intors nici mort! Dar Dumnezeu lucreaza, prin legaturile dintre oameni, ce nu sunt niciodata intamplatoare... Am ajuns in audienta la noul episcop si Preasfintitul Roman m-a ajutat inca o data, ca si pe vremea staretiei sale de la Cernica. El m-a trimis in parohia parintelui Toma Dragulescu, la marea Biserica Olteni, din Bucuresti. Din cauza varstei sale inaintate, preotul paroh avea nevoie de un ajutor. Asa am devenit paracliser."
Frumoasa ctitorie, aflata chiar in centrul vechiului Bucuresti istoric, dispunea de o incinta mare, cu doua case, una parohiala si una, asa-zisa "a cantaretului", ce avea trei camere. Acolo se instaleaza in 1975 tanarul Marian Ene. Era fericit ca putea continua sa traiasca "nedezlipit de Sfanta Biserica", asa cum hotarase inca de pe vremea infernului copilariei. Marea Capitala nu il ispitea cu nimic pe cel aflat in pragul majoratului. Parintele Toma Dragulescu a ramas impresionat inca de la bun inceput de sarguinta ucenicului ascultator si evlavios. "Aveam grija de intreaga biserica, trageam clopotul, bateam toaca asa cum invatasem la Cernica, vindeam lumanari, faceam ordine in altar si curatenie generala, dupa zilele de sarbatoare, cand se umplea lacasul de credinciosi. La marile praznice, femeia de serviciu statea la lumanari, iar eu <<duceam strana>>, cantand si dandu-i raspunsurile preotului, dupa tipicul Sfintei Liturghii. Serile, ma rugam in chilioara mea de parca m-as fi aflat in pustiul Sinaiului, nu in inima Bucurestiului..." Marian Ene isi termina studiile medii tot la cursurile fara frecventa, apoi face armata. Cand se intoarce la Biserica Olteni, parintele Toma Dragulescu il primeste cu mare dragoste si ii marturiseste, pentru intaia oara, ca vrea sa-l invete preotia, recunoscandu-i vocatia plina de ravna pentru aceasta nobila misiune. "Lasa studiile laice, de care nu ai nevoie pentru darul tau - ii spune batranul paroh - si te voi invata eu tot ce trebuie. Vei deveni preot autodidact, insa iti prorocesc ca vei fi mai adevarat decat o mie de preoti scoliti. Dar sa nu te lasi ispitit de vreo trufie desarta... Pentru indelunga ta suferinta, prea mult iti meriti haina preoteasca!" Parintele Toma il lamureste ca va fi mai usor sa obtina aprobarea Patriarhiei si dreptul la o parohie daca va fi casatorit. Drept urmare, cel care ramasese cast pana la acea varsta, se hotaraste sa asculte sfaturile primului sau duhovnic si isi cauta o sotie, viitoare preoteasa. Insusi parintele Dragulescu ii va cununa pe cei doi tineri. Lui Marian Ene i se naste, tot in casa parohiala a Bisericii Olteni, si primul fiu, cel care se pregateste astazi sa urmeze aceeasi cale ca si tatal sau. Insa si acum, la atatia ani trecuti de atunci, preotul de la Videle recunoaste, cu o smerita emotie: "Parintele Toma m-a invatat marea preotie, aceea adanca si adevarata! El mi-a pus biserica in palma si m-a facut sa-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice... El mi-a calauzit lecturile si pregatirea teologica. Multe si mari taine am desprins atunci! E o raspundere infricosatoare sa fii pastor de suflete...".Cele sapte inele de aur
Cu binecuvantarea parintelui Toma si sub directa supraveghere duhovniceasca a acestuia, paracliserul incepe sa participe in chip nemijlocit la viata de zi cu zi a parohiei. Atat cat ingaduiau canoanele bisericesti, ucenicul il suplinea pe preot, tinand frumoase predici la sfarsitul slujbelor, ca si in copilarie, umbland cu icoana prin casele enoriasilor la marile sarbatori sau praznice imparatesti, impartind sfaturi cuvioase si apropiindu-i pe oameni de Dumnezeu. Multi dintre acei crestini n-au mai putut uita niciodata blandetea si caldura sufleteasca daruite de Marian Ene. Acum, ei vin la Videle aproape la fiecare "Miezonoptica"... De Craciun, paracliserul aducea un brad si impodobea Pomul de Iarna chiar in pronaosul Bisericii Olteni. Se cantau colinde si se lauda Nasterea Mantuitorului. Erau pregatite cateva sute de pachetele cu daruri, in care ucenicul punea nuci, mere, bomboane fondante, alaturi de cate o iconita pictata de el. Totul se facea din banii parohiei si se impartea cu precadere copiilor sarmani si batranilor. In casele oamenilor era frig, afara era intuneric, lumea era infometata, insa Biserica Olteni devenise un mic colt de Rai. Tocmai atunci paracliserului i s-a intamplat un lucru iesit din comun... "In 1981, vara, am avutpatru vise asemanatoare, timp de patru nopti la rand. I-am povestit parintelui Dragulescu ca vazusem in vis, la streasina bisericii, pe dinauntru, in partea de rasarit a podului, o <<dirimea>>, adica o basma veche, in care sunt infasurate sapte inele de aur... Parintele Toma a acceptat sa dam crezare visului si m-a pus sa caut in locul cu pricina. Drept urmare, m-am urcat in podul sfintei biserici cu o lumanare mare, ramasa de la o nunta, pentru a lumina in intuneric, si am inceput sa cotrobai prin toate ungherele. In locul pe care il vazusem si in vis, sub o grinda, am zarit un fagure urias de viespi. Cand l-am impuns cu o coada de matura s-a auzit o izbitura, ca si cand inauntru era ceva tare. Atunci am deschis un ochi de fereastra, ca sa aiba pe unde iesi viespile, dupa care am dat cu matura si fagurele a cazut pe podea. Roiul s-a indreptat spre lumina de afara, iar eu am putut deslusi o cutie nu prea mare, ferecata in metal, care atarna de un cui. Am dat-o jos si am deschis-o repede, caci avea doar un simplu carlig. Am ramas inmarmurit de emotie cand mi-am dat seama ce descoperisem... Inauntru se aflau incastrate frumos sapte fragmente de moaste! Cate o particica din trupurile a sase mari sfinti (Sfantul Nicolae, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Haralambie, Sfantul Mercurie, Sfantul Procopie si Sfanta Varvara), plus o aschie din Sfantul Lemn al Crucii. In afara numelor, pe metalul ferecaturii mai era gravata o data calendaristica - <<24 mai 1829>>. Parintele Toma a fost la fel de tulburat ca si mine cand m-am dus sa-i arat extraordinara descoperire pe care o facusem. Toata ziua si noaptea urmatoare a slujit acele particele de sfinte moaste, tinandu-ma langa el. Apoi, impreuna, am luat hotararea curajoasa de-a nu leascunde enoriasilor acest miracol petrecut tocmai in anii cand se inasprea, din ce in ce mai tare, prigoana comunista. Am asezat cutia intr-o racla de lemn si am depus-o in Biserica Olteni, la loc de cinste. Urmarea imediata a fost ca numarul credinciosilor din parohie ce veneau la slujbe a crescut enorm. Dar asa ceva nu putea trece <<neobservat>> in acele timpuri... Pretul curajului nostru au fost cateva anchete ale Securitatii. Veneau periodic cate doi <<civili>> in casa parohiala si ne interogau, incercand sa ne intimideze. Ne cereau sa scoatem racla din biserica, pe motiv ca facem <<propaganda mistica>> si ne amenintau cu arestarea. Chiar si azi ma mir prin ce minune nu au confiscat moastele, pur si simplu! Dar parintele paroh nu a cedat presiunilor si m-a sfatuit sa fac acelasi lucru, dovedind cata incredere avea in mine. Aceasta atmosfera foarte tensionata pe care nu am dezvaluit-o numerosilor enoriasi ca sa nu-i speriem a incetat brusc intr-o zi, fara nici o explicatie. Cine si-ar fi putut inchipui care era motivul si ce avea sa urmeze?!"Marius Petrescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
