Dinu Flamand"Am luat cu mine Bargaiele la Paris. Este ceea ce am reusit sa transport mai bine acolo"
Nascut pe 24 iunie 1947 in Susenii Bargaului, Dinu Flamand a studiat la Cluj, unde s-a aflat printre fondatorii revistei Echinox. A publicat sase volume de versuri, doua volume de critica literara si o antologie a poeziei latino-americane. A tradus din limbile portugheza, spaniola si franceza. In 1989, inainte de caderea fostului regim, a emigrat in Franta. Dupa un stagiu de corespondent al posturilor de radio Europa Libera si Bbc, obtine un post de jurnalist bilingv la Radio France Internationale, studioul din Paris."Susenii Bargaului este un paradis absolut al unei copilarii absolute" - Inainte de a vorbi despre "viata de proba" traita in prima parte a tineretii, spune-mi, Dinu Flamand, cum ai gasit Bargaiele, Susenii si Prundul, satele copilariei tale?
- Cand am revenit a doua oara, dupa 11 ani, la Bistrita, mi s-a parut totul devastat, in zonele sasesti mai ales, in centrul Transilvaniei. Cladiri cu ochii scosi, foste saivane si grajduri ale C.A.P.-urilor, gauri negre care te privesc dintr-un trecut blestemat. In aceste locuri traieste un abandon extraordinar, in timp ce pe Bargaie mi s-a parut ca inainteaza saracia. Jecmaniti de regimul comunist, oamenii din Bargau au ramas si cu pamanturile cele mai sarace, si fara vechea lor fabrica de hartie, care a fost inchisa. Majoritatea satenilor sunt batrani inutili, asa ca prefer sa vorbesc despre imaginea idealizata, aceea din vremea copilariei mele.
- Scutura-ti, deci, matreata cerurilor de pe umeri (un vers al tau)...
- Ma visez des la umbra vreunui cires, pe un deal. Pot sa-mi amintesc de o carare ce duce spre un izvor si pot sa spun ce fel de tufe erau in drum, ce fel de flori cresteau pe o poiana vazuta in stanga, unde apareau mestecenii... Insa, oricat as incerca in unele poezii, ratez inevitabil tot felul de imagini, pentru ca nu reusesc sa captez o anumita lumina, un anumit sunet care ma obsedeaza. Dar ce spun... Am luat Bargaiele cu mine, la Paris. Este ceea ce am reusit sa transport mai bine acolo. Susenii Bargaului este un paradis absolut al unei copilarii absolute. Da, sunt un tip paseist, traiesc foarte mult in trecut, am probleme cu trecutul meu, inca nu pricep multe lucruri; probabil ca as avea nevoie de inca o viata ca sa ajung in prezent."Respiram cu un sfert de plaman..."
- Cand ai fost... desantat la Bucuresti, in primii ani ai deceniului opt, lumea te admira, te citea, te invidia. Ti se vedea "aura" din jurul fruntii si multi zarisera in tine un Fat-Frumos din Ardeal, care spargea canoanele si trecea dincolo de rigiditatile vremii. Scriai fraze care placeau, versuri ce se tineau minte; lansai imagini indraznete. Pareai liber si dezinvolt. Toate acestea au fost doar niste "probe", nu au fost trairi adevarate?
- Daca tu si altii asa ma vedeati, nu v-as putea contrazice. Dar eu nu uit ca respiram cu un sfert de plaman in frazele pe care le scriam. Spuneam ce spuneam cu un sfert de voce... De altfel, voi tipari in curand la Paris o antologie ce se intituleaza "Poeme in apnee". In limbajul pescuitorilor de perle, apnee inseamna "tinerea respiratiei". De fapt, in regimul comunist eram cu totii obligati sa respiram cu economie,in apnee. Imi vin din urma, din ceata, imagini pe care n-am indraznit sa le pun in poezii; formule pe care n-am cutezat sa le utilizez, precum aceasta: "Acum sunt flamand, sunt o tautologie nationala...". Deci, recitindu-ma, imi apar ca din ceata, cu o violenta extraordinara, imagini pe care le-am refuzat in cuvant; linia de discurs a fost tot timpul denaturata. Eram schingiuiti si schimonositi fara sa ne dam seama. Ma obsedeaza acest trecut. De aceea, eu nu ma mai recunosc decat partial in textele acelea. Imi apar mie insumi altcumva; imi apare Cel-Care-N-a-ndraznit, iar baiatul asta imi da niste palme teribile, chiar daca Cel-Care-A-ndraznit n-a facut compromisuri, dar Cel-Care-N-a-ndraznit il detesta violent pe cel care a facut cate ceva. O sa spui ca sunt un caz clinic, dar eu nu pot sa trec de acest impas: de a intelege ce a fost Romania inainte de 89. Citesc mult si incerc sa-mi dau seama daca nu cumva exista un microb perfid care are puterea de a imbolnavi o intreaga societate, o boala de asta de epiderma care se transforma in ideologie. Trebuie sa fi fost ceva care-mi scapa; ma gandesc la ideologia aceea mincinoasa, care a facut din noi toti niste ciumati. Ni s-a falsificat viziunea despre viata reala, traiam intr-un fals total: falsa productie, fals salariu, false idealuri. Eram buimaci si ma intreb: cum de-am acceptat? Cum s-a intamplat in aceasta singura viata care mi s-a dat sa fac parte, si eu si ai mei si prietenii mei, din turma manata de niste imbecili? Cum s-a intamplat? Unde au fost oamenii inteligenti si sensibili ai acestei tari? "Ma urasc mocnit pentru ca am trait netraind. Si, ca la o nesfarsita despaduchere, incerc, noapte de noapte, sa razui arsura de pe peretii sufletului...""Accentul ti se lipeste de piele pana la sfarsitul vietii"
- Oare la Paris ai reusit sa dai jos zgura lipita de suflet? Cum a fost adaptarea, tinand seama ca a trebuit, pentru o vreme, sa renunti la poezie?
- Doar tiganii se adapteaza rapid la Paris! Pentru mine a fost ingrozitor, dar nu imposibil. Am trait destule situatii paranoice, cum ar fi aceasta: visezi in limba materna, dar te exprimi in alta. Dupa o varsta, nu devii parizian chiar daca ajungi sa vorbesti fara accent (lucru rar). De obicei, accentul ti se lipeste de piele pana la sfarsitul vietii. Eu vorbesc cu accent romanesc si nu mi-e rusine. A fost o perioada in care a trebuit sa accept ca eu nici nu exist ca scriitor. A trebuit sa consimt ca, daca vreau sa exist in literatura, trebuie sa incep de la zero. Am acceptat chiar ca pot trai fara literatura - ceea ce in Romania parea de neconceput. Am acceptat, deci, ca se poate trai fara literatura, dar cu conditia sa traiesti o viata decenta. E mult mai important sa traiesti o viata decenta si o viata conforma cu verticalitatea pe care ti-ai impus-o, decat sa faci literatura acceptabila, medie, dar sa fii o coada de topor.
- Cu toata aceasta "distantare" de literatura, continui sa scrii. Dupa 1990, ti-au aparut deja doua volume. Cine mai are azi nevoie de poezie? Cine te citeste, sa spunem, la Bargau?
- Nu stiu cati ma citesc acolo, dar le-am donat carti pentru biblioteci. Ei, desigur, ii citesc pe Iosif, pe Cosbuc, dar poate ca si pe Flamand. Poezia este intr-o eclipsa, dar dupa mine cauza nu e pierduta. In trecut, locul poetilor a fost supralicitat, regimul avea nevoie de un drog. Nu erau milioane de cititori nici atunci. Eram doar amagiti. Cum insa invizibilul este mai mare decat vizibilul, de poezie va mai fi nevoie si in viitor. Poezia stimuleaza gandirea abstracta la modul cel mai armonios. Las ca este si singurul limbaj ce depaseste platitudinea comertului si iti aduce dovada ca realitatea vizibila nu este suficienta. Eu, oricum, nu m-as lasa de poezie, chiar daca as sti ca n-am nici un cititor!"Putea sa mai traiasca Ceausescu inca 100 de ani, nimeni in Occident n-ar fi miscat un deget pentru romani"
- Era cutremurator cat de absenti eram pentru Occident. Nu figuram nici la buletinul meteorologic al televiziunilor (situatie care, inexplicabil, se mai mentine si astazi! - n.r.). De fapt, era o mare indiferenta. Eram efectiv uitati. Putea sa mai traiasca Ceausescu inca 100 de ani, nimeni din Occident n-ar fi miscat un deget pentru romani. Revolta din Decembrie a schimbat toate datele; brusc, Occidentul a descoperit suferinta noastra, a fost emotionat de steagurile gaurite de la Timisoara. Atunci am simtit si eu ca sunt inteles mai bine. Dupa aceea, am vazut alti francezi decat cei pe care-i cunoscusem in primele luni de exil. De Craciun, intr-o biserica, pe la sfarsitul liturghiei, preotul a spus: "Si acum, sa ne rugam pentru sarmana Romanie...". S-a declansat o mare simpatie populara. Unii politicieni si-au pierdut pur si simplu cumpatul. Roland Dumas, ministrul de externe, avusese proasta inspiratie sa propuna Rusiei sa vina sa ne salveze. Noroc cu primul ministru Rocard, care l-a temperat: "Nu, nu... romanii au o vasta experienta cu ajutorul fratesc al rusilor". Au urmat apoi nenumaratele ocazii, pe parcursul a doi-trei ani, in care Romania s-a lasat ajutata de Franta. Ajutoarele umanitare pareau, la un moment dat, un rezervor fara fund. Politicienii de la Bucuresti au lasat sa se inteleaga ca se asteptau ca vor curge la nesfarsit siruri de camioane, iar Romania, in loc sa fie o tara a reformarii vechiului sistem, va ramane o tara asistata. Aceasta mentalitate a adus numai pagube romanilor, deoarece s-au indreptat, cu buna stiinta a guvernantilor, spre coada plutonului fostelor tari comuniste. Din aceeasi cauza, oamenii sufera inca si in ziua de azi. Nu uit ca exista un soi de speranta mesianica de pe vremea cand ne uitam lung pe cer, asteptand venirea americanilor. Poate de atunci s-a creat ideea ca Occidentul ne e dator, ca va trebui sa plateasca, fiindca tot este el bogat. Iluzii de copii orfani...
- De ce sunt francezii atat de absenti pe piata investitiilor din Romania? Nu cumva revenim la observatia lui Take Ionescu, de acum 75 de ani, potrivit careia romanii ar trebui sa fie fericiti daca Franta ii lasa s-o iubeasca?
- Sunt putin necajit ca francezii, ca investitori, au ezitat sa vina in Romania. Sunt reticenti, nu ca italienii, care au venit in numar mare. Probabil ca nu s-au simtit protejati de legile de aici. Oricum, cartea Frantei trebuie jucata in continuare de Romania, caci Franta reprezinta pentru noi un punct de reper, mai important poate decat cel american, cel putin sub aspect cultural, dar si institutional. Dar francezii au nevoie sa vada mai clar situatia politica de aici, vor sa vada un anumit efort de modernizare a mentalitatilor. Din pacate, constat cu tristete o anumita apatie in societatea romaneasca, in special in randul tinerilor. Pe de alta parte, multi aici se multumesc cu putin."Romanii sunt condamnati sa ramana autentici"
- Spun unii ca, prin intrarea in Europa, Romania va fi fortata sa-si abandoneze specificul, inclusiv aspectele care fac uneori deliciul turistilor, cum ar fi blocarea soselelor de turmele de oi sau de cirezile de vaci.
- Nu este adevarat. Romanii sunt condamnati sa ramana autentici in romanitatea lor. Daca se adapteaza si copiaza cu destula usurinta dupa ceilalti, rareori se vor modifica in profunzime. In schimb, li se cere sa-si sublinieze identitatea, sa aiba initiativa, sa se adapteze la cerintele vremii, dand dovada de flexibilitate si forta de schimbare. Sunt oameni care au batut toata viata numai pingele. Ei bine, azi nu se mai pingelesc pantofii, asa ca trebuie sa risti sa devii - din pingelar - operator la computer sau sofer de camion. Culmea este ca taranul pare cel mai deschis, accepta cel mai usor imprevizibilul. Inca de pe vremuri, cand nu iesea recolta, el era obligat sa improvizeze. Mergea in munte la taiat de lemne, pleca la lucru in Baragan, muncea cu ziua in gari, facea ceva, se adapta. Niciodata el n-a avut psihologia asistatului. Asta nu inseamna ca taranimea n-ar trebui ajutata sa faca marele salt de la productia pentru sine la productia pentru comercializare.
- Care sunt circuitele europene spre care Romania ar trebui sa faca un pas cat mai urgent?
- Sa nu crezi ca stiu sa raspund la toate intrebarile. Daca e sa am o parere, as vorbi de circuitul banilor si de circuitul creativitatii. Crearea unei imagini pozitive dominante face parte, de asemenea, din arsenalul obligatoriu de mijloace urgente. Romania nu are o nota dominanta, care sa traga restul dupa ea. Nu se evidentiaza prin ceva. Nu poate iesi din rutina. S-ar parea, totusi, ca in domeniul software s-au facut niste pasi importanti, romanii fiind deja comparati cu indienii si israelienii. Mi se pare extraordinar. Aceastaar fi nota dominanta de care vorbeam...
- De la indieni, sa facem un pas la tigani. Ii intalnesti des la Paris?
- Ii intalnesc zilnic si imi sunt simpatici. Sunt cei mai buni interpreti ai spiritului sansonetist francez. "Atipiti pe scaun in drum spre casa, francezii ii privesc pe tigani fara sa-i priveasca si ii platesc fara sa-i asculte...". Este vorba, desigur, de francezii din metrou, dupa cum scriu intr-o poezie din care tocmai am citat. O categorie interesanta sunt osenii din Certeze. Ei deghizeaza cersitul prin vanzarea unor reviste destinate celor fara slujba ("Macadame", "Le Lampadair" s.a.). Vand exemplarul cu 10 franci, pastreaza 8 si restituie 2 pentru a mentine sistemul. Altii muncesc, zugravesc, fac comisioane. Toti stau la "La Defence", intr-o zona in care anumite blocuri urmeaza sa fie demolate. Daca nu fac scandal (si nu fac), politia ii tolereaza. Am auzit ca si-ar fi deschis o banca in franci francezi la Certeze. Nu stiu daca este adevarat, dar sunt sigur ca acesti oseni se descurca mai bine decat cosasul din Bargau, care pleaca in America si vrea sa coseasca, dar nu gaseste faneata. Saracul om, daca nu se adapteaza vremurilor, va esua. Experiente traumatizante ii asteapta in noua Europa pe cei necalificati. In ceea ce ma priveste, daca biruie Miscarea Ecologista Mondiala si Occidentul se intoarce la coasa, ma reciclez si eu undeva prin sudul Frantei...Ion Longin Popescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
