Ludovic Spiess"Nimic nu cade din pom. Doar fructele mult prea coapte"
Dulcea pasare a tineretii
- Maestre, in buna traditie a "Formulei As", va rog sa incepeti prin a ne povesti despre copilul Ludovic Spiess. A fost o vreme cand ati fost si mic, nu-i asa?
- Sunt nascut in Cluj si crescut pe Tarnave, la Medias. Anii adolescentei i-am petrecut la poalele Tampei, in Brasov. Datorita faptului ca mi-am inceput activitatea artistica in Brasov, lumea ma stie de brasovean. Insa, din 1962 sunt bucurestean. Nimeni din familia mea nu s-a ocupat vreodata de arta. Tata a fost maistru in aviatie, mama mai mult casnica, asa ca nu se stie de unde a sarit aceasta sageata a arborelui genealogic inspre mult discutata si mult framantata indeletnicire a artei. Am facut Liceul "Ludwig Roth" din Medias - sectia romana. Apoi m-am mutat la Brasov, unde am inceput cursurile Scolii Populare de Arta.
- Stiu ca initial ati fost respins de la Scoala Populara...
- Da, a fost o prima "bucurie". Am fost indepartat, spunandu-mi-se ca nu am datele necesare pentru muzica. M-au bulversat! Dintr-o intamplare, am revenit dupa un an de zile, conducand un coleg. Dupa ce l-a ascultat pe el, profesorul imi spune: "Sa te ascult si pe matale, baiatule!". Mi-a spus ca am mari sanse de a realiza ceva in muzica... Stiti cum e, la o anumita varsta trebuie sa faci armata, iar eu am ajuns in Ansamblul Armatei, in Bucuresti. Pentru mine asta a insemnat mult, pentru ca am intrat intr-un colectiv de profesionisti. Aceasta stagiatura, daca-i pot spune asa, m-a calit si mi-a dat posibilitatea sa ma dedic cu totul artei.
- Marea voce a lui Ludovic Spiess a putut fi ascultata insa la Opereta mai intai, si nu la Opera... De ce?
- Inca din timpul armatei am dat o auditie la Teatrul Muzical din Brasov, unde am fost angajat. Dar n-am stat decat sase luni de zile, pentru ca nu m-am inteles cu directia; eu sunt un tip mai recalcitrant, fiind nascut in zodia Taurului, o zodie de oameni incapatanati si plini de darzenie. Asa ca am fost nevoit sa ma transfer altundeva. Asa am ajuns la Opereta, in Bucuresti, in vara lui 1962. Aici a inceput o alta lupta, un alt asalt, dar zburdalnicia tineretii m-a apropiat de acea poarta unde poti ciocani - poarta afirmarii. Darnici la Teatrul de Opereta nu am stat mult. Participand la concursuri nationale si internationale, am reusit sa ma detasez si sa obtin premii. In 1964, m-am transferat la Opera din Bucuresti, de unde am si iesit la pensie. Dar cariera mea la Opera a fost presarata cu multe angajamente in strainatate. Am cantat pe toate scenele mari ale lumii, cu cei mai valorosi solisti, sub cele mai distinse conduceri muzicale, cu cei mai mari regizori...
- Datorati ceva, in mod special, cuiva anume?
- In primul rand sortii, destinului, norocului. Ca sa ne pastram totusi in parametrii unei modestii necesare, cred ca pot spune ca am fost harazit, incarcat cu posibilitati de a-mi face o viata demna, interesanta, frumoasa... Si mai cred ca totul depinde de sansa, dar munca, daruirea si sacrificiul trebuie sa fie pe primul plan! Nimic nu vine de la sine, nimic nu cade din pom. Doar fructele mult prea coapte, dar o data cazute, se zdrobesc...
- Legenda spune ca la venirea in Bucuresti ati locuit in podul Teatrului de Opereta. E adevarat?
- Da, a fost o perioada destul de interesanta... Un an si jumatate n-am avut casa. La inceput, am locuit in cabinetul medical al teatrului, dar m-au scos dupa un an si m-am mutat in pod, spunand ca nu plec pana nu primesc casa. Problema a fost rezolvata, dar dupa o iarna "pitoreasca", in care m-am incalzit la un butoi de carbid. Dar daca n-ar fi fost astea, poate ca nu aveam ce sa ne amintim, ar fi fost prea bine, prea frumos...
Pe orbita afirmarii
- Cand ati semnat primul contract cu un teatru liric din strainatate?
- In 1964, dupa ce am obtinut un premiu la Concursul "Enescu" de la Bucuresti si Marele Premiu al Concursului de la Toulouse. Acest prim contract a durat mai multi ani. Am fost reperat atunci de impresari din intreaga lume. Aceste concursuri internationale dau posibilitatea tinerilor sa se afirme si sa-si deschida un drum prin propriile forte. Asa a inceput cariera mea. Faptul ca am intrat in atentia marilor dirijori inca de la inceput m-a propulsat foarte repede. O carte de vizita devine importanta daca figureaza pe ea nume mari de personalitati cu care ai colaborat.
- Cum este atmosfera intr-un mare teatru? Ce se intampla dupa o premiera in culise, pe scena?
- E adevarat ca, la un moment dat al carierei dvs., ati fost platit in aur?
- E un capitol la care nu prea imi place sa ma refer. Da, este adevarat... Au fost perioade de stralucire a vocii mele, in care stralucea si acel metal pretios! Onorariul este un stimulent, o obligatie, o mare responsabilitate in viata unui artist. Cand esti foarte bine platit, si obligatiile tale sunt maxime. Publicul, ziaristii, criticii asteapta tot mai mult de la tine... Un artist nu se poate opri niciodata, nu poate spune: "Am ajuns in varf". Toata viata ai ceva de invatat, de adaugat, de slefuit, de innobilat.
Din culisele operei
- D-le Ludovic Spiess, se spune ca viata din teatrele muzicale are si dedesubturi mai putin onorabile... "Claca", de pilda, obligatia de "a da darul" ca sa nu fii fluierat. Este adevarat?
- "Moda" asta vine din Italia. Functioneaza si s-a extins in toata lumea. Este un sistem de supravietuire pentru unii; cei din "claca", spectatori de meserie, stiu cand trebuie deschise aplauzele, cand trebuie accelerate. Exista un sef de "claca", care ia legatura cu tine si-ti cere bani - de ordinul sutelor de dolari - ca sa nu te huiduie. Daca ii refuzi, poti sa-ti tai craca... Am asistat la lucruri dramatice. In urma unei scene importante, in loc sa se aplaude, s-a sasait. Asta a dezorientat marele public... Asa incep jocurile neplacute. Ce sa faci, toti trebuie sa traiasca! De unde e mult, poti sa dai si tu putin. Asta nu inseamna ca te minti pe tine; e un sistem care functioneaza de generatii. Toti artistii platesc, in functie de onorariu, iar clacasii stiu onorariile si-ti cer proportional!
- Cat au durat cele mai lungi aplauze?
- Greu de spus; au fost si seri cu delir, dar n-am cronometrat. Traiam momentele intens, nu stateam cu ochii pe ceas! Evident ca sunt artisti, cu cota mare unii, care isi contabilizeaza "palmele" si sunt in stare sa-ti spuna: in cutare loc aplauzele din final au durat 15 minute, ovatiile - 10 minute etc.! Sa stiti ca pentru mine a contat mult insa si onorariul, caci am fost si sunt un tip materialist. Pentru ca am stiut sa ma apreciez, am tinut intotdeauna la pret. E adevarat ca am fost si invatat de impresari de meserie. Conteaza foarte mult cine te reprezinta, teatrele in care te invartesti. Odata ajuns la un onorariu, nici un teatru nu te va invita sub acel onorariu, care devine, de fapt, propria ta cota. Aceasta cota se face in Italia, care plateste cel mai bine. Spectacolele ocazionale aduc insa dublul sau triplul onorariului. Problema onorariului este o arta.
- Ati facut greseli in cariera dvs.? Ati abordat roluri nepotrivite glasului?
- In orice cariera sunt greseli. Datorita lipsei de experienta la timpul respectiv, te lasi influentat fie de impresar, fie de un director de teatru. Acestea au fost insa putine in viata mea.
- Cea mai importanta colaborare a dvs. a fost, cred, cea cu Herbert von Karajan... Citeam in biografia lui Karajan?- "Condamnat la succes" - cum, in 1967, la Viena, Karajan v-a poftit la o auditie in pauza unei inregistrari pentru un rol in "Boris Godunov". I-ati cantat doua arii, i-ati spus: "Ia ucil ruski v skole" si... peste doua zile vi s-a oferit rolul! Atat de usor a fost?!
- Domnule Ionescu, am ajuns sa vorbim despre zei... Karajan este un unicat. Pentru orice artist, a fi in fata lui Karajan era un lucru extrem de important. Colaborarea mea cu el a fost o mare scoala, o mare perfectionare. Era deosebit de exigent. Dar pana sa ajungi in fata lui, erau alti pedagogi, consilieri, oameni de arta; ei hotarau cand poti merge in fata lui Karajan. Trebuia sa ai "lectia perfect invatata". Am lucrat cu el fiindu-mi si dirijor, si regizor. A fost absolut senzational! Stia sa ocroteasca, sa stimuleze momentul artistic, sa acompanieze, sa puna in valoare cantaretul, stia sa foloseasca lumina si miscarea in actul de creatie. Greu va mai aparea un alt Karajan. Stia ce inseamna publicitatea pentru un artist... Karajan a fost un zeu!
Pasarar si pescar - Sa vorbim acum despre... afaceri. Pe vremea lui Ceausescu se susotea ca aveti oi. E adevarat?
- Am avut oi, dar am lichidat afacerea. Acum ar fi trebuit sa caut pasuni, pe varfuri de munti, iar eu sunt prea comod...
- Doua din pasiunile dvs. sunt vanatoarea si pescuitul...
- Eu sunt mai mult pasarar - imi place vanatoarea la zbor, mai putin animalele mari. Adica vanez prepelite, rate, gaste, porumbei salbatici.
- Cand mergeti mai multe zile la vanatoare, mancati din traista sau din ce vanati?
- Dupa o zi de vanatoare, o seara in jurul unei mese este foarte importanta! Acum, cand lucrurilesunt mai emancipate, cand oamenii cu care mergi la vanatoare sunt oameni cu posibilitati financiare, lucrurile se schimba: nu mai mananci din tolba. Se aranjeaza dinainte un meniu, in functie de pretentii, gusturi si rafinamente. Nu se sta pe camp. Se asigura un climat binevenit, cu o sueta, o amintire, o intamplare... Au poezie si aceste seri!
- V-am vazut odata la televizor cu o cipilica nostima pe cap; aveti vreun portebonheur?
- Nu sunt un tip superstitios. Am mai multe cipilici. Mai demult, un vanator m-a intrebat de ce port palariuta portocalie. I-am raspuns ca prepelitele vin spre mine, ca singura culoare pe care o repereaza este portocaliul! De fapt, imi luasem acea palariuta sa fiu usor reperat de vanatori, sa nu ma "aliceasca" vreunul! Nu-mi trebuie capul plin de alice!!! In Canada, de exemplu, exista un obicei ca vanatorii sa poarte palarie rosie pentru a fi usor vazuti.
- Cu cine mergeti la vanatoare?
- Oameni de afaceri, prieteni, in general oameni cu care am ceva in comun. E valabil si acest proverb: "Spune-mi cu cine te aduni, ca sa-ti spun cine esti". Am participat insa si la vanatori intamplatoare. Sigur, cu alt potential, alte mentalitati...
- Maestre, cum se impaca faptul ca sunteti artist cu acela ca sunteti si un foarte bun afacerist, pragmatic, cu picioarele pe pamant?
- Nu stiu daca se poate numi afacere ceea ce fac. De doi ani si jumatate sunt presedintele Comitetului National Roman (Cnr) pentru Unicef. Cnr-ul este o organizatie non-guvernamentala, iar Unicef se preocupa de copiii defavorizati. Sunt ferm convins ca se poate face mult mai mult pentru aceasta categorie de copii. Ei merita atentie publica, cu atat mai mult cu cat si conjunctura internationala ne-o cere. Reacreditarea Cnr-ului ar trebui sa fie o preocupare constanta, incepand cu Presedintia, Guvernul si Parlamentul. Noi, Cnr-ul, cu filialele din teritoriu, asteptam acest lucru.
- Ce se face astazi pentru artistii care au fost in culmea gloriei in urma cu 30 de ani?
- Nu se face nimic. Ramai cu ce ai facut tu insuti... Trist este in bransa noastra ca nu prea ramane nimic dupa noi. Casa de discuri Electrecord este ca si moarta. Vrea cineva sa aiba o colectie de discuri cu artisti care erau in culmea gloriei acum 20-30 de ani, nu o poate gasi. Radioul este mai implicat in circuitul public. Fara radio si televiziune am fi fost aproape nimeni in tara. Eu am scos, de exemplu, foarte multe discuri in strainatate, dar, din pacate, nu sunt cunoscute aici. Mi-au aparut afara si Cd-uri, sub baghetele lui Herbert von Karajan si Leonard Bernstein. Referitor la ce m-ati intrebat, trebuie sa se schimbe ceva, sunt optimist. Trebuie sa se ierarhizeze odata valorile si la noi! Vreau sa cred ca intentia de a intra in normalitate exista.Claudiu Ionescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
