Traseele Identitatii"Formula As"
in comuna Maieru, din judetul Bistrita-Nasaud- Din cate sate se-nsira pe Valea Somesului nasaudean, nici unul n-are sufletul mai fierbinte ca Maieru. Satul copilariei lui Liviu Rebreanu are inima inca vie, in ciuda incercarilor timpului. Munca nu lancezeste, cinstea nu rugineste, traditia si credinta in Dumnezeu sunt prinse langa icoane. Sprijinita ca-ntotdeauna de dascali, neostenitii luminatori ai Ardealului, constiinta de sine a satului flutura victorioasa peste ogoarele pregatite de rod. La Maieru, prezentul si-a sapat matca sigura. Un licar din curgerea lui speram sa treaca si in paginile prezente, pe care le inchinam celor 700 de cititori-tarani care ne-au asteptat in sala Caminului Cultural. O duminica memorabila pentru revista noastra, care n-a visat niciodata sa ajunga pe sub stresini de sat -
In satul lui Liviu Rebreanu
Fara Liviu Rebreanu, fara cartile lui, nu intelegi mare lucru din sufletul taranului de pe Somes. Chiar si acum amintirea scriitorului pluteste peste lucrurile si oamenii din satul Maieru, ca adierea nevazuta a unei ape. Acolo a fost copil, acolo s-a intors la maturitate. Desi batranii cei adevarati ai satului s-au mutat de mult la cele vesnice, vorbele si blandetea scriitorului, infatisarea si tabieturile lui nocturne se mai pastreaza inca, sapate adanc in piatra colturoasa a memoriei.
Nu intamplator, Rebreanu a scris multe din cartile lui la Maieru - noaptea, fumand cateva pachete de tigari, cu stacana de cafea alaturea. Se atasase de licarul Somesului si de obiecte. De masa de scris, pe care ziua gospodinele casei o foloseau la pregatirea mancarii, iar seara o spalau cu lesie, pentru a redeveni altarul inspiratiei scriitorului. Dupa o noapte de chin si de cautari, domnul Liviu "se culca cu soarele in cap", cand gospodarii din vecini se sculau pentru a merge la munca. Tarziu, spre seara, obosit si adancit in ganduri, o pornea pe dealuri, atintind privirea pe cele trei maguri: Haiducului, Porcului, Dinjos. Era ca un ritual tacut al regasirii de sine: Somesul si obcinele graniceresti. Cum frumos spunea profesorul Sever Ursa: "Relieful intra in noi, ca si copilaria". Tot el da cea mai scurta si mai cuprinzatoare definitie a Maierului: "O calimara uriasa, in care si-a inmuiat pana Liviu Rebreanu".
Iubea Maierul si viata la tara ca nimeni altcineva. Din banii castigati visa, fara prea mult simt practic, sa devina fermier. Sa se trezeasca in zarva pasarilor de curte. Sa creasca iepuri si sa ingrijeasca livada de meri si pruni. Muzeul din sat pastreaza obiectele (cafetiera cu spirt, stupul primit premiu la scoala, cutiile de tutun, trusa de barbierit, lampa cu gaz si masa rindeluita grosolan, cu bardita). Oamenii si amintirile lor pastreaza restul. Pastreaza esentialul: umbletul sau cu mainile la spate, blandetea, privirea albastra si visatoare, rabdarea cu care ii asculta pe sateni sau ultimele lui cuvinte inainte de moarte, adresate sotiei: "Fana, se frange crucea. Ai rabdare si incredere".
Fara maiereni, nu intelegi mai nimic din scrisul lui Rebreanu. Si invers. Oameni mandri, dar nu trufasi. Oameni asezati si rabdatori. Oameni mici ca inaltime si vanjosi. Li se mai zice si Cotobrei - de la cotobrele, mere padurete, mici si numeroase. Buni ostasi. Graniceri. Liberi si disciplinati. Oameni demni, care insa ii respecta ca nimeni altcineva pe domni: domnul invatator, domnul parinte. Dascalul e salutat cu evlavie si urmarit de la ferestre. Cand iese pe ulita, femeia isi leaga basmaua sub barbie - semn ca are o suparare si nu e cazul sa o intrerupi din mers. Daca se leaga la spate e semn de bucurie, de normalitate. Totul se opreste la pamant. Holda e sfanta. Pentru o palma de faneata e in stare sa se bata, sa mearga in procese pana moare. La Maieru, totul se ia in serios: dragostea si ura. Dusmaniile se mostenesc din generatie in generatie. La fel si prostul renume. Daca ai furat o data, toti copiii, pana la a patra generatie,poarta stigmatul hotiei. Esti al lui ala care a facut si a dres. Fapta iti aduce porecla, iar porecla numele: Pirlea (sarantoc), Ometita (grau prost, care nu se seamana), Cimuca, Bob, Carbune, Motofelea, Ursa (femininul vechi de la urs), Lupea, Ureche, Candale (sandale), Vrabie (vorbaret), Fansula (saraci care mancau doar fasole), Sfiraila (care mergea repede), Briceag, Fila (care se faleste).
Daca nu ai porecla, nu esti in randul oamenilor. Nu existi. "Vai de cei fara porecla", zic maierenii. "Ori esti slab de minte, ori n-ai copii si ti s-a stins neamul."
La Maieru, fiecare stie de unde vine si incotro se indreapta. Respectul fata de scoala, fata de cei cu carte e si acum nestins. Ai copii multi, dar pe cei mai sprinteni la minte ii dai mai departe. Graniceri, cu burse graniceresti, cu scoli in limba romana de cand se stiu, istoria a trecut peste ei cu multa si adanca blandete. De aceea poate nu-i prea au la inima pe venetici. Cine vine in Maieru din alta parte este izolat, "sa se simta la locul lui". Nu poti fi decat ceea ce esti. Chiar daca viata il poarta prin lume, maiereanul revine, isi face macar casa de odihna si de batranete. Nu uita. Orice ar face, isi ia tara dupa el.
Nu e usor sa intelegi sufletul maiereanului. Pentru asta iti trebuie timp si lecturi solide din Rebreanu. Iti trebuie rabdare sa-i asculti in parte pe tarani si, nu in ultimul rand, sa mergi la pas pana in Muntii Rodnei, simtind respiratia tainica a locului, glasul pamantului si cantul taraganat al Somesului - hotar despartitor si loc de intemeiere romaneasca.Sorin Preda
Pe Valea Somesului, Dumnezeu este ardeleanInceputul verii a scos lumea din case pe toata Valea Somesului. Plaiurile sunt luminate de culoarea aprinsa a macilor de curand infloriti. Miroase a fan tanar, caci a trecut prima coasa. Miroase a duminica.
In mandra comuna ardeleneasca Maieru, oamenii se indreapta catre biserica. Vechiul lacas greco-catolic este mai incapator decat o catedrala ortodoxa. Lumina patrunde viu prin ferestrele fara vitralii. Taranii sosesc pe rand, pasind agale, dupa nevazuta numaratoare a varstei. Pe masura ce pronaosul, dimpreuna cu marea nava, se umplu, mirosul de tamaie nu mai pridideste in fata miresmelor de cas dulce si paine proaspata. Oamenii au venit sa-si faca si pomenirea mortilor, aflati in tintirimul de dincolo de apa.
Lumea se asaza in biserica tot dupa randuiala veche a satului. Cei neintinati, copiii, fac un brau chiar in fata altarului. Ei merita sa se afle cel mai aproape de Dumnezeu, pentru sa sunt lipsiti de pacate. De-a dreapta si de-a stanga catapetesmei monumentale stau batranii, imbracati in straie albe si incinsi cu chimire graniceresti, de pe vremea strabunilor. Portul e inca semn de noblete in sat. Stranele cu pupitru unde se aseaza mosii trosnesc la fiecare calcatura. Lemnul vechi e taiat in celalalt veac si afumat de candelele atator slujbe. Dincolo de iconostas si de icoana Maicii Domnului, ocrotita de stergare curate ca lacrima, se alcatuieste un perete viu, cu toti barbatii falnici ai satului. Ei sunt cei mai in putere, temelia casei si lauda bisericii - de aceea li se da dreptul sa stea acolo, imediat dupa batrani. Pe bancile din spatele lor se asaza cuminti femeile, cu capul acoperit fie de broboade, fie de marame vaporoase, cum le sunt si anii traiti. In balconul de deasupra pridvorului s-au strans feciori, tinere si cativa copii. Acestia au darul cantatului si se afla acolo ca sa intoneze cu glasuri limpezi "priceasne" si condace.
Mainile cu degete noduroase, chinuite dupa o viata intreaga de munca, se inchina cu aceeasi evlavie, fie ca au tinut coada sapaligii, fie ca au strans facaletul de intins coca si au muls vaca. Uleiul din candele scade, iar lumanarile se scurteaza treptat pe masura petrecerii slujbei. Sunetele corului aluneca de-a lungul zidurilor groase si urca pana la bolta. Sfintii pictati in fresca stau nemiscati si privesc tot satul adunat dinaintea tamplei bisericii.
Undeva, nevazut, sub arcadele lacasului, sufletele tuturor mortilor din sat, pana la cel din urma stramos din fundul veacului, s-au adunat impreuna cu viii. Traditia spune ca Liturghia se face, de fiecare data, si pe pamant, dar si in cer... Cei trecuti in lumea dreptilor au venit la biserica, aidoma urmasilor, saaduca lauda lui Dumnezeu.
Spre sfarsitul slujbei, parintele se urca in amvonul ramas de pe vremea imperiului si tine o predica blajina. Dupa cuvintele sale, parca ai zice ca Buna Samarineanca despre care vorbeste ar fi fost o taranca de pe Valea Somesului. Cand se incheie explicarea pildei biblice, corul din balcon canta "Hristos a inviat", asa cum se cuvine pana la Inaltare. Apoi se face pomenirea mortilor si se impart merindele. Oamenii ies din biserica unul dupa altul, tacuti si usurati, cu cate o bucata de pita pufoasa in mana. La putina vreme, lacasul se pustieste si sfintii raman singuri pe pereti. Dreptii se intorc in locurile luminate, iar oamenii se risipesc pe la casele lor, bucurosi de sarbatoare.
Unul dintre cei mai batrani oameni din comuna, mos Grigore Candale, in varsta de 86 de ani, se opreste la vorba. Vocea moale si dulceata graiului fac o marturisire de neuitat. "Vin la beseareca in fiecare duminica, fiindca ma simt tot mai aproape da capatul drumului. Cand stau langa Cel da Sus, asa aproape, parca invat cum sa ma daspart da toate ale lumii asteia. Da da doua lucruri nu cred c-o sa ma daspart! Da fan si da Somes... Gandesc ca si pa lumea aialalta eu o sa cosesc pasunile Raiului, ca altceva, mai placut lui Dumnezau, ce sa fac? Iara Somesu ii musai sa curga si pa acolo, ca altfel parca n-ar fi Raiu Rai, fara Somesu nost!"
In Tara Nasaudului, la Maieru, in Duminica Samarinencii, Dumnezeu a fost ardelean.Marius Petrescu
Duminicile unui dascal de tara
Departe, intr-o comuna de munte asezata de-a lungul Somesului Mare, in zorii unei duminici obisnuite, un dascal de tara se imbraca pentru biserica. Intinde la spate bratele ostenite, pentru ca buna lui sotie sa-i potriveasca haina. Totul are o noima: gulerele sa fie tari, pantalonul la dunga si bulbul cravatei bine strans. Doamna cea blanda netezeste cu gingasie fiecare cuta a costumului. Orice neglijenta ar putea starni gura satului. De cateva sute de ani, aici, in Maieru, dascalul se bucura de un asemenea respect, ca atunci cand coboara din linistea cartilor, iesind in strada, oamenii trebuie sa-si descopere capetele dinaintea lui, ca in fata unui erou de poveste."In Maieru am trait cele mai fericite zile ale vietii mele"
Desi s-a pensionat de mult, domnul Ursa, fost profesor de limba romana, este astazi destul de ocupat. Trebuie sa dea o raita pe la Muzeul "Cuibul visurilor", pe care il conduce, apoi sa cumpere o paine de la pravalia din colt. Isi insfaca bicicleta impovarata de carti si iesim impreuna in strada. In fata noastra, la cativa pasi, aerul e valurit de zapuseala prea timpurie, asfaltul bulbuceste parca de arsita; in zare, la capatul drumului, se intrezareste un iarmaroc pestrit si, hat deasupra lui, o magura enorma, golasa, ciudata prin perfecta ei conicitate, ca si cum un copil naiv ar fi desenat-o pe seninul de sticla al acestei binecuvantate zile din sfarsitul lui mai. "Magura asta o privea Rebreanu ore in sir si tot nu reusea sa ajunga pana la adanca ei frumusete. Un batran mi-a spus ca magurile ar fi cei trei mari eroi ai faimoaselor romane: Ion, Apostol Bologa si Petre Petre. Toate coclaurile mustesc de amintirea uriasului scriitor. Cat de frumos zicea: <<Om al muntilor si al padurilor, natura mi-a intrat in ochi si in suflet de mic copil. In Maieru am trait cele mai frumoase si mai fericite zile ale vietii mele>>. Sa fi spus Rebreanu numai vorbele astea, si noua, maierenilor, ne este de ajuns", spune profesorul Ursa, in timp ce alunecam prin dimineata de vara, de-a lungul satului.***
Si e atata pace pe ulita asta, cu tarani curgand in sens opus, dand fiecare binete dascalului. Pasim cu rabdare printre casele inalte, fatoase, invaluite de tihna. Din ograzi, cateii latra a prosperitate.
Batranul dascal e bucuros, fiindca poate pasi in voie, zilnic - va dati seama, zilnic! - pe urmele lui Liviu Rebreanu, ca are privilegiul de a vedea in fiecare zi tot ceea ce a vazut odinioara maestrul sau. O deslusesc din pofta cu care imi arata fiecare reper pe langa care trecem incet - caci avem tot timpul din lume - in aceasta molcoma hoinareala duminicala. "Uite, acolo in dreapta e moara din lemn, veche de 180 de ani, din vremea rebrenilor, inca mai functioneaza. Iar dincolo, in stanga, chiar unde e imasul acela verde, a fost daramata ultima casa in care a locuit familia scriitorului." Drumul ne duce pe langa bisericuta romano-catolica. (In Maieru, traiesc in pace deplina catolici, ortodocsi si sectanti.) "Aici, in parcul comunal, acesti cinci frasini batrani au fost saditi de mana tatalui lui Rebreanu", dar nu-si termina vorba, ca niste neastamparate de prichindute, imbracate in port somesan, tesut intr-un tainic amestec de rosu, negru si auriu, il impresoara pe dascal, tragandu-l vartos de pulpanele hainei. Sever Ursa se indoaie de sale, cuprinzandu-le pe toate, si le saruta pe frunte. "Bravo, copilelor, cat de frumoase sunteti in straiele noastre..." Peste un ceas, aveam sa le vad mult mai serioase, ingenuncheate in stanga si-n dreapta altarului bisericii, cu manutele impreunate in rugaciune.Cuibul Visurilor
Muzeul "Rebreanu" din Maieru a fost chibzuit de profesorul Ursa, astfel incat vizitatorul sa parcurga un drum initiatic. Primele odai, de la parter, il introduc in lumea satului ardelenesc, infatisand traditiile, vechile unelte ale maierenilor, apoi, trecand din camera in camera, patrunzi din ce in ce mai adanc in universul rebrenian, culminand sus, la etaj, chiar in fata nepretuitei masute de lucru a scriitorului. Fiecare obiect urmeaza aceasta secreta ascensiune, dar totusi, jos, chiar in prima camera, e ceva poate mult mai important pentru Sever Ursa: o fotografie unde este el, impreuna cu sotia sa, fericiti, dupa un mare festival de folclor, la Zakopane, in Polonia. Maierenii dobandisera atunci un premiu mare, "Toporasul de aur". "Ne-am inscris la concurs cu ansamblul <<Cununa>>. Cununa maiereana e obicei vechi, daco-roman. Ceremonial al secerarii graului, oratie pentru un an cu rod bun, prolog de logodna totodata. Seceratoarele pun cununa de grau pe capul celei mai frumoase femei din sat, caci oamenii din partea locului au cultul femeilor frumoase, de regula aleasa e iubita feciorului gazdei care le-a tocmit la seceris, iar stapanul casei o va pune intr-un stalp, unde va ramane pana in celalalt an." Se intrerupe putin, indreptand cu grija un lucru ce nu era la locul lui. 40 de nevazatori venisera aici, doar cu o zi inainte, si ii amestecasera exponatele. "Daca va puteti imagina, orbii au vizitat muzeul cu degetele. Nu-mi venea sa cred, pur si simplu au pipaitaschiile obiectelor, judecandu-le frumusetea numai dupa asperitati."
Imi amintesc, dintr-o data, ceea ce stiam mai demult: ca femeile maierene stapanesc de sute de ani o arta a atingerii, asemanatoare poate cu aceea a oamenilor orbi. Calauza mea ma confirma: "Sotia mea face parte din a patra generatie de vindecatoare a fracturilor si luxatiilor, a ajuns astazi cea mai renumita din Maieru. Despre cei din neamul ei se spune ca <<citesc>> durerea, stapanesc o sensibilitate aparte a mainii, stiu sa-ti puna osul la loc fara nici o radiografie. Chiar asa procedeaza: babele inchid ochii si-ti potrivesc oasele cap la cap, apoi, printr-un masaj repetat, fractura se vindeca in jumatate din timpul in care ai pune-o in ghips. Bunicii Doinei, Aristida Pasca, ii zicea <<Bercioaia>>, avusese peste 12.000 de semnaturi ale oamenilor carora le-a indreptat oasele, iar de la dansa incoace <<bercenii>> din semintia noastra, au ajuns celebri peste tot in tara". Poate ca, intr-adevar, n-ai nevoie de privire ca sa poti vindeca oameni, ca sa-ti poti da seama de toata frumusetea lumii, ca sa poti iubi. Sunt mai importante atingerile.
Dar mai mult decat toate acestea, doamna Doina Ursa este alinatoarea batranetilor unui profesor de moda veche, a unui "luminator". Ea este cea care, dupa ce-l vede cum pierde noptile in fata spalturilor gazetei sale de suflet, numita tot "Cuibul visurilor", ii va spune a doua zi, in zori: "gata, de maine nu te mai las, c-ai sa mori acolo sus, omule, la masa de lucru", tot ea este cea care apoi il iarta, plangand impreuna cu el fiecare insucces, bucurandu-se de fiecare izbanda. Frumoasa lui sotioara de altadata, de azi, dintotdeauna.
Si numai asa, impreuna cu ea, a putut concepe viata profesorul Sever Ursa, iar acum, la intelepciunea senectutii, ar putea zice fara ezitare ca a fost chiar un om fericit.
Cat despre gazeta sa, il voi fi intrebat odata, mult dupa miezul noptii, cum de are atatia cititori, cum de primeste, an dupa an, atatea colaborari de la profesori universitari si alti oameni de seama, atatea scrisori de felicitare din toate colturile lumii, din moment ce e scrisa intr-un sat. Iar el mi-a raspuns, cu o farama de mandrie in glas: "E simplu. Pentru ca aproape toti acesti oameni au fost elevii mei".Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
