Ioan Bocsa
"Viata este un dar si un bun de unica folosinta"
Mandru doinitor al Ardealului, interpret de exceptie al cantecului transilvanean, Ioan Bocsa intruchipeaza pentru multi romani din tara si din strainatate imaginea dorului, nostalgia originii taranesti: raiul pierdut pe care il ducem toata viata in suflet, indiferent pe unde ne mana zarurile destinului. Cine n-asculta, cu lacrimi in ochi, in clipele de melancolie, vocea rascolitoare a marelui doinitor ardelean?! Mai ales in zilele acestea de sarbatoare crestina, cantecul lui va tese cu fir de aur sufletul romanesc."Bine ca la casa noastra nu-i nicaieri" - De unde veniti cu zestrea asta de vraja in lumea cantecului romanesc popular d-le Ioan Bocsa? Si de unde atata simtire nationala in realitatea destul de prozaica, ce ne inconjoara pe toti?
- M-am nascut intr-o comuna din apropiere de Alba-Iulia, in Oarda, satul marelui si regretatului scriitor Ion Lancranjan, cel care a descris ca nimeni altul viata taranului din Transilvania. Am avut o copilarie foarte fericita, petrecuta mai mult la Cutina, pe raul Sebes, la fratele mamei mele, in vechea casa a bunicilor, unde matusa imi facea placinte cu magiun si unde aveam foarte pregnant sentimentul (chiar de la cinci-sase ani) ca "bine ca la casa noastra nu-i nicaieri". Casa aceea izolata arata ca o ferma americana, ca un ranch, unde gaseai toate animalele ce-i sunt de trebuinta unui ardelean gospodar - de la boi si cai de tractiune, la vaci de lapte, cai de calarie, pasari si alte "oratanii", nemaipunand la socoteala cele doua vii, trei livezi, pasunea, raul Sebes, care trecea prin curte. Ce mai, era raiul acolo! S-au dus toate, tot acest belsug, laolalta cu sentimentul de plenitudine si armonie, prin anii "60, o data cu una din maretele realizari ale societatii comuniste: colectivizarea. Acum, a ramas locul paraginit si casuta bunicilor, nelocuita de nimeni de multa vreme, imbatranita si ea fizic si moral, care parca intra in pamant, incet-incet. Si raul in care ma scaldam impreuna cu prietenii mei din copilarie s-a schimbat. Din albia lui au iesit niste steiuri, stanci mari, pentru ca albia s-a adancit cu mai bine de un metru din cauza viiturilor. Oricum, locul acela ramane unic pentru mine, pentru ca mi-a marcat, in mod evident, personalitatea. Filosofam odata si ziceam ca omul imprumuta ceva de la locul unde s-a nascut, asa cum apa imprumuta forma ulciorului.
Fara lipsa de modestie, imi place sa cred ca de la oamenii din sat mi-a ramas o anumita liniste, chiar daca peste mine, ca peste fiecare, au trecut tot felul de valuri ale vietii. Datorita lor, educatiei primite in familie si la "universitatea" satului meu, am o capacitate aparte de a ma aduna, de a-mi regasi foarte rapid linistea, de a-mi creea un univers interior pe care mi-l protejez de agresiuni. Tatal meu era un invatator de tara tipic, un stalp al satului. Si, ajungand aici, vreau sa spun cat de rau imi pare ca s-a pierdut din vigoarea fostelor scoli normale. Eu de atunci stiu cum se planteaza un pom, stiu cum se altoieste, stiu niste elemente de viata in armonie cu natura, pe care altii, probabil, nu le invata niciodata. Cred ca si modestia am imprumutat-o de la inima satului, acolo inca mai exista, din fericire, oameni care te privesc direct in ochi cand iti vorbesc, care te saluta vazandu-te strain.Poate am imprumutat si un pic de intelepciune, desi am invatat destul de tarziu sa nu zic "Nu!".
- Cum era cand venea primavara in satul dvs., cum mirosea aerul, care erau culorile florilor de pe pasune?
- Primavara ieseam cu vitele "pe coasta" - un deal care se termina exact in raul Sebes, care mai este si acum, cu toate ca eroziunea se face simtita si acolo. Inca inainte de a da coltul ierbii, pe acest deal apareau dediteii - plante cu frunzele ca niste ace, cu florile galbene. Era galben tot dealul, nu puteai sa calci fara sa calci pe flori, era o minune! Acolo, pe raul Sebes, la vreo doi-trei kilometri mai in sus, era culmea curajului copilariei noastre, ca plecam de la Oarda, ajungeam la Cutina si de acolo inca doi kilometri pana la Rapa Alba (langa Rapa Rosie, care e un spectaculos monument al naturii, cu forme de relief similare cu Marele Canion, pastrand proportiile, bineinteles). Si acolo, la Rapa Alba, stiam un loc unde gaseam deditei albastri. Pe care-l stiu si acum, si unde merg aproape in fiecare an.
- Cum erau sarbatorile de Pasti in vremea copilariei dvs., de ce e legata amintirea acestor sarbatori?
- In Ardeal, Pastile sunt mai sobre ca-n alte parti, te indeamna spre introspectii, spre profunzimi sufletesti. In Vinerea Pastelui era regula mersul la spovedanie, iar lucrul acesta il asteptam ca pe o eliberare, dar si cu o oarecare teama, pentru ca era o readucere la ordin si o tragere la raspundere. Din pacate, aceasta frica de Dumnezeu a disparut astazi, si de aici ni se trag toate relele, si nu vreau sa par un habotnic atunci cand afirm asta. Copil fiind, noi chiar traiam cu toata simtirea noastra minunea aceasta a Invierii, iar bucuria era cu adevarat in inimile tuturor. Participam cu tot sufletul la slujba de Inviere si in momentul cand preotii bateau in usile imparatesti spre a lua lumina si intrebau: "Cine este Imparatul maririi?", minunea ne transfigura pe toti. Era un miracol toata aceasta sarbatoare, pentru ca la noi, in Joia Pastelui se intorceau aproape toti cei care plecasera din sat, toti cei care aveau morti ingropati in cimitirul din Oarda, pentru a-si cinsti mortii si pentru a petrece sarbatoarea cu intreaga familie. In ziua aceea, inca de cu noapte, cimitirul se infatisa ca un cadru de film suprarealist. Biserica, aflata tot acolo, era iluminata de jos, prin palpairea marii de lumanari care-i dadeau un aer atat de mistic si de misterios! Bineinteles, nu era curent electric pe atunci in sat. Imi amintesc ca noua, copiilor, ne placea sa alergam ca bezmeticii prin cimitir, printre morminte, dupa carabusi, ca sa-i facem morisca. Tare-mi placea cand se invarteau si straluceau in soare. Apareau atunci carabusii de mai. Carabusii fac parte din universul copilariei mele, n-am mai vazut de mult, oare or fi disparut?
- Ca sa respectam vorbirea ardeleneasca: cum ati inceput a canta?
- Am cantat de mic, pentru ca parintii mei - Dumnezeu sa-i odihneasca! - aveau o dotare muzicala de exceptie si cantau foarte frumos: tatal meu avea o voce de tenor, cu impostatie cultivata, adica o voce foarte ingrijita, el canta si putin la vioara, iar mama mea avea o voce calda, foarte bogata in armonice. Avand o dotare muzicala vizibila, chiar din clasele primare se contura pentru mine o indreptare spre profesia aceasta, care s-a accentuat pe masura ce am crescut. Am avut o singura ezitare. Eram in clasa a unsprezecea cand a venit o comisie sa ne selecteze pentru o scoala de Securitate. Ne-au spus ca ne dau bursa si nu stiu cate randuri de haine (ceea ce era mare lucru, avand in vedere ca era prin 1964). Nemaipunand la socoteala si faptul ca ne prezentau o perspectiva asupra unei vieti aventuroase si pline de risc. Ganditi-va ce ecou avea acest lucru in mintea unui adolescent de 16 ani, cat aveam pe atunci: ma si vedeam "agentul 007", mai ales ca in urma mai multor testari fusesem unul din cei sase selectati, iar asta era o chestiune si de orgoliu. Din fericire, am fost adus la realitate de tata, care a convocat urgent consiliu de familie, retezandu-mi visurile de James Bond. Tatal meu a murit acum patru ani, mandru de rezultatele mele profesionale, ma refer la partea artistica, ca interpret, dar mult mai mandru de faptul ca nu m-am indepartat de latura didactica - el tinea mult mai mult la acest lucru, pentru el "dascalia" era importanta. Am terminat Conservatorul de Muzica din Cluj in 1970, acolo unde sunt acum conferentiar universitar la modulul de folclor (ar merita sa vedeti cu ce pietate si patima se apropie studentii mei de folclor; cu ei am format un ansamblu de muzici traditionale, "Icoane" se numeste). Iar, "intre timp" am pus temelia Liceului de Muzica din Alba-Iulia si am lucrat, 16 ani, in cadrul Inspectoratului Scolar Alba, batand cu piciorul Apusenii ca un apostol si cunoscand astfel dascalul de scoala, de tara, la el acasa, in batranele scoli din sate, in clasele cu banci de lemn de pe vremea austro-ungarilor. Tot astfel, am aflat batrani care mai stiau cantece vechi si am cunoscut mai bine folclorul zonei. Am cantat, bineinteles, si in timpul studentiei, la Casa de Cultura a Studentilor, cu Dumitru Farcas, dar in mod ocazional. Dupa mai multe indemnuri, acum 15 ani am participat la Festivalul "Maria Tanase" de la Craiova, unde am luat Marele Premiu. Au urmat inregistrari pentru radio, televiziune si acum pot sa spun ca am intrat cu "drepturi depline" in "liga" interpretilor de folclor: mi-a fost decernat Premiul Ethnos, chiar la prima sa editie, alaturi de Sofia Vicoveanca si Dumitru Farcas, o onoare pentru mine, dansii fiind interpreti cu vechi state in folclorul romanesc. Cum sa te bucuri de viata
- Patima pe care o puneti in interpretarea folclorului ardelenesc are, desigur, o extindere cu mult mai cuprinzatoare. Ce alte pasiuni mai aveti, domnule Ioan Bocsa?
- In primul rand imi place sa traiesc si cred ca stiu cum. E o arta, da, e mare lucru sa stii cum sa traiesti. M-am gandit chiar sa scriu un indreptar sau poate chiar un curs pentru studenti: "Cum sa te bucuri de viata", asa cum americanii ne servesc tot felul de asemenea indreptare despre cum sa reusesti in viata, cum sa reusesti in afaceri, in dragoste. Sunt niste treburi care se invata, din pacate, doar o data cu varsta. Trebuie sa-ti tratezi viata ca pe un dar si un bun de unica folosinta. Am invatat sa ma bucur de aproape orice e in jurul meu si, culmea, si cei care ma cunosc mai bine marturisesc, din cand in cand, ca ii influentez pozitiv, ca i-am invatat sa vada frumosul din orice lucru. Ma bucur ca ploua, ma bucur ca e vant, ma bucur ca e frig sau cald, ma bucur de oameni, imi plac foarte mult oamenii. Imi place un vin bun, stiu si sa-l beau. (Despre un vin, ca sa zici ca e bun, trebuie sa aiba cinci calitati: sa fie alb, sec, rece, mult si gratis.) Imi place sportul, am invatat din toate, atata cat sa ma pot bucura de fiecare, fara sa fac performanta: stiu sa inot si-mi place sa inot, imi place tenisul de masa, tenisul de camp, stiu sa stau pe o pereche de schiuri, cat sa ma pot bucura de zapada. Imi place automobilismul, imi place sa sofez, fac in jur de 60.000-70.000 de kilometri pe an, cat un sofer profesionist. In general, eu sofez cand mergem in grup, in turnee, si mai rad colegii de mine ca am eu "teoria somnului intermitent". Ei dorm in masina, dupa spectacol, fiind obositi, iar eu conduc si, daca ma ajunge oboseala, trag pe dreapta, imi pun capul pe tetiera, in mai putin de un minut adorm si intotdeauna in mai putin de 20 de minute ma trezesc si am doua ore limpezi dupa asta.
Am ajuns in Australia, si acolo am fost inclusiv in Tasmania, insula din sudul Australiei, care e la capatul pamantului, dupa ea mai e doar Polul Sud. Si pe de alta parte, luand-o roata, am ajuns in Honolulu, am fost in Hawaii, deci aproape am inchis cercul. Am in sange acest dor de duca, desi iubesc, ca ardelean, si statornicia. Dar de 20 de ani, ca si la militarii din fortele de interventie, sacosa mi-i in permanenta in hol, cu costumul popular in ea. Sufletul colindelor romanesti
- Cu atata dor de duca in suflet, mai aveti timp si pentru documentari de folclor? Mai e ceva de gasit prin satele romanesti?
- Colindele romanesti sunt sufletul meu, le iubesc tare mult. Am pornit odata prin Oarda, in satul nasterii mele, sa caut sa vad daca nu mai exista colinde vechi, ca in repertoriul uzual se canta ceea ce se canta peste tot, deci colinde mai recente, mai elaborate, nu cu vana folclorica autentica. Si am gasit la batranii din sat 60 de colinde, pe care eu nu le-am auzit niciodata pana atunci. De altfel, tema de doctorat este legata si ea de colind: "Trasaturi structurale ale colindului de pe Valea Muresului mijlociu". Eu sunt si presedintele unei fundatii culturale, se numeste "TerrArmonia", si acum patru ani am castigat o licitatie cu un proiect intitulat "Colindul transilvan - element esential de identitate nationala", beneficiind, astfel, de o cofinantare Phare. Am plecat cu colegii si cu studentii mei in teren si am adunat 1484 de colinde, pe care le-am editat in doua volume primite bine de specialisti, considerate chiar o carte de referinta in domeniu. Dar in majoritatea satelor trebuie sa dai un strat gros de cenusa deoparte ca sa gasesti cativa taciuni acolo, care inca sclipesc si care-s adevarate comori. "Am atatea de facut, ca uneori cred ca n-o sa mor niciodata!"
- Ce va doriti sa va aduca de Pasti Iepurasul?
- Pai, dupa cate se contureaza, un bilet Bucuresti-Beijing, pentru un turneu in China, alaturi de doamna Sofia Vicoveancasi ansamblul profesionist de folclor din Botosani. Plecarea e chiar in Sambata Pastelui. Imi pare rau, pe de o parte, ca nu sunt acasa cu ai mei, dar, pe de alta parte, e o sansa, poate unica, de a vedea Asia. Imi doresc de mult acest lucru si ar fi pacat sa nu profit de prilej, daca mi s-a oferit.
- Ce aveti pe agenda pentru perioada urmatoare?
- Turneul in China o sa dureze doua saptamani, dupa care urmeaza sesiunea la facultate, cu studentii, lucrez intens la teza de doctorat, ma ocup la fundatie de un nou proiect de cercetare in domeniul folclorului, va trebui sa organizez poate doua-trei tabere de folclor (studentii le zic tabere de munca fortata), ca sa transcriem si sa sistematizam materialele. Intentionez sa scot in toamna un nou Cd cu muzica populara (impreuna cu Ansamblul "Icoane") si dorim ca in iarna sa scoatem inca un Cd de colinde. Am multe, multe planuri si cred ca Dumnezeu m-a pus pe pamant ca sa indeplinesc cateva lucruri foarte precise. Acum is atat de intarziat cu ele, incat cred ca n-o sa mor niciodata. Incercand sa nu ma imprastii in foarte multe directii, vreau sa fac tot ce pot pentru colinda romaneasca, s-o salvam, s-o pastram, s-o punem bine si pentru cei care urmeaza. Corina Pavel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
