Arta Plastica
Sorin Ilfoveanu
Arta de a supune Spatiul
S-ar parea ca acest inceput de an sta in mod hotarat sub semnul artelor plastice. Caci iata, aproape concomitent cu retrospectiva Apostu, asadar tot in perioada ianuarie-februarie 2000, Muzeul National de Arta gazduieste o alta expozitie-eveniment, de data aceasta in pictura: aceea a profesorului Sorin Ilfoveanu, decanul Facultatii de Pictura, a Academiei de Belle Arte bucurestene.
La 55 de ani, artistul ne apare in plina forta, o forta care invadeaza si supune savant Spatiul expozitiei, si pe vizitator o data cu el. Caci daca expozitia Apostu este facuta, cum am spus, pe o suprafata destul de mica, in schimb aceasta, a lui Sorin Ilfoveanu, ocupa un spatiu urias - si anume Corpul central de la parterul Muzeului National. Or, pentru orice artist, un spatiu atat de amplu poate constitui un handicap. Dar nu pentru Ilfoveanu, care reuseste sa il foloseasca magistral, valorificandu-si la maximum doua calitati, dintre multele haruri cu care maestrul a fost daruit.
Prima, este curajul de a-si duce pana in... panzele albe, doua-trei obsesii tematice, cumva la fel ca George Apostu, dar pe cu totul alt registru artistic. Caci Sorin Ilfoveanu este, cum s-a mai spus, un pictor intelectual, atasat realului. A doua calitate prin care maestrul "vrajeste" spatiul, este expresivitatea maxima a tablourilor sale, o expresivitate obtinuta cu mijloace minime - asa, ca in vechile picturi bisericesti, picturi de care artistul s-a apropiat in prima sa tinerete.
Astfel, Sorin Ilfoveanu, fost student al lui Corneliu Baba, ne demonstreaza cu prisosinta ca a reusit ceea ce putini au putut face. Anume, sa se desprinda de ciudat coplesitoarea personalitate a marelui maestru, acela care a produs atatea generatii de babisti si atatia babisti de exceptie. Pe cand Ilfoveanu si-a creat el insusi un stil puternic si foarte propriu, unul de mare personalitate artistica. O personalitate care a fost incununata cu numeroase premii de prestigiu, atat in tara, cat si in lume. Felicitari maestre Ilfoveanu si multumiri pentru spectacolul plastic pe care ni l-ati oferit! Valentin Iacob Dialoguri Cu Scriitori
Aurel Pantea(Alba-Iulia)
"Sunt un om care se roaga la Dumnezeu"- Sa incepem cu primavara, care ii inspira in mod special pe poeti. Adierile ei se simt si in Vechea Cetate din Alba-Iulia?
- Primavara este un anotimp obositor pentru mine. Fara sa fiu livresc, imi amintesc acum de observatia lui Tonio Krger, personajul lui Thomas Mann, despre arta si primavara. Intr-un dialog dintre o pictorita si un intelectual, el face paralela intre primavara si arta, in defavoarea celei din urma. Arta, dupa el, este o forma a amortelii, a oboselii, a rafinamentului. Vitalitatea primaverii nu are nimic din toate acestea. Am si eu un comportament asemanator personajului mai sus-pomenit. Vitalitatea primaverii nu duce, in cazul meu, la creativitate.
Asta nu inseamna insa ca e o perioada cu totul nefasta din punct de vedere literar. Impreuna cu Cornel Nistea, Eugen Curta si Mircea Stancel, ne straduim sa asiguram si sa mentinem aparitia revistei "Discobolul". Ii multumim domnului primar Mircea Hava din Alba-Iulia, care intelege, fara patetisme, fenomenul cultural contemporan si sustine cheltuielile de aparitie a revistei. Si, daca pana nu de mult scoteam un numar la doua-trei luni, din lipsa de bani, acum putem asigura aparitii lunare, asa cum ii sta bine unei reviste de cultura.
- Am schimbat, de curand, prefixul mileniului. Cum va arata poezia anului 2000?
- Traim intr-un postmodernism obosit. Aceasta e o realitate spirituala de care, daca esti poet, trebuie sa-ti dai seama. Dar poezia nu poate fi o exprimare a oboselii. Nu e vorba aici de acele opere ce exprima oboseala existentiala, de exemplu. Sunt convins insa ca spiritul poetic va regasi o noua vitalitate. Spiritul creator, in conjunctie cu filosofia, cu spiritul teologic si cu credinta religioasa va gasi (si sper asta cu toata convingerea) o cale spre sacru in mileniul care vine.
- Esti optimist, asadar?
Carte
Selectia"Formula As"- Dominique Fernandez, "Rapsodia romana", fotografii de Ferrante Ferranti, traducere de Adriana Gliga, Editura "Humanitas", 280 pag. Autorul - un rafinat scriitor francez septuagenar, a carui bibliografie numara, pe langa eseuri si carti de calatorii, 15 romane (doua dintre ele distinse cu marile premii Goncourt si Mdicis) - a facut intre 1990 si 1997 mai multe vizite in tara noastra, impreuna cu tanarul sau prieten fotograf de arta, care i-a ilustrat si alte volume. Insotiti de functionari ai Institutului Cultural Francez din Bucuresti si de prieteni romani ai acestora, ei au strabatut pe indelete toate regiunile, inclusiv Basarabia, s-au oprit in marile orase, dar si in sate si catune, au stat de vorba cu oameni din toate categoriile sociale pentru a-si face o parere proprie, eliberata de arogantele prejudecati occidentale despre Romania. Frazele deloc magulitoare cu care se deschide "Rapsodia...": "Romania nu are presa buna. Ponegrita, calomniata si, ceea ce este mai grav, ignorata, ea nu suscita decat neincredere si dispret" vor fi pe parcurs infirmate de realitatea descrisa, in general obiectiv, de la fata locului. Calatorul, bine documentat istoric si cultural din sursele avute la indemana si din explicatiile unor distinsi intelectuali romani ce l-au ghidat, are ochi de prozator, sesizeaza cu prospetime amanunte semnificative pe care noi, cei dinauntru, nu le mai observam si e, pe rand, sedus sau oripilat. Este foarte interesant de vazut cum apare tara noastra, acum, in optica unui occidental estet, obisnuit cu un anumit standard de civilizatie si care are ca termen de comparatie alte tari foste comuniste din Europa Centrala. Pe cat e de fascinat de Maramures, manastirile din Bucovina, cetatile medievale din Transilvania, de Delta, pe atat de critic e fata de calitatea serviciilor din hoteluri si restaurante (ce-i prilejuiesc pagini umoristice), de uratenia si kitsch-ul unor noi constructii si, mai ales, fata de nepasarea si lenea in care se complac romanii. Deteriorarea generala, incapacitatea tarii noastre de a deveni cu adevarat moderna au, dupa opinia lui Dominique Fernandez, doua cauze. Pe de o parte, regimul comunist a atrofiat initiativa individuala, i-a facut pe romani sa ajunga la convingerea ca e inutil sa te straduiesti sa muncesti mai mult si mai bine intr-un sistem in care harnicia nu aduce nici un profit, iar cariera nu depinde de valoare si, in consecinta, lumea s-a resemnat in mediocritate. Pe de alta - in chiar firea romanului exista o componenta orientala, o inclinatie innascuta pentru delasare, fatalism, zeflemea - ca revansa pentru esecul cronic. Pentru calatorul oricat de binevoitor din anii "90, Romania e o tara orientala prin lipsa de ordine, disciplina si rigoare - spune scriitorul francez, neuitand sa adauge ca romanii se simt jigniti grav daca li se spune asta, ei considerandu-se europeni. Francezul descrie pe larg seductia peisajelor extraordinare, comorile de arta populara, monumentele istorice, merge pe urmele unor scriitori si artisti romani cunoscuti universal - la Braila lui Panait Istrate si in Rasinariul lui Cioran, in satul natal al lui George Enescu, Liveni, si pe urmele lui Brancusi, in Oltenia, strabate la pas Bucurestiul (si nu-i displace Casa Poporului, in schimb Ateneul i se pare de prost gust!), retine - si in fotografii superbe - portrete de anonimi, colturi pline de mister sau doar pitoresti, detalii graitoare. Pentru cititorii occidentali (cartea-album a aparut in franceza la Editura "Grasset" in urma cu doi ani si s-a bucurat de succes) "Rapsodia romana" e un prilej de a afla multe despre ignorata Romanie si de ce merita ea vizitata, iar pentru noi e o oglinda asezata fara menajamente in fata, in care unele trasaturi le recunoastem, altele nu. In orice caz, privirea in aceasta oglinda e instructiva si ar trebui sa duca la concluzii care sa ne mai trezeasca din visare. Adriana Bittel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
