Cum au inviat taranii din Sofronesti- Despre minunile unui nepot de-al lui Creanga - La Festivalul Traditiilor Populare din Washington, un flacau voinic, imbracat in camasa brodata si incaltat in opinci, a atras la taraba lui incarcata cu bulgari de argila, mii de americani. O lume fascinanta si nemaivazuta ii magnetiza pe yankei. Insirati pe stative de brad, omuleti de 30-40 cm inaltime, femei si barbati, invesmantati cu caciuli si broboade, plini de pitoresc si de haz, ii priveau fix in ochi, asteptand parca o adiere divina ca sa prinda viata si grai. Oameni simpli, asa cum i-a facut Dumnezeu - "lut ars, cu suflet" si cu chipuri de neuitat: bunici si bunice, capra, cucul armenesc, buhaiul, colindatorii, betivanii, lautarii, opincarii, colivarii, barfitoarele, oropsitii, deportatii in Siberia, desproprietaritii, credinciosii, morometii, bautorii de adalmase. "Din lut am venit, in lut ne intoarcem si iarasi din lut rasarim", pareau sa le spuna americanilor alaiurile de omuleti, incercand sa mai puna o veriga lantului pamantesc. Croitorie in foi de lut Nascut in 1955 la Sofronesti, langa Iasi, Neculai Diaconu are numai opt clase plus doi ani de "profesionala". A iesit croitor de tara si nu s-a oprit pana nu a confectionat "toate cele" din garderoba parintilor sai: bunda, camesa, caciula, itarii, braul, cojoaca. Dupa croitorie, a invatat blanaria, argasitoria si opincaria, macelaria si... vorbaria. A fost batut in copilarie sa vorbeasca literar, fara accent. "Mama dorea sa scoata un roman din mine, nu un moldovean." Ca mai avusesera in familieun moldovean, pe bunicul Moisuc, al de nu prea stiai ce ii: roman sau ucrainet, "ca tare isi inchistrea vorba cu accente de la Cernauti, macar ca vorbea nemteste, tiganeste si evreieste". Cu un tata tractorist si o mama casnica, dar citita, Neculai si-a permis o leaca de libertate, calatorind des la Iasi si vizitand toate muzeele. A fost si prin targurile de ceramica, incercand sa fure meseria de la olarii din toata tara. Curand, avea sa-si dea seama ca nu-si poate face traiul doar la pedala masinii de cusut, asa ca a hotarat sa-si incerce norocul si cu roata olarului. Dar a descoperit in scurt timp ca nici aceea nu-i de dansul. Dandu-si seama ca ulcioarele, strachinile si ulcelele nu "accepta" aproape niciuna dintre experientele copilariei sale petrecute in catunul natal de 80 de case, Neculai s-a gandit sa faca ceva legat de meseria invatata la Iasi, croitoria. "Eu stiam - spune - cum se croiesc itarii, cum faci o caciula, cum insailezi o bunda. Cum nu-i mai puteam imbraca cu ele pe consatenii mei care nu aveau bani sa plateasca, mi-am zis: ce-ar fi sa-mi croiesc niste consateni pe placul meu? Eram flacau mare de-acuma, traiam la Ghimbav, langa Brasov, unde ma adusese viata sa ma insor. Satul meu amarat ramasese departe, dar amintirile ma chinuiau. Nu puteam merge de cate ori imi era dor sa-i vad pe bunici si pe prieteni si nici sa ascult povesti la mat, de la alde Apetroaie sau Miulica, betivanii simpatici cu care noi, copiii, ne imprieteniseram candva. Atunci a fost cand am hotarat sa intind foaia de lut si sa fac croitorie... Si din foaia asta am croit si-am cusut tot satul. Ba nu chiar pe tot, ci numai oamenii ce mi-au fost dragi si care aveau ceva aparte in fizionimie; expresivi, chinuiti, buni, saritori la nevoie, urgisiti de soarta." Alaiul rudelor
Neculai Diaconu si-a gasit in cele din urma calea. Nebatuta de altii, greu de imitat, plina de neprevazut si de culoare. "Lucrarile mele - zice - nu imita natura sau viata satului, ci o recreeaza. De aceea, ele nu sunt statuete statice, cocotate pe un soclu, rezemate de un zid, de un fotoliu sau de un copacel japonez. Sunt figurine sprijinite pe propriile picioare, aflate mereu in miscare, ca in viata." Ce-i drept, figurinele care-l reprezinta au o independenta si o personalitate remarcabile, sunt intelepte, triste sau vesele, ingrijorate sau destinse, meditative sau hatre. Au o miscare a lor proprie, au suflet, rad, plang, se roaga. Cara saci cu grau, piseaza graul in chiua pentru coliva, duc vaca la targ, merg in grup la inmormantare sau nunta, stau la taclale in fata portii, se odihnesc pe un butuc de lemn sau beau o ulcea de vin la crasma satului. "Avand personalitate si fiind independente, pot sa le organizez - spune Neculai - dupa o idee anume; sunt permutabile pentru a crea o naratiune, <<se joaca>> intre ele, isi pot schimba la o adica hainele, isi pot trage caciula pe ochi sau naframa pe frunte, isi pot tranti caciula de pamant, pot merge la biserica, se spovedesc la taica parintele, isi cearta copiii, citesc povesti nepotilor, canta la mandolina. Iata, deci, de ce nu sunt statuete, ci figurine! Urcati pe soclu sau atasati de o tufa de trandafiri sau de o coloana fixa de marmura, ar mai putea, oare, taranii mei <<sa mearga>>, sa-si puna palmele la tample, sa rada, sa strige sau sa bea? Ar mai fi atunci vorba de un univers uman in viata sau de unul mort, cazut in nemiscare? De aceea, sunt <<atasat>> de lucrarile mele ca de rude adevarate. Nu-mi place sa le vand imediat ce le scot din cuptor. Le doresc un timp prin preajma,vreau sa le vad si pe lumina, si pe intuneric, din fata si din profil. De multe ori, descopar ca taranul meu are o mimica pe care nu o prevazusem anterior, cand nu se <<nascuse>>. Il gasesc trist, cand eu il dorisem vesel; il vad incrancenat, desi eu il proiectasem fericit; seamana cu Pacala, dar eu ma gandisem la Tandala... Uneori ma trec fiorii. Simt ca degetele mele dau nastere unei lumi ce nu-mi mai apartine in intregime, care-mi <<scapa>> de sub control. Daca ar fi statuete lipite de un petec de marmura, n-as avea griji. Dar asa, mi se pare ca aud voci; <<vorbesc>> intre ele, se cearta, ma striga. Si, vorba ceea, sunt perfect intreg la minte, n-am suferit niciodata de vreo boala. Dar asa se intampla. Le vorbesc si eu. Uneori, simt ca ma <<urmeaza>>, parca mi-ar cere ceva. Parca ar avea suflet. Nu mi-e rusine sa spun: sunt momente cand am <<intalnire>> cu figurina mea. Cu bunicul, cu bunica sau cu diversi unchi. Ma simt ca un demiurg, desi stiu ca acesta e semn de trufie neplacut lui Dumnezeu. Mai mult: mi-au spus unii cumparatori ca si ei au avut aceleasi senzatii. Ca le-am facut, cica, prea vii; prea le amintesc de buneii lor si de alti disparuti. Chiar si vestimentatia le aminteste de cei dragi de demult."
Neculai Diaconu este, fara indoiala, un artist. Lumea satului - tema lucrarilor sale - este, de fapt, lumea sufletului sau. In memoria sa "zace" un bagaj de care nu se va putea desparti niciodata, tot asa cum mos Panteliuc, figurina sa preferata, nu-si mai poate da jos de pe umeri sacul cu grau. Povestea povestilor
Daca figurinele nu-si mai pot da jos de pe umeri sacul, sacateul sau covata, nici Neculai Diaconu nu-si poate lasa din spinare copilaria. El este unul dintre miile de Creanga care zac latent in popor, dupa cum spune George Calinescu. Iar daca numai unul a sublimat mesajul lor, Cel de la Humulesti, ceramistul din povestea noastra i-a calcat, totusi, timid, pe urme, reusind sa cuprinda intre foile de argila o lacrima din sufletul satului sau aflat, si el, langa "dulce targul Iesilor".
Iata-le, in "povestea" lui Neculai Diaconu, pe bunicile Paraschiva si Victoria, stand la poarta si barfind tot satul. "Le vedeam tot timpul - isi aminteste mesterul - fiind foarte bune prietene, probabil, si avand o minte foarte agera, cum se intalneau in fapt de seara si comentau tot ce se intampla in sat. Li se dusese vestea de cele mai mari barfitoare de pe raza a cinci sate. La Washington au avut mare succes de public si daca as fi avut zece bucati, pe toate le-as fi vandut. Dar eu le-am explicat americanilor: <<Domnilor, eu nu lucrez decat unicate, I am sorry!>>.
Il vedeti pe cel cu sacul la spinare, oropsit sa-l care cum isi cara melcul casa? Este mos Ghita, vecinul si prietenul lui tata. Un om tare sarman, care se ducea la moara pret de trei kilometri cu acel singur sac. N-avea boi, n-avea vaci, n-avea magari, dar era un crestin foarte glumet. Facea haz de necaz si nu pizmuia niciodata pe nimeni. Se multumea cu putinul din hambar si mai bine isi dadea sfarsitul decat sa ia ceva din curtea vreunui vecin.
Un mare succes a avut in America "Taranul cu chiua", acela care piseaza grau pentru coliva in piua de lemn. Si el imiaminteste de vatra satului meu. Mergeam impreuna cu bunica Paraschiva la mos Sarambei, dascalul bisericii noastre, care avea rasnita si chiua. La rasnita, macinam porumbul si faceam crupe pentru pui. La chiua, zdrobeam graul pentru coliva. Tot satul venea la chiua lui Sarambei si zdrobea nu mai mult de doua kilograme de grau in vremea pomenilor sau la o inmormantare. Plata era o mana de grau, cat sa se sature un porumbel. Pana la urma, chiua devenise proprietatea satului, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost tehnica confectionarii acestei ustensile. Barbatul o cioplea la exterior si ii facea cele doua manere. Munca cea mai migaloasa abia acum venea: femeia trebuia sa sape miezul lemnului si sa obtina o concavitate perfect rotunda si neteda, in care sa incapa 2-3 kilograme de cereale si in care sa-si faca treaba chilugul sau pisalogul. Dar nu folosea vreo dalta sau alta unealta speciala. Folosea taciunii din vatra! Seara de seara, dupa ce potolea foamea familiei, aduna toti carbunii din vatra si-i lasa sa se stinga peste miezul lemnului, dupa care, a doua zi, scobea partea arsa. Si tot asa, pret de o luna de zile. Astfel, nu se mai crapa niciodata, iar chilugul zdrobea fiecare bob din prima izbitura. Mi-am dat seama de perfectiunea ustensilei atunci cand eu insumi l-am facut pe mos Sarambei cu chiua sa.
Purtatorul acelui sacateu in dungi rosii este nimeni altul decat mos Calin papusarul. Acest om aparea in sat numai in zilele Craciunului. Scotea din traista cateva papusele din panusi de porumb si carpe si ni le juca prin fata ochilor. Era tare mult asteptat de copii acest om, poate mai mult chiar decat Mos Craciun. Avea poezia lui, in care facea haz de necazul saraciei lui chinuitoare. Zicea: <<A murit Stalin/ si-a ramas Calin/ de chin...>>.
Celalalt e geamgiul, amugean din Tara Barsei. Nenea Pavel era tare urat, dar cumsecade si bun la suflet. Purta un clop ciobanesc si un cojocel de miel, fie vara, fie iarna, sa-i protejeze umerii de stransura chingilor de la lada cu geamuri. Striga cat il tineau rarunchii, speriind copiii mici, gainile si curcanii ce asurzeau tot satul cu larma lor. <<Tagana>> are si ea povestea ei. Baba asta contine tot ce aveau mai expresiv tigancile ghicitoare ce-si asezau satra, o data pe an, in lunca satului nostru. O chema Paita si ni se parea noua, copiilor, ca e o femeie tare buna. Ne descanta de obrinteala si de deochi fara sa ceara nici un ban. De-i dadeai un pahar de vin, era multumita. In cazul ei, nu m-a preocupat foate mult vestimentatia, ci mimica fetei, expresivitatea. La fel ca si grupul de tarani care se roaga in genunchi. Gestul de rugaciune si evlavie este cel din biserica satului romanesc, in general. Totusi, printre figurinele mele, o regasim pe tusa Aglaia lui Popa. Langa dansa, mos Vasile Chisu si mos Ionica a Tudorei.
Multe alte figuri sunt ale taranilor intalniti de mine pe la targurile mesterilor populari. Asa e mos Toader - ganditorul de pe buturuga, sau mos Ignat - cititorul Bibliei. Ei sunt <<oameni de demult>>, dar pot fi foarte bine si de azi. Si la ora actuala - spune Neculai - figurile de tarani pe care le prind in lucrarile mele sunt aievea. Viata la tara s-a schimbat foarte putin in esenta ei. Soarele arde tot atat de nemilos ca si acum 40-50 de ani; vantul tot atat de rau biciuie fetele; sudoarea si praful cresteaza pielea fruntii si produc tot atatea riduri pe langa ochi; mainile muncite sunt tot asa de noduroase." Kurt, sasul din Tara Barsei
Neculai Diaconu nu doreste sa intrerupa aceasta adevarata strigare a numelor, fara a aminti de sarmanul sas Kurt din Tara Barsei, o figurina inspirata de o lucrare a maestrului Bordenache. Acest sas este surprins intr-un gest de manie si revolta, deoarece primarul comunist tocmai i-a inmanat rusinosul document al desproprietaririi, in urma caruia omul si-a pierdut pamantul si vitele. "Este un omagiu - spune Diaconu - adus suferintelor compatriotilor nostri, sasii, atat de persecutati de regimul inuman al anilor "50." Tot ca un semn de mare respect pentru sasi, el ar dori ca lucrarea "Cheflii cu mandolina si ulcica" sa fie "acompaniata" de versurile poetului naiv Andreas Muller din Cata. Iata-le, fara alte comentarii: "Alcoolul este un mare idealist/ Te invioreaza cand esti trist/ Iti accelereaza reflexele craniului/ Dand fantezii placute gandului/ Dar un consum din cale afara/ Asediaza craniul cel mare/ Blocheaza lin si pe cel mic/ Facand din om mare om mic = calic". Argila de Maierus
Tehnica foilor de argila suprapuse face parte din originalitatea artei lui Neculai Diaconu. El isi compara fiecare lucrarecu un stiulete de porumb: desfaci fiecare panusa pana dai de miez. Tot asa, daca i-ai dezbraca foaiedupa foaie pe taranii lui Diaconu, ai ajunge la trupul gol pe dinauntru. Intrebat de unde-si procura materia prima, raspunde: "Din Maierus, de pe fundul marii... Acolo - spun arheologii - a fost candva o mare. In secolul nostru, s-a construit fabrica de teracota de la Feldioara. Dupa ce o aduc acasa, o spal, o dau prin sita, o pun in vase de portelan la decantare, o framant si o transform in suluri pe care le las la dospit cateva luni de zile. Daca nu sunt bine omogenizate, foile de argila crapa, nu colaboreaza".
- Cum te-ai descurcat la Washington?
- Fiecare olar a dus peste Ocean un sac de argila gata preparata. Organizatorii ne-au oferit, in completare, un semiportelan colorat. Mi-a convenit de minune, deoarece am putut face unele combinatii de succes. Olarii nu l-au putut insa folosi: era destul de tare si nu permitea "toarcerea" pe roata. Eu am renuntat la pigmenti si am "cusut" hainele din acest portelan. Tare mi-ar prinde bine sa mai am vreo suta de kilograme! Mustata si opinca
Autentic creator de lume taraneasca, Diaconu nu putea ignora cele doua insemne "nobiliare" ale taranului roman traditional: mustata si opinca. "Pe la jumatatea secolului nostru - spune - portul mustatii era ca si obligatoriu in toata Peninsula Balcanica. Ea era simbolul barbatiei si de aceea orice copil pandea cu emotie aparitia primelor tuleie care-l asezau - credea el - in randul lumii. Fiind si un semn de respect, nu exista dezonoare mai mare pentru un taran decat sa-i taie cineva mustata."
"Americanii - spune Diaconu - sunt salvarea turismului romanesc. Spuneti-le ce-i asteapta, ca le vindeti opinci pentru nemurire, tarani din lut ars insufletit, suveniruri si mancare home-made. Confectionati obiecte langa care sa se fotografieze si nu se vor lasa asteptati. Am aflat lucrul asta de la... zecile de figurine pe care le-am vandut cu 150 de dolari bucata la Festivalul Smithsonian, in primele trei zile. Iar cu banii obtinuti, mi-am largit si supraetajat casa. Sa am unde sa-i primesc pe viitorii clienti de peste Ocean. Sau pe cei din Europa. Caci, va spun drept, mie unuia nu mi-e rusine sa ies in lume..." Ion Longin Popescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
