S-a nascut intr-o familie de svabi banateni, a crescut intre Timisoara si Bucuresti, a emigrat in Germania, dar s-a intors sa studieze in Romania. Un lungan seducator si plin de vitalitate, caruia ursitoarele nibelunge i-au facut, toate, acelasi dar: Talentul. Talent muzical, talent de actor, talent de regizor... O latifundie uriasa, pe care neamtul din el o lucreaza cu grija, fara sa lase nimic de izbeliste: discuri, casete, spectacole, filme rasplatite cu premii nationale si internationale. Un artist al epocii sale, care se incapataneaza sa ramana in Romania pentru placerea de a fi martor al unei istorii vii.
Viata la tara
- Un german care se-ncapataneaza sa ramana in Romania, o tara din care neamul lui a plecat pan" la unul, reprezinta, oricum ai lua-o, un caz. Iar cazurile ascund biografii palpitante. De dragul fanilor tai si-al cititorilor nostri, ar fi bine sa depeni firul...
- M-am nascut in 1967, pe 8 iulie, la Timisoara. Gradinita si scoala primara le-am facut in Bucuresti, unde am venit cu parintii (tata lucra in presa, iar mama la televiziune) si am stat pana in "77, la cutremur, cand locuinta ne-a fost avariata si eu am plecat inapoi, in Banat, la bunici, unde am ramas patru ani. M-am reintors in Bucuresti ca sa urmez Liceul German, am mers iarasi la Timisoara, unde m-am angajat ca actor, iar in "88 am plecat in Germania "definitiv" (credeam eu). Am avut, deci, o copilarie zbuciumata, tot umbland intre Timisoara si Bucuresti, dar nu pot sa spun ca m-au afectat schimbarile acestea de peisaj: dimpotriva, mi-a placut. Am cunoscut multa lume, din zone diferite, cu mentalitati diferite.
- Bunicii si parintii tai au fost svabi, o populatie germana colonizata-n Banat (spre deosebire de sasi, care au fost colonizati in Ardeal). Probabil ca amintirile tale sunt pline de nostalgie. Din pacate, svabii, la fel ca si sasii, au plecat.
- Satul din care se trageau bunicii mei era un sat pur nemtesc. Nu exista nici un roman sau ungur acolo. Se numeste Sanpetru Mic, o localitate care n-are nici macar gara, aflata in mijlocul campiei Banatului, la 30 de km de Timisoara. Mai cunosc un singur svab care continua sa traiasca acolo, il cheama Tony Kunt si canta si el la clape si la chitara. Imi amintesc foarte multe lucruri legate de satul acela. In primul rand, ca ma plictiseam ingrozitor, pentru ca vara e foarte cald. Iar campia este absolut perfecta, fara nici o denivelare, fara nici un orizont, ceea ce mi se parea teribil de monoton. Dar dupa un timp a inceput sa imi placa viata la tara. Aveam un unchi care fusese invatator in satul acela si care avea podul plin de carti. Toata ziua citeam absolut orice imi pica sub ochi, de la probleme de sah la "Enigma Otiliei" in limba germana.
Ma consider norocos ca am trait niste ani buni, cei ai copilariei, alaturi de bunici. In general, copiii crescuti de bunici au o alta zestre spirituala. Nu am un tablou bucolic, pasunist despre bunicii mei - bunica care croseteaza un pulover si bunicul care fumeaza pipa la gura sobei. Nu, n-a fost asa, bunicii au fost mai severi decat parintii mei. Bunicul facuse razboiul, avea alta mentalitate. Am invatat foarte multe de la ei si in continuare invat, pentru ca bunicul meu inca traieste, e in Germania, are 87 de ani.
In ce-i priveste pe svabii despre care m-ai intrebat, ei au venit in secolul al Xviii-lea cu niste barci speciale, patrate, pe Dunare pana in Banat, unde au inceput sa colonizeze teritoriul (o mare parte din Banat a fost mlastina, pe care ei au desecat-o, transformand-o in pamant arabil). Au fost aproape exclusiv agricultori si au suferit foarte mult cand li s-au luat pamanturile prin colectivizare. Asezarile lor aveau un stil arhitectonic aparte (inca mai exista in satul bunicilor cateva din primele case ale colonizatorilor, cu un stil arhitectonic sobru, dar elegant), strazile erau foarte largi, pentru ca teren era din belsug - era o ordine tipic nemteasca. De sarbatori, se purta costumul traditional (nu seamana cu cel sasesc, nu au nici o legatura svabii cu sasii, vin din zone diferite ale Germaniei, tin si de culte diferite - 90% dintre svabi sunt romano-catolici si restul sunt evanghelici luterani, pe cand sasii sunt evanghelici). Duminica de duminica mergeam si eu la biserica o data cu tot satul, desi nu intelegeam mare lucru din slujba. In Timisoara, am fost chiar ministrant, aveam costum alb cu guler rosu si chiar daca slujba dura mult, o faceam pentru ca imi placeau la nebunie muzica de orga si corul. A fost o experienta faina, plus ca ma simteam intr-un fel ca la teatru, oficiind, pe langa preot, cu toata solemnitatea de care eram in stare la varsta aceea, ca si cum noi eram pe scena, iar publicul in sala.
Variatii la muzicuta si acordeon
- Cum ti-ai descoperit vocatia artistica?
- Ca orice neamt care se respecta, bunicul meu (care a fost organist in biserica) m-a pus sa invat sa cant la acordeon. Am invatat, timp de patru ani, cu un "meister" destul de dur, care-mi dadea cu linia dupa ceafa, ca numai asa am invatat notele, lucru care mi-a prins bine la scoala: la muzica luasem pana atunci numai nota patru si dupa o luna de acordeon am inceput sa iau numai zece. Dupa ce m-am intors din Timisoara la Bucuresti, am abandonat acordeonul. L-am vandut cu 5000 de lei unor lautari. Totusi, acordeonul a fost primul meu contact mai serios cu muzica. Dupa care a urmat o perioada in care nu m-a mai preocupat si, intr-o buna zi, prin anii "80, sora mea, care avea vreo 12 ani, si-a luat o chitara si s-a apucat sa cante la ea. Era innebunita dupa "The Shorts". Pe urma a lasat-o, pentru ca trecuse moda. Atunci am pus eu mana pe ea, am mai gasit si o muzicuta si asa, incet-incet, am inceput sa cant. De fapt, totul a pornit de la un dublu album pe care-l primisem si pe care era imprimat tot festivalul de folk de la Newport, din "65, unde a cantat toata spuma si crema Americii la ora aceea - muzicieni si de blues si de rock. Discul acela il am si in ziua de azi, pentru ca de acolo mi se trage: ascultandu-l, am inceput sa-mi doresc cu adevarat sa cant.
- Cand ai cantat prima oara pe o scena?
Prin Berlin, la brat cu istoria
- Cum te-a primit societatea germana, ti-a fost greu sa te adaptezi vietii de acolo?
- La inceput da, foarte greu. De altfel, si acum ma consider marcat de perioada traita in Romania inainte de Revolutie. Practic, o parte din mine e un produs al epocii Ceausescu. Am vorbit si cu oameni mai in varsta decat mine, care se considera si ei irecuperabili in sensul acesta - adica ceea ce am trait atunci isi pune amprenta pe mentalitate intr-un mod determinant. Din fericire, Berlinul era un oras fascinant si daca tot n-am prins Revolutia acasa, in Romania, am prins in schimb caderea Zidului Berlinului. M-am bucurat ca am fost un martor obeictiv la acele zile istorice. Ma plimbam printre oamenii aceia euforici - ei, bine, da, pot si nemtii sa fie sentimentali - era un moment istoric, asta se simtea in aer. Am prins aproape tot procesul de unificare a Germaniei, care a fost fascinant din toate punctele de vedere, de la nivelul strazii si pana la demascarea informatorilor, intelectuali prinsi cu mata in sac. Spre deosebire de Romania, dosarele Securitatii, adica ale fostei politii Stasi, acolo s-au deschis imediat. Dar nici nemtii din est n-au depasit intru totul aceasta perioada de tranzitie. Daca intrebi un fost redegist, nu-ti va spune ca e depasita, decat poate din punct de vedere economic, dar din punct de vedere al mentalitatilor, inca nu. Pare incredibil cat au putut sa-i modifice si pe germanii din Est cei 50 de ani de comunism.
- Cum ai reactionat cand s-au declansat evenimentele din decembrie 1989 de la noi?
- Mi-am luat un radio foarte performant, ca sa ascult posturile romanesti si am vrut sa vin in Romania imediat, dar nu s-a putut, ca nu circulau trenurile, avioanele. Pana la urma, am ajuns la inceputul lui ianuarie 1990, cu o echipa de filmare din Germania. Am stat la Intercontinental vreo trei saptamani si am lucrat cu ei. Ce-mi amintesc de atunci? Ca era agitatie foarte mare, se cautau subiecte de senzatie, misunau reporterii, ziaristii straini, era plin hotelul de ei, era o inghesuiala fantastica, si seara se schimbau subiecte, se vindeau ponturi. Romanii erau si ei euforici, nauciti, era perioada aceea de exaltare. Tin minte ca m-am dus sa beau o bere la restaurantul Turn si din nimica toata, lumea - vreo 200 de oameni care erau in sala - a inceput sa bata cu sticlele de bere in masa si sa urle: "Ole, ole, Ceausescu nu mai e!" impreuna cu chelnerii, intr-o efuziune sentimentala care acum pare ridicola. Dupa care au urmat zilele mai putin placute din 12, 13, 14, 15 ianuarie, cu demonstratii si contrademonstratii. M-am reintors in Germania, la studii, am mai stat doi ani si am revenit in Romania, la Universitatea din Cluj.
- Ce s-a ales de pasiunea ta muzicala in Germania?
- In Germania am mai cantat sporadic, prin Berlin, pe ici, pe colo, intr-o trupa de rock"n"roll clasic, in cateva concerte. In schimb, am cantat pe strada foarte mult dixieland, cu doi croati, cu care am batut Berlinul in lung si in lat si am castigat ceva bani. Prima data cand am cantat pe strada, am avut asa un sentiment de rusine de nedescris, desi in Europa de Vest lucrul acesta nu e perceput ca o cersetorie, cum se intampla aici. Acolo, sunt muzicieni foarte buni care canta in strada.
Scoala scolilor
- In afara reputatiei tale de muzician, esti cunoscut ca un bun regizor de film. Cum ai ajuns de la Facultatea de Istorie la cinema?
- Niste prieteni de-ai mei din Cluj se pregateau sa dea admitere la teatru si am plecat cu ei doar din curiozitate. Am zis: hai sa vad si eu ce inseamna Academia aceasta de Teatru si Film de la Bucuresti, la care auzisem ca e extrem de greu de intrat si care avea o faima de scoala a scolilor. Nu m-am pregatit deloc, nu aveam intentia sa intru, ci doar sa vad daca pot sa trec de o etapa, si cred ca tocmai asa am intrat, pentru ca nu aveam nici un fel de stres. Mi-a picat, printre altele, o secventa din "Calauza" lui Tarkovski, pe care trebuia sa o comentez din punct de vedere regizoral. Probabil ca le-au placut povestile mele, de aceea am intrat. Am intrat in "94 si am terminat anul trecut. M-am implicat serios in treaba asta, am facut mai multe filme si unul dintre ele a luat niste premii, m-am plimbat cu el prin mai multe orase europene.
- Ce latura a personalitatii tale e satisfacuta de film, de regia de film?
- Latura de a povesti. Stiu o groaza de povesti, am umblat prin toata lumea, am cunoscut o multime de oameni, am o bogata experienta de viata, am fost in atatea situatii incat daca m-as apuca sa le povestesc intr-un film, nu mi-ar ajunge pelicula.
- Dar blues-ul ce ti-a adus? Si de ce tocmai blues-ul?
- M-a impresionat mai mult decat alte genuri. Am avut mai multe surprize adevarate, din punct de vedere emotional. Cand am auzit pentru prima data Muddy Waters, B.B. King, am ramas "interzis". Mi-au placut atat de mult, incat m-am apucat sa cant si eu.
- Ai acum alaturi niste muzicieni foarte bine cotati. Cum ati ajuns sa cantati impreuna?
- Un prieten comun ne-a adunat la un loc pentru ca se deschidea in Cluj un club de blues si noi trebuia sa cantam la deschidere. Ne-am intalnit cam cu doua ore inainte sa cantam acolo, nu facusem nici o repetitie inainte si a iesit o cantare foarte buna, lumea a fost multumita. Ei erau muzicieni cu mare experienta; spre deosebire de mine, cantasera in diferite trupe, la nunti, in restaurante - lucru care conteaza enorm, pentru ca iti da o rutina imbatabila. De altfel, tocmai pe baza acestei experiente, intr-o buna zi ne-am gandit ca ar fi foarte bine sa exploatam filonul folcloric, mai ales ca Jimmy El Lako canta foarte bine cu vioara. Eu, unul, pe vremea lui Ceausescu, prin muzica populara intelegeam ce se canta la televizor, adica nu aveam acces deloc la folclorul autentic. Acum, insa, l-am descoperit si eu. Nu e chiar pe duca folclorul, asa cum se intampla in tarile din Europa de Vest.
- Ne apropiem de mileniul trei. Poti sa faci o predictie, avand in vedere ca esti pasionat de istorie?
- Va fi un mileniu al contradictiilor, ca si secolul Xx, al contradictiilor majore. Am fost la New York, nu demult, si din China Town pana pe Wall Street sunt cateva statii de metrou. Ei bine, in China Town vezi un cizmar care are toate sculele lui preistorice intinse pe trotuar si repara pantofi, iar peste doua-trei statii de metrou, ajungi pe Wall Street, de unde se conduce lumea. Asa va fi si in viitor: pe de o parte Internetul si lumea virtuala, pe de alta parte, daca mergi prin Moldova sau prin Ardeal, vezi taranii arand cu plugul si cu boii pe camp. Dar lucrul acesta ma fascineaza. Societatea romaneasca evolueaza. Incet, dar evolueaza. E un proces la care imi place sa fiu martor. Pana acum, am reusit sa traiesc aici, sa-mi asigur traiul din ce am castigat, din film sau din muzica. Mi-ar parea rau daca ar trebui sa plec acum in Germania. Eu in continuare vreau sa fac si film, iar tara asta musteste de subiecte. In Vest, totul e static. Cunosc tara asta foarte bine, cunosc mentalitatea oamenilor mult mai bine decat cunosc mentalitatea germanilor. Orice s-ar spune, nemtii din Romania nu au prea multe in comun cu nemtii din Germania, background-ul e diferit, sasii sunt aici de opt sute de ani, svabii de trei sute de ani, si daca sunt pusi in situatia de a ajunge acolo, sunt priviti ca si straini, se integreaza greu, se intalnesc doar intre ei, foarte putini avand prieteni in afara comunitatii. Multi nu vor sa recunoasca treaba asta, dar dupa patru-cinci beri, adevarul iese la iveala, desi, bineinteles, satisfactia profesionala pe care o au acolo joaca un rol foarte important pentru ei. Castiga mii de marci, muncesc pe bani buni, e un sistem care functioneaza la modul cel mai onest posibil (desigur, daca-ti gasesti de lucru).
- Ce mesaj ai pentru cititori, ce ai vrea sa le transmiti? Ce ti-ar placea sa vezi la oamenii din jurul tau?
- Mai multa toleranta! Si mi-as dori sa vad ca nu se mai lasa asa de usor manipulati.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
