Acasa

Sarbatorile de iarna ale emigrantului roman. Un Craciun la Paris.... Am trait in Capitala Frantei doi ani. Am locuit, la modul cotidian, in inima celui mai frumos oras din Europa, poate chiar din lume, vreme de doi ani calendaristici, desi sunt nascut la portile Orientului... Cunosc mai mult decat Par...

Sarbatorile de iarna ale emigrantului roman

Un Craciun la Paris...

Am trait in Capitala Frantei doi ani. Am locuit, la modul cotidian, in inima celui mai frumos oras din Europa, poate chiar din lume, vreme de doi ani calendaristici, desi sunt nascut la portile Orientului... Cunosc mai mult decat Parisul turistic si pitoresc, despre care s-a scris si s-a vorbit atat de frumos, despre care a auzit aproape toata lumea. Cunosc si simt "orasul-lumina" asa cum nici un trecator ocazional, sedus de feeria sa inimaginabila, nu l-ar fi putut intelege, in graba unei vizite. Dar sunt familiarizat chiar si cu "ghetoul romanesc" de la Paris, cum obisnuiesc romanii sa numeasca propria lor comunitate, pe care restul francezilor o ignora, de cele mai multe ori, in pofida legendelor orgolioase intretinute de conationalii nostri! Insa micul Bucuresti parizian nu figureaza decat pe hartile sentimentale ale unui exilat temporar ca mine. Stirpea unor astfel de pelerini pagubosi incearca sa mute portile Orientului chiar in inima Europei, uitand ca amintirea poate deveni pseudonimul mortii. Francezii recunosc, totusi, ca exista mai multe "Parisuri": citadela milionarilor si a starurilor (care nu se confunda unii cu altii), orasul politicienilor, al functionarilor publici si al salariatilor obisnuiti - in marea lor majoritate, parizieni din tata-n fiu - megalopolisul excentricilor si al turistilor, apoi "parisul" (cu "p" mic) al emigrantilor fara frontiere, al tuturor etniilor, ca si al saracilor si - nu in ultimul rand - metropola intelectualilor, capitala culturala a lumii. Culmea este ca pe romani ii gasesti in aproape fiecare dintre aceste "Parisuri", pe care am avut privilegiul sa le cunosc, ocazional, in cei doi ani petrecuti pe malurile Senei! Dar evenimentul cel mai impresionant - tocmai datorita contrastelor teribile - trait vreodata acolo a fost ultimul meu Craciun parizian, pentru ca nici un alt oras din lume nu cunoaste o asemenea magie in pragul sarbatorilor de iarna, aidoma Parisului...

"La vie en rose"

Ca peste tot, in Occident, fie dincolo, fie dincoace de Ocean singuratatea este mai rea decat saracia, poate si fiindca aceasta din urma se estompeaza, intr-o oarecare masura, datorita unei formidabile protectii sociale, asa cum nu exista in Estul european. Solitudinea este numitorul comun al multor parizieni, care descopera acest lucru mai ales de Craciun si Anul Nou, indiferent ca ar fi vorba de milionari, staruri, politicieni, functionari, turisti, emigranti sau clocharzi, adica singurii cersetori "de lux" (si vom vedea de ce) pe care i-am cunoscut in aceasta lume! Romanii - mai ales ei... - nu fac exceptie de la aceasta regula, chiar daca ii deosebesti mai greu in multimea locuitorilor fericiti ai Parisului. Cioran a ramas unicul roman, din multimea celor pe care i-am intalnit in "orasul-lumina", ce isi permitea luxul seniorial sa rosteasca in plimbarile sale cotidiene prin Jardin de Luxembourg, indiferent cine se afla alaturi de el: "Solitudinea nu m-a invatat sa fiu singur, ci singurul!". Cu totul altceva spunea amicul meu Georgica Damian, din Belciugatele Dambovitei, de cate ori se imbata cu "vin de table" (un echivalent mai bun al autohtonului "vin de masa"), mai ales in ajunul sarbatorilor de iarna: "Am fugit din Romania ca sa-i cumpar lui tata un cal, fiindca asta era visul vietii sale, dupa ce ii impuscasera comunistii cei doi armasari, cand au facut colectiva, dar s-a nimerit sa ajung chiar in Capitala Frantei, unde un cal e mai scump decat o masina. Asa ca am ramas aici ca sa strang bani, fiindca mi-e rusine sa dau ochii cu tata, daca ma intorc acasa fara sa ma tin de cuvant!". Georgica locuia in Sarcelles, un "banlieu" (suburbie) din nordul Parisului si muncea "la negru" pe un santier de constructii. De aproape doi ani devenise emigrant ilegal, fiindca i se refuzase cererea de azil politic, iar acum era nevoit sa se ascunda de politie, ca sa nu riste expulzarea. Statea intr-un "foyer" (resedinta modesta), in aceeasi camera cu mai multi romani, claie peste gramada. Ne intalneam periodic, ca sa cumparam varza murata de la bacania unui sarb, din coltul strazii, pentru ca Georgica gatea, ca nimeni altul, bors cu zeama de varza si legendarele sarmale, pe care mofturosii de francezi le faceau fara nici un gust. Colegii sai de camera adusesera din Romania seminte de leustean ("liveche" - in franceza), pe care damboviteanul le plantase in ghivece tinute pe calorifer, fiindca in toata simandicoasa Franta asa ceva nu se folosea la gatit... Rudele baietilor mai trimiteau, din cand in cand, folosind canistre de plastic expediate cu autobuzul, care facea curse regulate intre Bucuresti si Paris, tuica adevarata din tara, caci eram satui (culmea ironiei!) de whisky, cognac sau vodka ruseasca "originala". Serile petrecute in acest fel sfarseau intotdeauna cu o "betie lacrimogena", in care dorul de casa se dovedea mai puternic decat nevoia de a castiga bani printre straini. Asta insemna, pentru noi, faimoasa "la vie en rose"...

Orasul luminilor

Parisul, in pragul sarbatorilor de iarna, este o feerie de lumini, culori si miresme pentru care nu exista cuvinte suficient de expresive, in nici una dintre limbile pamantului. Pe toate marile bulevarde strajuiesc brazi stralucitori, uneori chiar de marime naturala. Vitrinele tuturor magazinelor sunt pline de cadouri. La fiecare pas esti "amenintat" cu cele mai fabuloase reduceri de preturi. Spectacolul strazilor te impresioneaza prin eleganta iesita din comun a majoritatii trecatorilor. Iti vine sa intorci capul dupa cate un val diafan de parfum ce pluteste in aer in urma femeilor frumoase, insotite "brat la brat" de barbati foarte cordiali, care poarta palarii de fetru si gulerul discret ridicat la paltoanele din par de camila. Cei mai multi oameni au o expresie de bucurie pe chip, pe care nu ti-o poate da decat lipsa grijilor pentru ziua de maine. Faimosul "savoir vivre" francez ("stiinta de a trai") este suveran in zilele de Craciun si Anul Nou! Unii turisti excentrici isi pun nasuri rosii, de clovn, dand spectacole de pantomima in plina strada. Muzeele si teatrele se pustiesc, dar cafenelele, restaurantele si bistrourile sunt pline pana la refuz. Nenumarati copii, mai ales din randurile emigrantilor, se aduna in fata vitrinelor uriase ale celebrului magazin "La Fayette" si privesc uluiti dioramele amenajate special pentru aceasta ocazie. Papusile ireal de mari se misca, vorbesc, danseaza, isi fac semne, iti trimit mesaje de prietenie. Majoritatea micutilor n-au vazut niciodata asa ceva in tarile lor sarace, de unde sunt veniti cu parintii. Pe strazi se bea, se mananca, se improvizeaza concerte in aer liber. Desi este destul de frig, fulguieste foarte rar. Orice zapada la Paris este ca un dar de la Dumnezeu si mareste, neinchipuit, atat frumusetea metropolei, cat si frenezia parizienilor...

Cand ieseam in oras cu Georgica Damian sau cu alti cunoscuti in acele zile, luam metroul pana in Place de L"Opra, unde intram in celebra Caf de la Paix (locul cel mai frecventat de Hemingway in epoca interbelica) si beam un "pichet noir", adica "vinul casei", negru, servit la cana, pentru ca asta era consumatia cea mai ieftina. Dupa ce ne incalzeam, o porneam spre Comedia Franceza agale, coteam pe Rue de Rivoli si dadeam in Place de la Concorde, plina cu autocarele turistilor din toata Europa. De acolo, incepea magia faimosului bulevard Champs-Elyses, desi nu cumparam nimic in acea parte a orasului, din cauza preturilor foarte mari. Daca ne nimeream pe cheiul Senei, la intoarcere faceam un popas langa Louvre, in capatul cunoscutului Pont des Arts, unde Georgica intalnea cate un prieten "clochard", cum era cazul lui "Pierre", unul dintre legendarii cersetori ai Parisului. Ca intr-un adevarat roman, barbosul, trecut de 50 de ani, se indragostise de o romanca pe vremea cand nu ajunsese inca in strada. Asta era inainte de 1989... Dar Pierre isi pierduse mica avere la pocker si ruleta, motiv pentru care fusese parasit. De aproape un deceniu traia ca un "exclus din societate", cu toate ca se scrisese despre el in ziare. Primea alocatia sociala, manca la cantina saracilor, dormea intr-un azil de langa Cartier Latin, era abonat (nota bene!) la cotidianul "Le Monde" si paria la cursele de cai, de unde isi castiga banii pentru cele trei sticle de vin pe care le bea zilnic. In perioada sarbatorilor de iarna, Pierre aduna in jurul sau copii asiatici sau africani pe Pont des Arts si le canta la muzicuta, dupa care le dadea bani de ciocolata. Aceste scene ne induiosau si pe noi, fiindca ne aminteam de rudele sarace de acasa. Faceam pachete pe care le trimiteam in Romania, intrebandu-ne ce vor manca ai nostri in acel an. Ni se strangea inima cand vedeam toate minunatiile de care nu ne puteam atinge. Apoi, uitam asemenea tristeti, lasandu-ne cuprinsi de magia Parisului!

In loc de epilog

Ultimul Craciun l-am petrecut in Franta la sfarsitul anului 1995. Romanii se adunau in grupuri relativ numeroase, "acasa" la cate unul dintre ei. Fiecare venea cu tot ce putea... Unul avea tarate si facuse bors, ceea ce era o raritate, altul primise palinca, mere de Arges sau ceapa "de apa" de la Buzau, din aceea cu gust foarte dulce, cum nu se cultiva in Franta. Cautam magazine unguresti sau grecesti ca sa cumparam telemea de oaie, lapte batut si vin romanesc la preturi triple! Dadeam cate 35 de franci pe o sticla de Cotnari, dar il beam in loc de sampanie... Unii aveau casete cu colinde, inregistrate in tara, altii aduceau muzica populara, pe care nu o ascultasem niciodata in Romania, dar la Paris ne facea sa plangem. Eu m-am dus tot la Georgica Damian, desi avusesem bucuria sa primesc mai multe invitatii. Ne-am inghesuit intr-o singura camera, vreo 16 oameni, mai mult barbati, inca de pe la pranz. Dupa ce fusese gatit totul si pregatirile incheiate, am ciocnit un pahar cu tuica si am inceput sa mancam "salata de boeuf", doua feluri de ciorba (cu bors si zeama de butoi de la sarbul din colt) si sarmale in foi de varza, din belsug. Nimeni nu simtea nevoia sa se uite la televizor. Glumeam, cantam, ne aminteam Craciunuri petrecute in tara si ne era dor... Dupa miezul noptii, cineva ne-a anuntat ca adusese o caseta cu inregistrarile Mariei Tanase. In acea clipa s-a facut o liniste incredibila in incapere. Ne priveam unul pe celalalt, parca alarmati, pana cand Georgica Damian din Belciugatele Dambovitei, care venise in Occident sa cumpere un cal pentru tatal sau, a rupt tacerea, rostind o fraza pe care n-am s-o uit niciodata: "Tuturor ne place Maria Tanase, dar nu stiu daca vreunul dintre noi are curajul sa asculte acum <<Cine iubeste si lasa>>".

Asa s-a incheiat ultimul meu Craciun petrecut la Paris...

Marius Petrescu