Povesti cu ingeri
Ingerii din pomul de Craciun
Tata, Dumnezeu sa-l ierte, era extrem de sever si necrutator in ce priveste educatia noastra fizica, morala, spirituala. In fiecare seara, dupa ce ne spalam pe dinti, ne luam covorasele de rugaciune si ne duceam in camera lui, le asterneam alaturi, ingenuncheam cu spatele la soba si cu fata spre rasarit si ne spuneam rugaciunile. Ne punea sa le rostim cu glas tare. Sora-mea, mai mare, dar oricum mai evoluata (chiar si azi, cand diferenta de varsta s-a sters), stia mai multe rugaciuni: Tatal Nostru, Crezul si altele, care pentru creierasul meu dintre urechi capatau niste semnificatii ciudate. Imi inchipuiam ca "Tatal Nostru din Ceruri" e ca tatal nostru adevarat, aspru si neiertator, care te pandeste dintre nori si abia asteapta sa faci vreo prostie ca sa te bata la fund. Cand sora-mea zicea: "Vie Imparatia Ta", eu imi imaginam o imparatie "vie", unde copacii aveau picioare si umblau, unde muntii se loveau cap in cap ca tapii, toate lucrurile si vietuitoarele aveau aripi si zburataceau de colo-colo...
Cand venea randul meu, eu spuneam o singura rugaciune, care-mi placea: "Inger, ingerasul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Toata ziua fii cu mine/ Si ma-nvata sa fac bine./ Eu sunt mic, Tu fa-ma mare,/ Eu sunt slab, Tu fa-ma tare,/ Toata ziua ma pazeste/ Si de rele ma fereste!". Din pacate, n-aveam imaginea nici unui inger la care sa ma uit. De-o parte si de alta a ferestrei erau cateva iconite si una mai mare, cu un Hristos dureros de frumos, cu ochii stinsi, dusi in sus, ca sa priveasca Cerul. Din parul lui cu bucle unduind pana pe umeri ieseau ca niste gheare spinii cununii. Era atata suferinta in el si mila in mine, incat incercam sa ma uit la soarele care apunea toamna in salcam, iar iarna in nucul de mai departe. Odata, cuprins de un mare curaj, l-am intrebat pe tata daca nu as putea spune rugaciunea in gand. Tata a ezitat o clipa, apoi, spre mirarea mea, a fost de acord. Probabil intelesese ca n-o sa spun cine stie ce bazaconii. Sora-mea a continuat sa faca parada, cu glas tare, de cultura ei religioasa. In schimb eu, fericit ca nu ma aude nimeni, am inceput sa-i ierarhizez pe cei pentru care ma rugam Ingerului, incepand cu mama (o iubeam), tata (de frica), sora-mea (o admiram), nasul meu (se costuma in Mos Craciun, asa cum am aflat de la sora-mea, si-mi aducea cele mai frumoase jucarii). La sfarsit ma puneam pe mine (din modestie).
Indiferent de gradul de saracie in care ne zbateam, tata pastra cu sfintenie marile sarbatori. Bineinteles, Craciunul era cea mai iubita dintre ele si in nici un an nu ne-au lipsit bradul si cadourile. Impodobitul pomului comporta un adevarat ritual. Era clar ca tata - atat de sever si posac - nu se jucase destul cand fusese mic (era cel mai mare din cei patru frati ai lui, de care avusese grija cat putuse, ramanand orfani de mici). Se incuia in sufragerie, iar noi misunam prin celelalte doua camere si pe langa fustele mamei pana la 12 noaptea fix, cand se auzea soneria de la intrare. Stiam ca e Mos Craciun. Tremuram in asteptare. Totul se petrecea in taina. Tata discuta cu Mos Craciun despre comportamentul nostru de peste an, apoi urma momentul magic: se deschidea usa sufrageriei din intunericului careia pomul stralucea tainic - flacarile tremuratoare ale lumanarilor nasteau reflexe multicolore pe globurile rosii, albastre, argintii. Nu stiu daca pe vremea aceea existau varfuri de pom, dar in crestetul primului pom de care-mi aduc aminte stralucea o stea cu opt colturi poleite, pe care se aflau doi ingeri cu aripioare, pe o parte unul blond, iar pe cealalta unul brun. Parca mi se indeplinea visul. Acum aveam doi ingeri. Pomul se afla in mijlocul sufrageriei si il tot inconjuram, uitandu-ma in sus, cand la cel blond, cand la cel brun. Ingerii aveau chipuri de fetite. In secret, imi placea mai mult cea blonda, parea mai pura, mai luminoasa, cu buze rosii, bucalata, cu roz in obraji si par moale ca o adiere cu zulufi. Cea bruneta era, poate, mai frumoasa, cu parul ei negru albastriu, dar pentru mine parea un pic mai rece, mai putin inger. A doua zi, inainte de a se scula ceilalti, m-am dus in varful picioarelor in sufragerie. O raza a soarelui care rasarea a luminat atunci printr-un ochi al perdelei ingerul blond, care s-a uitat fix la mine. Lasasem usa deschisa si o pala de curent l-a facut sa zboare chiar in bratele mele. Niciodata nu m-am simtit mai fericit. Cu o mie de precautii, m-am urcat pe doua scaune si l-am pus la loc.
Orice sarbatoare are un sfarsit. A venit si tristul moment al desfacerii pomului. Tata ne dadea globurile pe care le infasuram in hartii si le puneam in cutiile lor. Cand a venit randul stelei, mi-am luat ramas bun de la ingeri cu lacrimi in ochi. Acum stiam cum arata ingerii mei pazitori si eram fericit ca, spre deosebire de ceilalti copii, eu aveam doi.
In "77 dupa cutremur ne-am mutat intr-un bloc, la etajul noua. Bradul nu mai avea loc decat intr-un colt al sufrageriei. Eram intr-a patra si acum il ajutam si eu pe tata la impodobitul pomului. Cand ajungeam la stea, aveam mari probleme, sufletul imi era de-a dreptul sfasiat: nu stiam pe care inger sa-l pun la vedere; nu voiam sa-l nedreptatesc pe nici unul, asa ca in fiecare zi ma urcam pe un scaun de bucatarie, cu unul mai mic deasupra, si schimbam fata stelei. Sora-mea mi-a spus: "Ma prostule, ce te tot chinui atat? Mos Craciun e tata, iar ingerii nu sunt decat doua poze obisnuite. Povesti de adormit copiii...". M-am incapatanat sa n-o cred, desi ma uitam in gura ei ca la Mafalda.
A venit si vremea desfacerii brazilor. Priveam cu tristete cum de la diverse balcoane erau aruncati brazii. Parca asistam la un ritual pagan, la o ceremonie de jertfa a bradului. Ei zburau in ultimul lor dans, plutind cu cate un glob rosu uitat in crengi, ca niste stele cazatoare, cu resturi de beteala ca un par argintiu, fluturand cateva clipe pana cadeau la pamant.
Anul urmator, impodobirea bradului n-a mai fost aceeasi sublima sarbatoare pentru mine. De fapt, tot anul imi mersese prost. Devenisem neincrezator in fortele mele. Vorbeam ca un infrant. Nu mai aveam curaj sa raspund, ma balbaiam si eram lipsit de vlaga. Dintr-unul din cei mai tari la bataie, ajunsesem un fricos si-mi meritam din plin expresia "slab de inger". L-am ajutat mecanic pe tata sa faca bradul. Si cadourile isi pierdusera farmecul. In plus, sora-mea avusese grija sa-mi omoare iluziile: "Ma, prostule, bocesti degeaba dupa ingeri, esti deja batran, in clasa a cincea, ai ramas ultimul care sa crezi in asa ceva!". Eram total deprimat.
Ma imprietenisem cu o fetita mai mica, de la etajul trei, care era neobisnuit de delicata. In mintea mea romantica mi se parea ca seamana cu pierdutul meu inger blond. Intr-o dimineata, m-a chemat sa-mi arate bradul ei, de care era extrem de incantata. Cand am intrat, o raza de soare strecurata printr-un ochi de perdea lumina in varful bradului ingerul blond de pe steaua mea. Tocmai ma pregateam sa i-o cer, cand Olga mi-a spus: "Steaua asta imi place nespus de mult; fara ea pomul n-ar avea nici un farmec". "Unde ai gasit-o?" "N-am gasit-o. A fost o minune. Anul trecut, intr-o dimineata, pur si simplu a venit in zbor pe fereastra si s-a oprit pe o creanga a bradului. Cu siguranta ca Doamne-Doamne sau Mos Craciun mi-a trimis-o. Uita-te! Si pe partea cealalta e un inger: sunt ingerii mei pazitori, comoara mea nepretuita."
S-a intors fericita catre mine, dar, privindu-ma, s-a intristat deodata: "De ce plangi?!". "De bucurie", am mintit-o eu. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa-i stric toata bucuria, fericirea, credinta. M-am simtit deodata mare si puternic. Ingerul mi se intorsese, chiar daca ramanea la fetita asta nevinovata.
Dan Dumitrescu
(Text distins cu Premiul Iii la concursul revistei noastre)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
