Lumea Romaneasca
Oana Pellea
"Miracole exista in jurul nostru. Trebuie doar sa stim sa le vedem"
Oana e o fiinta puternica. Independenta. A debutat sub constelatia magicului sau tata si indrumator Amza Pellea, dar si-a gasit curand drumul propriu. Si-a construit cu talent si perseverenta o personalitate artistica inconfundabila. Astazi, se afla in topul celor mai importante actrite de teatru si cinema, cu turnee si premii acasa si in lume.Vreau sa discut despre toate acestea cu Oana. O intalnesc in noua ei locuinta, de pe o strada linistita, intr-o dimineata cu soare. Actrita e in curte, imbracata in blugi, si strange frunze ruginii in buchete. In loc de buna ziua, o intreb: "Iti place toamna?". "Imi plac zilele astea de aur si arama, dar le prefer pe celelalte mohorate, cu ploaie. Atunci hoinaresc singura si-mi adun mai bine gandurile. Dar anotimpul meu e iarna - poate si pentru ca iarna, in februarie, am aparut si eu pe pamant, sa vad ce se mai intampla... Cand viscoleste, ne adunam cu Domnica in casa si asa, mama si fiica, ne simtim ocrotite de cineva de sus, care ne iubeste. Ne bucuram de miracolul care se cheama Viata. Cel mai mare miracol din Univers."
"Vocile" mi-au redat vocea
- Crezi ca exista miracole mari si altele mai mici?
- Miracole exista in jurul nostru, indiferent de marimea lor. Doar ca nu intotdeauna si nu cu totii suntem in stare sa le vedem. Ca sa le descoperim, ne trebuie o pregatire speciala, sa ne spalam retina sufletului ca sa le putem primi curati. Uite, in timpul repetitiilor, in care concentrarea tuturor era la maximum, mie mi s-a parut ca aud in urechea mea interioara "vocile". I-am spus razand regizorului, care s-a speriat putin si a intrerupt repetitiile ca sa ma odihnesc. Dar un miracol evident s-a petrecut cu mine dupa premiera. La urmatorul spectacol, pur si simplu nu mai aveam voce si simteam o durere cumplita in gat. Am venit la teatru, dar eram convinsa ca nu voi putea juca. M-am imbracat si deodata, privindu-ma in oglinda, n-am mai simtit durerea si-am inceput sa... vorbesc.
- Ai primit o educatie religioasa in copilarie?
- Au contat foarte mult pentru mine primii ani petrecuti alaturi de bunici la Craiova. Erau oameni drepti, cu frica lui Dumnezeu. Credinta vine treptat, se cladeste pas cu pas in sufletul unui copil sensibil. Chiar si momentele de indoiala, de revolta, cum am avut eu la disparitia lui Amza, nu mi s-au parut altceva decat provocari ale lui Dumnezeu, ca sa-mi incerce credinta.
- Se vede ca esti puternic marcata de rolul Ioanei D"Arc. Incercarea credintei in clipele cele mai grele ale condamnatei la moarte e conflictul dramatic al noului spectacol.
- Pentru mine, "Ioana D"Arc - pagini de dosar", cum isi intituleaza scenaristul si regizorul spectacolul, nu reprezinta un rol, ci o experienta tulburatoare de viata. Noi toti, cand jucam acest spectacol magic, simtim ca intram intr-un fel de transa si strabatem un tunel energetic care ne incarca de bucurie si de lumina. Simt cum Ioana ma ia de mana si-mi conduce ea pasii, iar eu, in final, cand infasor mica statueta care o reprezinta pe eroina, ii soptesc o rugaciune de multumire si recunostinta. Mihai Maniutiu a scris scenariul pe baza dezbaterilor procesului. Replicile din piesa sunt chiar raspunsurile "ereticei", cum o considerau inchizitorii, la intrebarile lor chinuitoare. De aici starea ei de incordare, de revolta si disperare ca nu se face inteleasa tocmai de slujitorii Domnului. Dupa cateva sute de ani, Biserica si-a recunoscut greseala, a reabilitat-o si-a sanctificat-o. Sper sa nu treaca si pentru spectacolul nostru alte patru sute de ani ca sa fie inteles pe deplin. Glumesc. De fapt, eu simt ca e inteles de marea majoritate a spectatorilor, dupa tacerea deplina care se asterne in sala, in timp ce jucam. Iar la aplauze, zaresc privirea speciala, intensa, a multor tineri si am certitudinea ca am ajuns la sufletul lor. Ce mai conteaza cativa condeieri improvizati, nepriceputi, sau facand jocul unor interese meschine? Noi vrem sa aratam drama unei fiinte in carne si oase, care se zbate intre pamant si cer, pana isi gaseste impacarea.
"Nu-mi doresc rolurile. Ele ma gasesc pe mine"
- Ai dorit mult sa joci acest rol?
- Eu nu-mi doresc rolurile, ele ma gasesc pe mine. Dar de cativa ani mi se tot spune ca ar trebui sa o joc pe Ioana. Mi-a propus-o si un regizor italian, si altul francez. Dar se vede ca nu-i venise inca vremea. Cand regizorul Mihai Maniutiu mi-a aratat scenariul, m-au impresionat raspunsurile fetei la acuzatiile tribunalului. Erau raspunsuri simple, omenesti, si cu atat mai tulburatoare, cu cat veneau de la o fata de 18 ani, de la tara, care a reusit intr-un an sa schimbe istoria Frantei. Inchideam ochii si o vedeam realmente (am si eu viziunile mele, ma credeti, nu?) infruntandu-si propriile indoieli. Cand i s-au aratat prima oara ingerii si sfintii "in carne si oase" - cum declara ea - avea doar 13 ani si s-a speriat cumplit. I-au trebuit trei ani sa se convinga ca pe ea a ales-o Cerul sa actioneze in numele Domnului pe Pamant. Dar lupta se dadea in continuare intre indoiala si certitudinea vocilor si aparitiilor, care erau tot mai dese. Ioana spunea in proces: "Cand plecau ingerii, izbucneam in plans. As fi vrut sa ma ia cu ei". Si adauga alta data: "Cand plecau ingerii, nu ma simteam nici bucuroasa, nici inspaimantata, doar tare maniata ca ma lasau". Lupta asta cu ea insasi si apoi si mai apriga cu cei pe care trebuia sa-i convinga, drumul parcurs de la neincredere si revolta, de la intuneric spre lumina, mi se pare mult mai incitant si mai dramatic, mai ales ca a fost real. Atestat de istorie. In inchisoare, Ioana a fost agresata, striga dupa ajutor, se revolta. La un moment dat, s-a aruncat din turn, dar Dumnezeu n-a lasat-o sa moara. Avea momente de deznadejde cand striga, ca si Iisus pe cruce: "Doamne, de ce m-ai parasit?". Avea o fire apriga, o personalitate carismatica, puternica, de vreme ce a reusit sa conduca in lupta si la victorie 16.000 de osteni. Si asta, intr-o epoca in care femeile nu aveau voie nici sa iasa in strada singure. Ti-as vorbi despre Ioana zile intregi, o simt apropiata ca pe o sora...
- Mai ales ca ai fost singura la parinti. Un copil rasfatat si iubit, nu?
- Si asta nu te facea pe tine sa suferi, ca pe orice adolescenta cocheta?
- Poate ca ma suparam pe moment. Dar curand am inteles ca sfatul lui avea o bataie mai lunga. Astazi ii multumesc ca mi-a indreptat spiritul de competitivitate intr-o directie mai productiva.
"Totul e sa te zbati, sa-ti deschizi singur drum"
- Mi-ai spus ca de la o vreme ti-ai luat in mana destinul artistic si ai devenit, in lipsa de impresar, propriul manager.
- A trebuit sa o fac, daca cei din Teatrul "Bulandra", unde sunt angajata, nu-mi propun mai nimic de vreo patru ani. Ce era sa astept? In 1997, am realizat prin Uniter un spectacol in doua personaje, "Je m"en vais", alaturi de Sandu Mihai Gruia, dar nu l-am jucat decat de cateva ori. Ar fi fost pacat ca un text excelent scris si regizat de canadianul Marc Dor? sa fi ramas doar pe o caseta. Am propus spectacolul mai multor teatre din tara - ultima data, la insistentele elvetienilor, l-am propus la Festivalul de la Sibiu - dar nu s-au aratat interesati. In schimb, prezentat la Bursa de Spectacole din Elvetia, a fost premiat si jucat in cateva teatre importante. De atunci, intreprindem anual cateva turnee si nu numai in Elvetia, dar si in Franta, Italia. Concuram si pentru Bursa din Bruxelles, curand vom realiza se pare si un turneu in Canada. Totul e sa te zbati si sa-ti deschizi drum singur, daca cei de acasa te neglijeaza ori iti pun bete-n roate. Invidia, jocurile de culise, interese si orgolii exacerbate, bine cunoscutul slogan "sa moara si capra vecinului" alunga din tara multe talente. Si in toate domeniile, nu numai in arta. Le obliga sa-si gaseasca rostul si consacrarea departe de tara.
- Trist, foarte trist. Sper ca nu te-ai hotarat sa pleci si tu?
- Mi-am pus si eu problema, ca orice om lucid. Doar ca acum, circuland mai usor, nu mai exista atata diferenta, ca spatiu, intre aici si acolo. Daca e nevoie de mine aici, joc aici, cand e nevoie in alta parte - raspund cu bucurie. Data viitoare, cand voi pleca in turnee mai lungi, o voi lua cu mine pe mama si voi avea astfel sentimentul de acasa. Pacat ca nu o pot lua si pe Tutica, maidaneza mea credincioasa, ori motanul meu obez, care mananca toata ziua de cand l-am castrat. Asa am reface oriunde familia.
- Inteleg ca Geneva ti-a deschis drumul spre Europa. Ti-a purtat noroc. Imi amintesc ca, inainte de-a lua premiul de interpretare la Festivalul International din Geneva cu filmul "Stare de fapt", ai visat un cer albastru pe care scria mare Geneva. Ai mai avut asemenea premonitii?
- Mai rar, dar se intampla. Inainte de "Ioana", am visat o mare imensa, care se despica si din ea aparea o statuie cu o femeie tinand in brate un copil. In jur erau pestisori care imi spuneau: copilul asta cu ghiozdanul e ingerul tau. E drept ca apoi am primit un "inger", un personaj imaginat de Mihai Maniutiu care o secondeaza pe Ioana tot timpul, ii inalta spiritul si n-o lasa prada deznadejdii. El e interpretat de un mare balerin si coregraf venit de la Paris anume pentru primele noastre spectacole cu Ioana D"Arc. Se numeste Sylvain Groud si este un balerin, dar si un om de exceptie. El a conceput anume pentru noi si un admirabil "joc al mainilor", in care Ioana se refugiaza intr-un moment de relaxare, si cateva dansuri interesante pentru cei doi tortionari. A venit cu modestie in mijlocul nostru, nu ca sa ne dea lectii, ci ca sa ne fie alaturi in acest spectacol magic. Si-am mai avut o intalnire providentiala cu un om, cu un artist, fara de care nici "Richard al Ii-lea", nici "O noapte furtunoasa", nici "Ioana d"Arc" si nici "Frankenstein" n-ar fi existat. E vorba de domnul Adrian Sarbu, cel care a avut si are incredere in noi si investeste material si spiritual in aceste spectacole.
"Echilibrul meu e credinta"
- In acest nou - inca nevazut la noi - spectacol "Frankenstein", o joci pe tovarasa Frankenstein, un fel de Lady Macbeth contemporana.
- Sunt doar ipostaza feminina a dictatorului, a tiraniei care nu are nici timp, nici sex. Spectacolul a fost imaginat de Mihai Maniutiu si a fost prezentat in cadrul Festivalului International de anul acesta de la Weimar si considerat cel mai reusit pe aceasta tema. A fost transmis de importantul canal al televiziunii germane Zdf si a inregistrat o audienta maxima. Va fi vazut si la noi, pe Pro Tv, in ziua de 17 decembrie. Sa nu-l ratati!
- Simt ca ti se petrece ceva bun, ca ai strabatut cu adevarat canalul de lumina si energie despre care vorbeai.
- Aveti dreptate, simt in mine o bucurie tacuta, un echilibru si-o liniste ca de inceput de nou drum. Am inteles multe lucruri in vara asta, am intalnit oameni si miracole care mi-au redat increderea in mine si-n viata. Chiar in starea asta de deruta generala (nu numai la noi, ci pe intreg globul exista o asemenea debusolare, in special la cei tineri), eu reusesc sa-mi pastrez credinta si echilibrul. De fapt, echilibrul meu e credinta.
- Si o ultima intrebare: n-ai mai facut demult un film. Nu ti-e dor de cinema?
- Cum sa nu-mi fie dor, filmul e marea mea pasiune. Dar am invatat sa astept. Sunt convinsa ca acolo sus cineva ma iubeste si-mi pregateste un foarte mare film. Si e mai bine sa ma bucur la gandul ca voi face acel film, decat sa ma intristez ca l-am si facut. Speranta e lucru mare, nu?
Alice Manoiu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
