Gabi Szabo
"Orice sportiv care urca pe podium devine un ambasador al Romaniei"
Pe 14 noiembrie, Gabi Szabo a implinit 24 de ani. Pe 21 noiembrie, cea mai iubita Scorpioanca din Romania a devenit atleta numarul unu a lumii. La o palma de finalul mileniului, o fata blonda, cu ochii minunat de albastri, izbuteste sa ridice din praf numele Romaniei si sa-l inalte pe un stindard. O sportiva de exceptie. O campioana a lumii. O ardeleanca din Bistrita-Nasaud, pentru care patria este un legamant pe viata. Iti multumim Gabriela. Ochii tai, pe cat de albastri, sa fie tot pe atata de fericiti.
La multi ani!
"Ia-o usurel, cu binisorul!", imi spune jovial Zsolt Gyngyssi, antrenorul si sotul Gabrielei. "E putin nervoasa, asa e intotdeauna la inceputul pregatirilor." Mi se pare normal pentru o persoana care zece luni pe an se afla in cantonament. Vacanta tocmai s-a incheiat, urmeaza aceste luni de chin la capatul carora se afla cursa pentru titlul olimpic, singurul ce-i lipseste din vitrina. Am asteptat ca zarva din jurul campioanei sa se mai potoleasca, privirile sa nu se mai indrepte atat de des spre ceas si asa am ajuns, la propunerea celor doi, printre frunzele unei superbe zile de toamna, la Baile Felix.
Gabi este, la prima vedere, incredibil de fragila, dar cum incepem sa vorbim, lucrurile se lamuresc de la sine. Este mandra ca este ardeleanca, este amabila, sincera si foarte directa, brici as putea spune, vorbeste raspicat, raspunde fara sa clipeasca. Dar atunci cand ajungem cu discutia la momentele fericite, la dragostea publicului si mai ales la copilarie, transformarea se petrece: de la campioana de fier, la un copil cu parul blond si ochii albastri, de toata frumusetea. Cuvintele capata o anumita candoare, o dulceata, in vreme ce Gabi isi mangaie amintirile din copilarie ca pe un ursulet de plus.
Dealurile copilariei
"Am fost un copil nici cuminte, nici rau, ceva asa... intre. Eram foarte zglobie, tot timpul la joaca. Stateam la parter si de multe ori saream din camera mea direct pe geam, fugeam afara fara sa stie parintii. Am doi frati, asa ca eram si eu mai baietoasa, ma jucam si cu fetele, dar mai mult cu baietii, jucam si fotbal cu ei. Cand eram mai mica, ma jucam cu papusile, le faceam injectii, voiam sa ajung asistenta sau doctorita, dupa aceea cantareata. Tineam spectacole cu prietenele mele in spatele blocului, veneam de la beci, ne prezentam pe , cantam, altii ne dadeau premii - era foarte frumos. Mai tarziu, am inceput sa facem alte trasnai: sunam pe la usi, dupa care fugeam. Aveam boala pe o vecina care era mai nu stiu cum si toata ziua sunam la ea la usa. Pe chestia asta am luat si bataie de la tata, ca a venit si ne-a spus la parinti. Ei, bataie, vorba vine... Luam cartofi de la tara, fara sa stie parintii, si-i mancam in spatele blocului. Mergeam la bunici, in satul Ghinda, la 5 kilometri de orasul meu, Bistrita, mergeam cu autobuzul, fara bilet, ca n-aveam bani, pentru ca nu ceream bani de bilet acasa si spuneam bunicilor ca mama are nevoie de cartofi. Ii luam si ii prajeam in jar, in spatele blocului, cu copiii... Sunt amintiri placute... A, si tot atunci ne dadeam cu cartul, sau cum se numesc carucioarele alea, facute de noi din lemne si cu rulmenti, dar fara motoras. Asa, si mi-a cumparat mama la ora cinci un trening nou-nout si la sase deja era rupt, ca m-am dat cu cartul prea tare si am zburat de pe el. Bunica-mea ii daduse banii pentru trening, dar nu s-au suparat. Aveam multe jocuri, mai ales ca la 2-3 km de zona in care locuiesc eu incep dealurile cu pere, cu pruni, cu tot felul, e si un rau, si acolo ne jucam de-a v-ati ascunselea, alergam. Acolo mergeam cu parintii la iarba verde, faceam gratare, iarna la sanius pe dealuri, la patinoar. Si alergam mult, foarte mult. Faceam concursuri in jurul blocului, cu fetele si cu baietii. In plus, aveam boala pe o fata mai mare, o studenta cred, cum o prindeam pe strada, cum ii ridicam fusta si ea dupa noi, sa ne prinda."
- Ce crezi ca ai mostenit de la parintii tai, ce fel de oameni sunt ei?
- Ceva am mostenit eu, dar nu-mi dau bine seama ce, pentru ca parintii mei sunt amandoi grasi, n-au facut nici unul sport, sunt simpli muncitori. Poate ca am luat de la tata caracterul, caci si eu sunt asa directa ca tata, iar de la mama am luat parul si bunatatea.
- Se spune ca perioada aceasta, a copilariei, este foarte importanta, ca iti influenteaza evolutia, intreaga viata...
- Pe mine foarte mult m-a modelat sportul, care te face sa stii sa te descurci singura, sa stii sa induri, sa ai un program bine stabilit. Sportul te formeaza ca om si te-ajuta foarte mult in viata - cred eu ca si atunci cand te lasi de el. Nu pot sa-mi imaginez ce as fi facut daca nu luam calea sportului. As putea sa spun acum ca as fi facut marea cu sarea, dar cine stie...
- Cum s-a produs trecerea de la alergarile in jurul blocului la sportul organizat?
- Aici pot sa-i multumesc tare mult dirigintei mele pentru ca intr-adevar s-a ocupat de noi, de elevi, de aptitudinile noastre. Faceam atletism, gimnastica, dansuri, mergeam impreuna la patinoar iarna, patina si ea cu noi, cate doua-trei ore. Ea m-a trimis la un cros scolar. Am inceput cursa fara sa ma incalzesc, fara nimic, am castigat, m-a vazut Zsolt de pe margine si m-a luat la sport, la atletism. Asa am inceput eu sportul, in aprilie 1988, si de aici incolo povestea o stie toata lumea.
- Atunci ai facut primul pas intr-o cariera fulminanta, dar l-ai cunoscut si pe cel ce avea sa-ti devina antrenor si sot. Crezi intr-o linie a destinului?
- Ceva s-a legat atunci, pentru ca - dupa cum am mai spus - am alergat foarte mult in copilarie si brusc am ajuns sa fac atletism. Cred ca momentul acela a fost decisiv pentru ca stiti cum e, o data prinzi trenul in viata, a doua oara nu te mai poti intalni cu acelasi noroc. Acuma, nu stiu daca am simtit eu ca se intampla ceva deosebit. Niciodata n-am visat sa ajung la asemenea performante si nimeni nu viseaza asa ceva cand merge prima oara la sport. Vezi la televizor campionii, vezi medaliile si-ti spui ca n-o sa ajungi tu sa le castigi. Dar uite ca se-ntampla sa te ajunga destinul si te pomenesti tu cu medalia atarnata de gat.
Piept in piept cu viata
- Practic, cum s-a impacat la inceputul carierei programul dur al pregatirilor, al antrenamentelor cu spiritul de adolescent?
- Foarte bine, pentru ca eu n-am avut contact direct cu ei, sa vad ce se intampla. In liceu, aveam relatii strict colegiale, eu fiind mai tot timpul prin cantonamente. In "93, la 18 ani, am luat viata in piept, cutreierand in lung si-n lat Europa, fara nimic si fara nimeni. Mergeam singura la masa, singura ma interesam la ce ora este concursul. Azi eram in Portugalia, peste cateva zile trebuia sa ajung in Luxemburg, din Luxemburg du-te in Franta. Am luat viata in piept foarte devreme. Cred ca viata m-a facut sa ma maturizez foarte repede.
- Traiesti tot timpul, chiar si in spatele "cortinei", in ritmul acesta de invingatoare, de om din otel sau ai si tu momente dificile in care te simti vulnerabila, in care ai vrea sa renunti?
- Exista asemenea momente, mai ales in timpul antrenamentelor, in care imi este foarte greu, sunt momente in care-mi vine sa cedez. Dar ma gandesc: "stai putin ca nu asta-i tinta mea" si atunci trec peste momentele astea negre din pregatire si o iau inainte, pentru ca un Scorpion nu renunta niciodata, iar eu sunt un Scorpion. Chiar daca am un esec, am puterea sa o iau de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asta e felul meu de-a fi, niciodata nu am renuntat, n-am lasat lucrul neterminat. Daca simt intr-un antrenament ca imi este greu, fac un kilometru, doi in plus.
- Este cu siguranta unul din atu-urile tale in lupta cu atlete care par a avea prima sansa datorita unui fizic impresionant: picioare lungi, tone de muschi. De fapt, ce face diferenta, ce conteaza mai mult in castigarea unei curse: talentul, instinctul, strategia, munca?
- In primul rand, trebuie sa ai talent, trebuie sa ai noroc si perseverenta, sa exersezi zi de zi acelasi lucru, sa stii ca in fiece dupa-amiaza ai de facut 10-14 kilometri, asta dupa ce antrenamentul de baza s-a consumat de dimineata. Am castigat multe curse, si datorita factorului psihologic, pentru ca nu mi-a fost deloc frica de adversare. Si ce daca in alta cursa au alergat foarte bine? Eu mi-am vazut de pregatire si in cursa am fost mai buna ca ele. Nu m-au intimidat niciodata adversarele. Deocamdata... Atunci cand o sa-mi fie frica de ele, o sa ma las de sport.
- In spatele performantelor tale stau multe sacrificii si o munca uriasa. Nu-ti doresti niciodata, atunci cand alergi kilometri dupa kilometri prin desert, sa fii o fata normala, care sa mearga cu prietenii la un film, la discoteca?
- Toate sacrificiile pe care le-am facut in cei 11 ani de sport au fost rasplatite, pe toate planurile, si material si profesional. De ce sa ma duc la cinematograf, cand sunt filme asa bune la televizor? Cat despre discoteca, nu mi-a placut niciodata. Ce muzica imi place, o ascult acasa. Pentru ce sa ma duc acolo, sa-mi bubuie boxele in cap, sa vad baieti si fete pe care nu-i inteleg?
- Care crezi ca sunt momentele de cumpana, cele ce ti-au schimbat cariera si viata?
- In momentul in care am castigat Campionatele Mondiale, presa a fost alaturi de mine, mi s-a facut buna publicitate si atunci oamenii au inteles ca noi, sportivii, alergam pentru ei si au fost alaturi de noi.
- Casatoria nu intra in aceasta categorie?
- Nu, n-a fost un moment de cumpana, pentru ca noi eram din 1994 impreuna si totul a mers de la sine. Casatoria nu m-a schimbat cu absolut nimic, viata mea merge inainte la fel ca si pana acum.
- Esti faimoasa in intreaga lume, ai castigat o gramada de bani si de curand te-ai casatorit. Cum iti apropii aceste succese si in viata profesionala si in cea sentimentala, cum reusesti sa mentii echilibrul?
- Acuma stiti cum e: ce-si face omul cu mana lui e bun facut. Poate e faptul ca sunt o perfectionista in tot ceea ce fac, si viata m-a ajutat mult, poate e simtul meu care in general nu ma inseala, sau munca mea in primul rand. Poate ca sunt privilegiata. Este si credinta asta pe care o am in Dumnezeu. Ai nevoie de cineva care sa te ajute, pentru ca vedeti cum e viata asta... Trebuie sa crezi in cineva, sa te ajute cineva si cine te mai poate ajuta cand dai de greutati decat Dumnezeu?! Chiar aici in parc este o bisericuta. Cand am timp, ma duc la ea. Si cand sunt in strainatate si intalnesc o biserica intru fara nici o problema, fie ea reformata sau catolica, pentru ca un singur Dumnezeu avem fiecare si un singur Dumnezeu exista. Numai in moschee n-am intrat.
Bucuria de-a fi... roman
- Ai avut un an extraordinar in care ai castigat tot ce se putea. Nu-i periculos pentru moral, pentru motivatie sa castigi asa, non-stop?
- Nu, pentru ca dupa ce ai castigat un concurs, trebuie sa-l uiti imediat. Pentru mine sezonul "99 s-a incheiat din 11 septembrie, iar eu am uitat tot ce s-a intamplat in acest sezon. Trebuie sa iau totul de la capat, pentru ca urmeaza un alt sezon mult mai greu, mult mai important pentru mine. Nu pot sa traiesc din ce a fost. Daca am trai cu visele, ce frumos a fost in "99, nimeni n-ar mai munci. In fiecare an fac o pauza, pentru ca am nevoie sa uit de stadion, de alergari, am nevoie de prieteni, de refacere. La inceput imi lipseste ritmul pregatirii, ma trezesc la aceeasi ora, am asa o stare, sa plec la antrenament... Apoi, imi aduc aminte ca sunt in pauza, nu trebuie sa ma supun aceluiasi program, pot sa dorm cat vreau, sa fac ce vreau eu si sunt atat de fericita!
- Ai declarat ca de multe ori publicul te-a purtat spre victorie. Ai emotii cand vezi stadionul plin, cand stii ca in Romania se va televiza cursa?
- Cel mai greu este atunci cand concurezi la Mondiale, la Olimpiada sau Europene, cand iti reprezinti tara si ai o responsabilitate fata de semenii tai. Atunci starea emotionala si incarcatura psihica este foarte mare. Imnul se canta numai pentru presedinte si pentru locul intai. Orice sportiv care urca pe podium devine un ambasador al Romaniei. Cand concurezi in Grand Prix-uri, stii ca alergi pentru tine, pentru buzunarul tau si nu-s emotiile asa mari. Oricum, peste tot vin multi romani la stadion, vin cu steaguri, cu pancarde, ma sustin frenetic. Tipa, se agita, dupa ce termin cursa vin la mine, ma saluta si sunt foarte fericiti. Imi spun ca atuncea se simt cu adevarat romani. In Occident, stiti care e imaginea noastra? Cand se aude "roman" se inchid toate usile, iar ei atunci cand castig cursa simt ca Romania este acolo unde trebuie si sunt foarte mandri. Iar cand stii ca e transmisa cursa in direct in tara ta, ai emotii foarte mari, stii ca te vad toti cei dragi si nu poti sa-i dezamagesti. Iar cand termin cursa, sunt impacata si fericita pentru ca nu i-am dezamagit si sunt cu totii bucurosi. Este o mare satisfactie sa castigi, sa stii ca toata lumea te-a vazut si este alaturi de tine - ce poti sa-ti doresti mai mult?
- Ai cutreierat, cu concursurile, toata lumea. Care crezi ca este specificul nostru, al romanilor, prin ce ne deosebim?
- Suntem mai ospitalieri, avem bun simt, dar si un simt al umorului deosebit, ca noi stim sa facem si haz de necaz, parca am fi nascuti pentru asta. Sa stiti ca noi, romanii, poporul asta are ceva special, ce alte popoare nu au. Noi nu stim sa intoarcem spatele unui strain, pe cand strainul stie sa ti-l intoarca. Am fost, acum cativa ani, acasa la un roman ce traia in Franta, dar saracu" nu prea avea bani, n-avea nici pat, dormea pe o saltea. Cum i-am intrat in casa, a scos tot ce avea, o paine, un carnat, o ceapa, ce avea si el pe acolo si le-a pus pe masa. Asta e romanul! Din pacate, intunericul in care ne-a tinut comunismul ne-a tarat cu cel putin o mie de ani in urma. D"asta ziceam ca daca vine cumva sfarsitul lumii, pe noi, pe poporul roman, asta nu ne afecteaza absolut cu nimic, asa de in urma suntem. Asta, in ciuda faptului ca materie cenusie avem, slava Domnului. Suntem pe primul loc in lume la materie cenusie. Dar e cumparata de straini, vorba aia, cum sa stai aici, om scolit, cu un salariu de un milion de lei, cand dincolo esti platit cu 6000-8000 de dolari? Da" acum, stiti ceva, hai sa nu ma bag eu in politica, nu e de mine, nici nu stiu prea bine cu ce se mananca.
- Dar tu te-ai gandit vreodata sa pleci, sa te stabilesti in alta tara?
- Eu sa plec? Ce sunt in Romania, n-o sa fiu niciodata in America sau in Germania. In Romania sunt Gabriela Szabo, ma recunosc copiii pe strada si ma iubeste lumea. Eu aicea am copilarit, aicea m-am nascut, ma simt romanca, mi-e dor de casa si daca stau numai doua luni de zile departe, dar sa stau mai mult timp... Ce dor! Ce-or simti cei ce traiesc in strainatate, ca si ei tot romani sunt... Multi o duc rau acolo, dar n-au curajul sa se intoarca, le e jena. Eu cred ca peste cinci-sase ani, cand o sa ma las de sport, tot spre orasul meu, spre Bistrita, o sa ma-ndrepte inima. Si atunci poate ca si viata noastra sa se mai instareasca putin, ca din rau nu te poti duce in mai rau. Va veni si momentul in care vom urca in sus putin. Trebuie sa fim optimisti! Eu sunt foarte optimista. Trebuie sa vina odata binele ala.
- Mi-ai spus ca "Formula As" este una dintre putinele reviste pe care le apreciezi si le citesti. Ai vrea sa transmiti ceva cititorilor revistei noastre acum, cand ai devenit atleta anului?
- Pentru mine acest titlu este ceva fantastic, nu am cuvinte. Celor ce citesc acest interviu as vrea sa le transmit din toata inima numai bine, sanatate si sa nu uitam ca luna viitoare vor fi Sarbatorile de iarna. Eu nu voi fi in tara, asa ca le urez inca de pe acum "La Multi Ani!", sanatate multa si sa dea Dumnezeu ca anul ce vine sa fie un an mai bun ca acesta.
Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
