Sufletul romanesc si tranzitia
Dr. Florin Tudose
"Nu e usor sa te adaptezi la o lume dezarticulata politic si cu o mare confuzie de valori"
Tranzitia romaneasca e judecata de obicei prin neimpliniri economice si politice. Despre ce se intampla cu starea de spirit si cu sufletul tarii nu intereseaza, insa, pe nimeni, cu toate ca nesiguranta, frustrarea si lipsa de orizont risca sa ne transforme intr-un popor disperat. Saracia e mai usor de indurat decat lipsa de idealuri. Putem trai cu paine mai neagra si mai putina, dar fara speranta ne ofilim. Criza ei, tot mai acuta in ultima vreme, ne-a indemnat sa ne adresam unui specialist-psihiatru, rugandu-l sa ne vorbeasca despre impactul tranzitiei asupra sentimentelor noastre, despre legatura dintre sufletul tarii si indiferenta celor ce o conduc
"Da! Romania este o tara bolnava"
- D-le dr. Florin Tudose, in calitatea dvs. de psihiatru si psiholog, cum apreciati disperarea si apatia care i-au cuprins pe romani in tranzitie? Schimbarea genereaza, de obicei, optimism... La noi, sunt mai degraba semne de boala.
- In grade diferite, toate societatile sunt bolnave. Acolo unde lucrurile se schimba rapid si brutal, apare in mod firesc si o patologie de adaptare mai grava. Este cazul nostru, dar si al tuturor fostelor tari comuniste. Chiar si in Germania, am fost uimit sa constat prezenta dezamagirii, a frustrarii si chiar a urii, manifestate in randul fostilor cetateni redegisti. Germanul estic il uraste mocnit pe germanul din Vest, asa cum urasti un strain, considerandu-se nerealizat, nedreptatit, marginalizat si agresat de o societate rece si indiferenta. Da, Romania este o tara bolnava, dezvoltand mai ales o patologie de frustrare si fiind incapabila sa isi asume un statut matur, de adult. In conditiile acestei tranzitii tot mai prelungite, cu tot ce inseamna ea - de la confuzia valorilor si pana la prea lenta schimbare a mentalitatilor - ar fi fost aproape nefiresc sa fie altfel.
- Credeti ca saracia e principalul motiv al frustrarii?
- Intregul efort cotidian de adaptare la care suntem supusi cu totii este frustrant. Nu e usor sa iei viata de la capat, intr-o lume dezarticulata politic si cu o mare confuzie a valorilor. In mod paradoxal, erau mai multe persoane neadaptate in sistemul comunist decat sunt acum. Aceste persoane erau cuprinse intre 30 si 40 de ani, varsta deplinei maturitati, la care erau impiedicate sa se afirme. Acum, varsta cea mai expusa este intre 45 si 60 de ani. De fapt, este aceeasi generatie, sacrificata de doua ori: o data pe timpul lui Ceausescu, a doua oara acum. Din acest punct de vedere, se poate spune ca pentru unii Revolutia a venit prea tarziu.
- Asemenea generatii vor exista in orice perioada si este o mare greseala sa promiti electoratului ca acest lucru nu se va mai intampla. De altfel, termenul de sacrificiu este relativ si discutabil. La cine si la ce te raportezi? Generatia de dinaintea mea a fost de sacrificiu, infundand puscariile comuniste. Eu - impreuna cu generatia mea - am fost privilegiati, avand acces la instructie si cultura, dar ma intreb la ce mi-a folosit? Primul pasaport l-am obtinut in martie ‘90. Am, deci, un handicap de 20 de ani fata de confratii mei occidentali din zona psihiatriei. Mult mai corect ar fi sa discutam despre un razboi al generatiilor, menit si el sa ingreuneze tranzitia si sa dea sentimentul ca nu putem iesi din impas. La noi, s-a trecut de la gerontocratia ceausista la generatia imediat urmatoare, de unde rupturile din sanul Partidului Liberal, al Fsn etc. Faptul ca generatia asa-zis optzecista a fost indepartata, tinuta la distanta, a dus la suspiciune si nemultumire, la conflicte, la o adevarata patologie politica.
"Suferinta vine din pierdere. Nimeni nu sufera cand castiga"
- Revenind la tranzitie, nu credeti ca cel mai mult suferim din cauza lipsei de perspectiva? A lipsei unui sens major al vietii, practic - a lipsei de viitor?
- Intr-adevar, totul pleaca de la lipsa de viitor. De aici, frustrarea, anxietatea, teama difuza, aparent fara obiect. Adaptarea nu se poate desprinde de proiectia asupra viitorului, de speranta. In toata mizeria lui, regimul comunist a stiut sa-si organizeze o propaganda care ascundea sacrificiile prin teluri nationale si patriotice. Prin comparatie, astazi romanii nu sunt deloc ajutati sa depaseasca tranzitia. Nimeni nu ii incurajeaza, nu-i mangaie si nu le explica nimic. Or, nu e deloc confortabil sa schimbi un sistem paternalist (opresiv, dar si protector), pentru a intra intr-altul, asa-zis democratic, al initiativei particulare si-al competitiei, lipsite insa de sustinere materiala. Suferinta vine din pierdere. Nimeni nu sufera cand castiga. Asta nu e inventia tranzitiei. Dintotdeauna oamenii au trait o reactie de doliu in fata pierderii, fie ca e vorba de bunuri sau idealuri. Sa nu generalizam - aceste reactii sunt si benefice. S-a dovedit deja ca persoanele cu reactii de doliu moderate traiesc mai mult decat altele. Din pacate, barbatii sunt mai expusi. Mai putin protejati si mai orgoliosi, barbatii nu stiu, de obicei, sa piarda.
- Ce se intampla cu tinerii? Se spune ca puterea lor de adaptare este uriasa.
- La tineri, se manifesta mai ales patologia relationala. Altfel spus, copiii nu se mai inteleg cu parintii. 90% dintre tineri acuza probleme de comunicare. Din cate am putut constata, cauza principala o reprezinta mama. Ea este un model fie sufocant, fie rece si neparticipativ. De aici provin - mai ales la fete - tulburarile alimentare: bulimia sau anorexia. Copiii mananca mult, incercand un protest inconstient fata de parinti. Mananca pentru a distruge bunurile din familie. La anorexie este invers. Refuza statutul de noi imbogatiti ai parintilor. Un caz interesant am intalnit cu ceva timp in urma, cand mai multi elevi din aceeasi clasa (o clasa de elita, la un foarte bun liceu bucurestean) acuzau acelasi sindrom de anorexie, de refuz al hranei. In realitate, competitia scolara acerba ce se stabilise in clasa trecuse la competitia infatisarii, la autodistrugere. Oricat ar parea de ciudat, tensiunile si nemultumirile familiale sunt tot un reflex al tranzitiei.
"Primul lucru de care avem nevoie este sa fim solidari"
- Ce trebuie sa facem ca sa ne protejam sufletul? Neajunsurile tranzitiei pot fi limitate sau ocolite?
- Primul lucru de care avem nevoie este sa fim solidari. Pentru asta nu avem nevoie de fonduri mari, de universitati sofisticate. E suficient sa spunem: "De maine, incepem!". Romania trebuie sa-si refaca reteaua de suport social. Noi nu reactionam pe strada, nu ne pasa de aproapele nostru. Sa luam cazul sinucigasului care in cadere a mai omorat o batrana. Omul era un eminent profesor de matematica, era cunoscut, avea colegi si familie. Nu a ajuns la depresie maxima din senin. De ce nimeni nu a facut nimic? Alt caz: o tanara de 23 de ani, studenta la psihologie, a murit in urma unei supradoze de heroina. Parintii care erau profesori stiau ca fata se drogheaza, colegii la fel. Trebuie sa schimbam multe in mintea noastra, dar si in institutiile statului. De ce nu vrem sa ne ajutam unii pe altii? Suntem inca fixati pe o mentalitate conservatoare si nu intamplator Biserica si Armata (cele mai conservatoare institutii) sunt in topul preferintelor noastre. Nu e o problema de bani, ci de atitudine. Gandirea pozitiva, deconflictualizarea, reintoarcerea la natura, generozitatea fata de aproapele tau nu cer bani, ci un plus de speranta, de incredere in fortele proprii. Credeti ca intamplator Uniunea Europeana conditioneaza aderarea noastra de Casele de orfani? Existenta acestor case reflecta o mentalitate invechita si forurile europene cer sa o schimbam, sa ne recladim solidaritatea, oferind copiilor familii de adoptie. Ar fi multe de vorbit despre acest subiect, dar singura solutie este sa trecem la actiune, sa facem ceva, depasind mai vechea noastra resemnare mioritica, in fapt o alta boala: fuga de responsabilitate, proiectia vinovatiei in exterior.
- D-le dr. Florin Tudose, oare lipsa de comunicare si dialog dintre clasa politica romaneasca, aflata in acest moment la putere, si cetatenii romani nu agraveaza, si ea, depresia colectiva? De ce nu se spune nimic? Oare tranzitia n-ar fi mai usor de-ndurat daca ar fi explicata si innobilata de teluri in mod real patriotice?
- Intr-adevar, guvernul si primul ministru pot avea o functie de terapeut social. Mai ales in momentele de criza, primul ministru se aseamana medicului de garda care trebuie sa linisteasca bolnavul, panicat de suferinta lui, sa-i redea increderea si dorinta de a lupta cu boala, facand primul gest de normalitate. Si eu am observat ca Radu Vasile - de altfel un bun comunicator - nu a mai dat in ultimul timp nici interviuri si nici declaratii. Nu e bine. In Romania, primul ministru trebuie sa fie propriul sau purtator de cuvant, cata vreme oamenii asteapta (pe vechiul model paternalist) vorbirea directa. Asa se explica de ce, pentru orice conflict sindical, oamenii ies in strada. Si vor sa negocieze numai cu seful Executivului. E timpul sa intelegem ca aceste pretentii duc la o pierdere enorma de energie, ca nu primul ministru ca persoana le rezolva problemele. Intamplator, protestul de strada are si efecte benefice. Daca studentii n-ar fi declansat greva generala, domnul Radu Vasile ar fi plecat in Armenia, in chiar ziua sangerosului atentat. Fara sa-si propuna acest lucru, studentii au salvat, de fapt, viata primului ministru.
Sorin Preda
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
