Acasa
Elegie la o scoala din varf de munte
Pentru felul in care lupta cu pustiul care o paste, pe pieptul scolii din comuna Avram Iancu ar trebui atarnata o decoratie de erou: Ordinul Abnegatiei clasa intai. Tinerii fug, saracia sticleste, satul se muta in cimitir. In loc sa-si astearna de duca, la fel ca frunzele care cad, batrana scoala din inima Muntilor Apuseni tine cu dintii de viata, sperand ca se va intampla o minune si nu va lasa Dumnezeu sa dispara invatatura la moti.
Tot mai putini in sala de clasa, copiii continua sa treaca paduri si dealuri, pentru a-i prinde clopotelul in banci.
Tot mai demni in deznadejdea lor fara margini, profesorii continua sa-si onoreze catedra, pe care si-au castigat-o cu studii si cu licente luate la mari universitati. Ba, semn de sminteala curata, cotizeaza la saracie cumparand materiale didactice din leafa lor.
Un lucru e sigur: pana cand ultimul pui de mot va trece dealul spre scoala, ca sa tina in mana abecedarul, dascalii vor pastra lumina invataturii aprinsa de dragul lui. Pana cand rostul lor va fi oprit de un lacat pe usa scolii, vor continua sa urce si sa coboare golgota catedrei, ca niste veritabili eroi. Slava lor! Rusine tarii care nu stie sa-i pretuiasca si sa-i pastreze, care nu tresalta de spaima cand clopoteii de la scolile motilor amutesc. Moartea scolilor inseamna moartea vietii. Depopularea, pentru vesnicia istoriei, a Muntilor Apuseni.
Sanziana Pop
In Numele Milioanelor Sale De Cititori, Revista "Formula As" Omagiaza Profesorii Din Comunele Posaga, Avram Iancu Si Tarsa, Pentru Abnegatia Exemplara Cu Care Apara Flacara Invataturii In Scolile Amenintate Cu Disparitia, Ale Muntilor Apuseni.
Dascal la moti
profesor de geografie la scoala din comuna Avram Iancu
"E grea viata la munte. Aici copiii sunt izolati. N-au bucuriile celor de la oras"
- D-le profesor, viata dvs. se inchide intr-un cerc: ati invatat scoala aici, printre moti, si v-ati intors printre ei ca profesor. Se spune ca cine ramane la locul nasterii sale e puternic si fericit. Sa fie adevarat?
- Sunt mot de nastere, din satul Patrutesti si predau in prezent geografia la scoala din comuna Avram Iancu. La aceasta scoala am terminat si eu opt clase, inainte de a merge la liceu, la Abrud, si recunosc ca am avut mari emotii in prima zi de dascalie, atunci cand am intrat in cancelarie alaturi de fostii mei profesori. In tinerete mi-ar fi placut sa ajung preot dar, cu toate ca am intrat al doilea la Teologie, la Sibiu, am fost nevoit sa intrerup studiile dupa doi ani, pentru ca parintii n-au mai putut sa ma intretina la facultate. Am revenit in sat. Dimineata lucram ca profesor suplinitor, dupa-amiaza eram taran (intotdeauna am avut gospodarie mare), iar noaptea eram student. Ma trezeam pe la trei noaptea si invatam pana pe la sase dimineata la lumina opaitului, pentru ca satul a fost electrificat numai acum doi ani. Pe drumul spre scoala repetam ce-am invatat in timpul noptii si asa cei 5 kilometri de mers pe dealuri treceau mai usor. Cand aveam ore la scoala din Vidra, mergeam mai mult, cam 16 km, si eram fericit ca aveam mai multa vreme pentru repetat lectiile. In ‘96 am terminat Facultatea de Geografie din Bucuresti, si-mi amintesc cu strangere de inima de toamna aceea care mi s-a parut cea mai urata din viata mea. Tot la doua-trei zile era in sat cate o inmormantare. Clopotul nu mai batea pentru nunti si botezuri, ci doar pentru morti. Mai mult de jumatate din populatia satului are peste 65 de ani si atunci, in toamna aceea, se duceau vecinii mei ca frunzele copacilor. Am avut zile de disperare, cand vedeam ca in jurul meu ramane numai saracie si suparare si ma intrebam ingrozit daca n-am gresit cand m-am reintors in sat, dupa facultate. M-au salvat copiii, elevii de la scoala. Rolurile s-au schimbat atunci, in acele zile: eu am invatat de la ei ce inseamna sa fii ascultator. Nerabdarea lor de a afla lucruri noi m-a vindecat de dorul de a pleca. Calatoriile imaginare de-a lungul si de-a latul pamantului le fac si acum alaturi de ei. Le povestesc despre tari indepartate, popoare cu obiceiuri ciudate, orase luminate ca ziua, despre munti inverziti. Nimic nu i-a fascinat, insa, mai mult ca descrierea metroului bucurestean. Asa ca, in acest an cand, cu toate eforturile depuse, n-am reusit sa-i duc la Bucuresti, am fost tare necajit. Am strans tot anul bani pentru excursie si, cu putin inainte de data plecarii, firma care trebuia sa ne asigure transportul ne-a anuntat ca mai avem de platit in plus doua milioane si jumatate de lei. N-am putut sa-i mai strangem si am ramas acasa. N-a fost usor sa ma uit in ochii copiilor in ziua fixata pentru excursie. Pe copii nu-i poti minti si nici amagi multa vreme.
- Cum sunt puii de moti, copiii care cresc intre munti?
- Pruncii acestia de moti se maturizeaza mai rapid decat cei de la oras, pentru ca viata la munte e dura si gospodaria se sprijina pe umerii tuturor, de la cel mai mic pana la cel mai batran. Cand vin in clasa intai nu-ti raspund daca-i strigi pe numele de familie. Ei se stiu doar dupa numele mic, Elenuca, Mariuta, Nelucu. Pe la 12-13 ani ajung insa sa se descurce in gospodarie ca un adult, stiu rostul uneltelor, cunosc muncile campului, ingrijesc de animale. Unii dintre ei cosesc, si cei mai multi stiu sa manuiasca bine si uneltele de dogarie, specifice zonei. E grea viata pentru ei aici, la munte. Sunt izolati si lipsiti de atatea bucurii pe care cei de la oras le au. De-aceea sunt ei atat de dornici de noutati. Sunt copii care vad trenul pentru intaia oara in clasa a Viii-a, cand se duc la examen la liceu. Pentru multi dintre ei e o mare incercare acomodarea cu viata de la oras. Le-am povestit de calculatoare, de aparate de proiectie, de cinema, de teatre, de cofetarii. Unii dintre ei n-au televizor si nici radio, altii inca n-au bucuria de a aprinde becul in casa, insa este in toti o sete extraordinara de a invata cat mai mult si cat mai bine pentru a putea pleca din acesti munti ce se pustiesc pe zi ce trece. Sarbatoarea de pe Muntele Gaina este singura perioada in care se anima locurile acestea. Cate masini, cati parlamentari, cate promisiuni pentru cei de-aici! Dar toate-s vorbe goale. Vin, mananca, pleaca si lasa-n urma amar si dureri. Din vorbe goale nu se poate construi nimic. Cel mult castele de minciuni. Si suntem satui de ele. S-ar putea face aici agroturism pentru ca e o zona foarte curata si plina de frumuseti ale naturii, s-ar putea investi serios in prelucrarea laptelui, a fructelor de padure. Dar pentru asta trebuie sa vina cei care guverneaza tara asta aici si sa vada care sunt problemele si necazurile noastre, pentru ca sunt multe pe care fara ajutor din partea lor nu le putem rezolva.
Cel mai greu e aici iarna, in anii cand zapezile sunt mai mari. Multi copii vin la scoala de pe dealuri, de la cativa kilometri. Suntem vecini de dealuri, si nu de putine ori imi folosesc geanta pe post de plug, ca sa dau la o parte zapada din cale. Asta-iarna am avut zile in care zapada a trecut de un metru si jumatate. Imaginati-va ce inseamna sa faci peste zece kilometri in asemenea conditii. Eu ma duc in fata si in urma mea, insirati unul cate unul, vin copiii. Si asa - cate cinci-sase kilometri de acasa pana la scoala si alti cinci-sase inapoi. Cand viscoleste, mai vin parinti inimosi care curata cu lopetile drumul. Orele incep la noi numai la opt si jumatate, tocmai pentru a le lasa copiilor timp sa coboare de pe toate dealurile. E tot mai greu sa-i convingi pe acesti copii sa ramana in sat, in aceasta saracie fara de speranta si-n aceste conditii grele. Raman doar cei care, putini la numar, nu intra la liceu. Dar cei care intra, cu siguranta ca vor termina printre fruntasi si ca vor ajunge studenti sarguinciosi.
- Ca alte scoli de munte din Romania, si scolile motilor sunt amenintate cu disparitia. Cum va puteti implini menirea de dascal, intr-un context atat de nesigur?
- Ce sa va spun? Am avut si eu momente in care mi-am imaginat altfel viitorul. Acum visele s-au domolit si am inteles ca e important, oriunde ai fi, sa faci ceva bun pentru cei din jur, sa nu te rupi de lume, de oameni, chiar daca pana la primul vecin ai de trecut un deal. Cand ma duc la oras imi cumpar carti, ziare si reviste, am televizor si asa mai aflu ce se-ntampla. Ma bucur cand imi scriu niste studenti francezi pe care i-am ajutat cand s-au ratacit prin munti, le raspund la scrisori si uite-asa, izolarea pare mai blanda.
Daca ma uit pe geamul scolii, pe cel mai inalt deal, la orizont, vad casa mea si daca sunt in fata casei, primul lucru pe care-l vad de-acolo de sus, printre frunzele copacilor, e scoala care a devenit un fel de a doua casa. In ultima vreme ma gandesc tot mai des ca trebuie sa-i fac pe elevii mei sa priceapa ca lumea pentru ei incepe in acest sat si ca oricate vise, idealuri si sperante de viitor au ei, mai devreme sau mai tarziu se vor intoarce tot aici, invinsi sau invingatori. De aceea le-am pus pe banci cate un glob si cate un ghiveci cu muscate. Globul - ca sa stie ca o lumea intreaga ii asteapta, iar muscata - ca sa nu uite de unde-au plecat, de casutele lor cu geamuri aprinse de flori.
Otilia Sitaru
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
