Cand traditia taraneasca devine Arta - Ida Toro
"N-as putea pleca niciodata din Romania, locul in care mi-am implinit visele tineretii"
La Rupea, intr-un targusor din inima Transilvaniei, o femeie inteligenta si impatimita de munca dovedeste ca reclamele au cateodata dreptate: "Daca vrei, poti". Adunand si reconditionand mobile uzate si vechi, aruncate pe foc de tarani, ea a pus pe picioare o adevarata industrie de antichitati taranesti, eficienta si foarte pretuita in Occident
- Intr-o tranzitie lancezita, cand toata lumea asteapta "sa se intample ceva", initiativa dvs. de a face comert de arta cu mobile vechi taranesti este pur si simplu un "eveniment" managerial. Cum v-a venit aceasta idee?
- Am lucrat la Fabrica de Mobila din Rupea si inainte de privatizarea ei, pe vremea cand avea pierderi de peste 55 de milioane pe luna si cand usa de la intrare era legata cu ata. Cunosc de multa vreme activitatea in aceasta fabrica si, daca va uitati putin la sediul nostru proaspat zugravit, la atelierele curate, prevazute cu incalzire centrala, puteti si singuri sa intelegeti ca s-a schimbat ceva. Si s-a schimbat pentru ca ne-am schimbat noi in primul rand, pentru ca am stiut sa ne adaptam la cerintele economiei de piata si, mai ales, pentru ca muncim cu pasiune si cu daruire.
Trebuie sa recunosc, insa, ca ideea unor afaceri cu mobilier vechi popular nu-mi apartine in totalitate. Ea a venit de la unii actionari sasi, care locuiesc acum in Germania si care, dupa ce-au testat bine piata acolo, si-au dat seama ca mai vechea noastra pasiune fata de mobilierul taranesc din lemn se poate transforma intr-o veritabila sursa de castig. Vreau sa va mai spun ca am pus la punct toate detaliile afacerii si, desi aveam spatiu si muncitori angajati, n-am inceput sa lucram pana cand n-am avut asigurata piata de desfacere a produselor. Poate ca fara aceasta rigoare nemteasca n-am putea vorbi astazi de succese. Obiectele noastre de mobilier ajung in Sua, in Germania, Olanda, Belgia, Austria si in tarile nordice. Din pacate, putini romani vin sa cumpere de la noi, unii chiar stramba din nas cand vad "vechiturile" noastre pictate. Asta arata, pe de-o parte, indepartarea de traditia populara, iar pe de alta parte, absenta unei educatii artistice, care ar trebui inceputa inca de pe bancile scolii. Cu ce sunt mai frumoase dulapurile noi, facute pe banda industriala, care imita lemnul, fiind de fapt din rumegus presat?
- Din ce zone achizitionati mobilierul vechi, pe care apoi il restaurati?
- Din toata Transilvania si uneori chiar si din Moldova. Cele mai multe obiecte pe care le gasim sunt sasesti ori unguresti. Stim deja sa le deosebim. Cele sasesti sunt mai masive, au pictura mai sobra, culorile mai inchise, pe cand cele unguresti sunt mai mici, cu o sculptura mai fina si cu decoratii florale, mai ales. In functie de zona din care le luam, stim pentru ce piata le pregatim: daca mobilierul preluat din Moldova merge foarte bine la vanzare in Sua, mobilierul transilvanean este cerut mai ales in Olanda si Belgia.
- Restaurarea mobilelor respecta modelul originar?
- Sunteti femeie. O afacere ca aceasta se tine avand oameni de nadejde alaturi. Pe cine va sprijiniti pentru ca lucrurile sa mearga atat de bine?
- M-a ajutat mult sotul meu, pana la pensionare. El a lucrat la atelierul de amenajare. De mare ajutor mi-e fiica mea, Eva, care a terminat de curand Ase-ul si care este cea mai apriga achizitoare de mobilier vechi pe care am vazut-o. Recunosc deschis ca ma intrece. Stie ce sa aleaga, stie cum sa trateze cu vanzatorii, a invatat sa recunoasca obiectele mai deosebite, face diferenta intre stilurile de mobilier si, nu in ultimul rand, are idei foarte bune pentru atelierul de creatie. De exemplu, foarte bine a prins ideea ei de a copia si a fabrica in serie mica niste cuiere mai mari, pictate. Acestea au acum o mare trecere si se vand foarte bine, mai ales in Belgia si Olanda. Cam la doua-trei saptamani, toata marfa din depozit se schimba, pentru ca reusim s-o vindem. Lucram, deci, intr-un ritm rapid, cu termene clare de expeditie a mobilierului si de aceea trebuie sa fim bine organizati si sa muncim uneori si in zilele in care altii se odihnesc. Cele mai grele zile sunt acelea in care expediem marfa in strainatate. Se intampla sa lucram uneori cu mult dupa miezul noptii, pentru ca marfa trebuie ambalata cu atentie si incarcata cu grija in camioane. E pacat de toata munca noastra daca la destinatie, dupa cateva sute de kilometri de drum, un dulap are usa rupta, vitrinele au geamurile sparte, ori sertarele nu se mai inchid perfect. De aceea, in aceste zile se mobilizeaza extraordinar toti oamenii cu care lucram, de la ultimul incarcator pana la cei de la atelierul de creatie si numai asa, cu ajutorul tuturor, reusim sa onoram toate comenzile. Efortul lor este stimulat si de salarizarea in acord. Fiecare primeste dupa cum si cat munceste. Asa mi se pare cinstit si corect si asa cred ca ar trebui sa se intample peste tot. La fabrica "Metalica", vecina cu noi, salariile sunt foarte mari, pentru ca sunt subventionate de Armata. A fost greu la inceput pentru noi, niste particulari, sa-i convingem pe oameni ca numai daca muncesc bine pot avea salarii mari. Aceasta politica a subventiilor mi se pare paguboasa pentru intreaga economie si este periculoasa pentru ca ii obisnuieste pe oameni cu salarii mari, pentru munca putina. Nu este normala o asemenea situatie.
- Cu experienta acumulata, credeti ca este posibila o relansare a Romaniei? Ce solutii ati da actualilor guvernanti, pentru ca economia romaneasca sa mearga la fel de bine ca fabrica dvs.?
- Fara o privatizare rapida, eu nu vad nici o sansa de relansare. Orice zi pierduta acum inseamna ani de cautare a unor virtuali parteneri, a unei piete de desfacere pentru produsele romanesti. Daca nu ne grabim cu privatizarea, nu vor fi de ajuns cei douazeci de ani de care vorbea d-l Brucan candva, ci vor fi necesari mult mai multi. Iar ca sa intram in competitia tarilor europene, e nevoie de angajarea totala a tuturor, de bune intentii, de solutii potrivite cu realitatea si mai ales de oameni muncitori.
- Sunteti de origine maghiara. V-ati gandit vreodata sa plecati din tara si sa va stabiliti in Ungaria ori in alta parte a lumii?
- Niciodata. Nu cred ca as putea trai in alta parte decat aici. Am calatorit mult, prin Africa si Europa, in tari cu traditie in prelucrarea lemnului, mi-a placut ce-am vazut pe-acolo, dar niciodata nu mi-a trecut prin cap ca as putea parasi ce am aici. Probabil ca este un fel de infirmitate a mea sa fiu atat de legata de aceste locuri si sa ma despart atat de greu de oamenii pe care-i cunosc si cu care lucrez. Vedeti, eu sunt uneori mai sentimentala si cred ca aceste obiecte de mobilier nu sunt doar niste bucati de lemn pictate. In spatele fiecaruia e o istorie, o poveste, si de multe ori ma plimb printre ele, incercand sa le ghicesc tainele. Fabrica aceasta este pentru mine o lume cu totul aparte si toate aceste obiecte - dulapuri, scrinuri, vitrine, banci, scaune, lazi, cuiere, blidare, fotolii, leagane - pe masura ce ma ingrijesc de ele, imi intaresc convingerea ca, dintre toate materialele, lemnul este cel mai apropiat de om. E mai cald si creeaza o ambianta deosebita in orice incapere. Si-apoi, sa nu uitam ca o gospodarie intreaga, de la jucarii pentru copii pana la unelte de lucru, se poate naste din lemnul prelucrat cu dragoste si maiestrie. N-as putea pleca niciodata din Romania, locul in care mi-am implinit, cu dragoste de munca, visele tineretii.
- Sunteti fericita, multumita de ceea ce faceti?
- Fericita - da, linistita - nu. Si asta, pentru ca mereu mai e cate ceva de facut, de rezolvat, de aranjat. Ce sa va mai spun? Ca lucrurile sa mearga bine aici, a trebuit sa fac de toate, de la soferie si achizitie de marfuri pana la vamuire si expertizare a mobilierului, dar nu ma plang de asta. Aspiratiile mele s-au bazat totdeauna pe munca, pe ordine si echilibru, pe bun simt, si vad ca ele incep sa se implineasca. Ce mi-as putea dori mai mult?
- Care sunt bucuriile dvs. zilnice legate de aceasta fabrica?
- Ma bucur cand revad obiectele de mobilier aliniate frumos si pregatite pentru expeditie, ma bucur cand ma gandesc la faptul ca reusim prin ceea ce facem sa salvam aceste comori de arta populara si, este pentru prima oara cand marturisesc, ma bucur ca mai pot inca sa astept, asa ca la douazeci de ani, sa se deschida incet vreo usita de vitrina, ori vreun sertar de dulap din care sa razbata delicat mirosul de busuioc al albiturilor de zestre, ca-n satul harghitean in care m-am nascut.
Otilia Sitaru
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
