Povesti adevarate cu ingeri
(Textele pe care le publicam fac parte din concursul pe aceeasi tema, care se apropie de final)
Portret de inger
Poate ca scrisoarea mea nici nu va intra in concurs, dar asta nu ma impiedica sa va scriu. Inca de cand am vazut rubrica cu anuntul, am stiut ca vreau sa scriu si ce anume vreau sa va istorisesc. As dori sa va spun o poveste reala, trista, pe alocuri dramatica. Este povestea vietii unui inger cazut din greseala din lumea lui de lumina si de iubire intr-o lume cruda, dureroasa, dar unde mai exista totusi, in fiecare din noi, sclipiri de dragoste, intelegere, compasiune si multa speranta. Atata vreme cat pe lumea asta vor mai exista asemenea sclipiri, Dumnezeu va fi cu noi si nimic rau nu ni se va intampla. De aceea, Dumnezeu ne-a dat fiecaruia un inger pazitor care sa ne iubeasca, sa ne protejeze, care sa se roage pentru noi, iar eu am avut norocul ca El sa-mi dea un inger deosebit. Acest inger este mama mea. In cadere insa si-a rupt o aripa: mama mea are un handicap la mana stanga si, astfel, a trebuit sa lupte dublu ca sa traiasca. Dar a luptat cu armele unui inger: cu dragostea, bunatatea, intelegerea, curajul, umilinta, sacrificiul de sine, tenacitatea unei creaturi celeste. A fost, inca de mica, un inger de copil plin de respect si dragoste, dornic sa fie pe placul tuturor, dar un copil ingrozitor de singur, complexat de handicapul sau, des resimtit si amintit de ceilalti copii care, cu cruzime, o jigneau cumplit. Ea a inteles repede ca este mai deosebita, altfel decat ei, dar asta nu a impiedicat-o sa faca toate lucrurile si activitatile unui om normal. Multe lacrimi au curs din ochii ei de copil zile si nopti, si multe altele au fost strivite cu incapatanare si hotarare intre gene. N-a acuzat pe nimeni, nu s-a plans niciodata, a ascuns de ceilalti imensa ei durere si singuratate si a mers mai departe cu credinta unui inger care stie ca Dumnezeu nu-l uita niciodata pe cel cu suflet curat. Respinsa de copiii de varsta ei, mama si-a gasit un prieten in carti, si a invatat foarte bine. Cand a crescut, adolescenta fiind, cu sufletul ei neatins de nici o invidie, rautate sau resentiment, si-a dorit cu atata ardoare sa devina invatatoare! Copiii, atrasi de sufletul ei pur oglindit in priviri, ii cautau compania.
Dar viata si oamenii i-au mai dat o lovitura: din cauza handicapului, n-a fost acceptata la nici un liceu pedagogic, desi, in imensa ei durere si speranta, a ajuns cu cererea pana la Minister. Se pare insa ca, in lumea asta, regulile sunt puse mai presus de oameni, reguli absurde, reci si crude, reguli care ranesc de moarte. Mama s-a resemnat, a mai inchis in ea alt val de durere si dezamagire si a intrat la un liceu cu profil real. Dar necazurile erau abia la inceput. Din cauza handicapului, in primul an de liceu, boli deja existente s-au agravat, iar ea n-a putut continua si a fost nevoita sa abandoneze. Alte lacrimi, regrete, alte examene si sfortari, alte lupte indarjite pentru a merge mai departe. Si a mers, a terminat un alt liceu, din pacate nu atat de bun ca primul, dar nu s-a plans. Era privita cu respect si admiratie. Devenise o tanara incantatoare, linistita, senina, era blandetea intruchipata, de parca ar fi fost ferita de toate necazurile si dezamagirile care pe oameni ii schimba in rau uneori. Atragea privirile multor tineri, uimiti de frumusetea fizica si morala nepamanteana, de candoarea si blandetea ei, dar totul dura pana cand ii zareau handicapul si se retrageau inapoi nesiguri. Suferinta ei era de nedescris, vedea totul, dar ii intelegea. Se intreba: "Cine m-ar vrea asa, oricate calitati as avea?".
Si a facut o greseala: la dorinta parintilor, oameni saraci dar credinciosi, iubitori si protectori, s-a casatorit cu un barbat care, atunci cand si-a aratat adevarata fata, a inceput sa-i faca viata un iad. In realitate era ursuz, ignorant, nervos, nepasator, necioplit, insensibil, alcoolic; nu a apreciat-o niciodata si a lovit-o in toate modurile posibile. La un an de la casatoria lor m-am nascut eu, iar mama si-a indreptat spre mine uriasa dragoste, tandrete, duiosie, bunatate, refuzate de tatal meu. A incercat din rasputeri, unsprezece ani, sa-si salveze casnicia. Copil precoce, vedeam si intelegeam totul. Propriul meu tata ma imbolnavise de teama, aveam cosmaruri terifiante. Mama parca era in agonie, sfasiata intre dorinta de a-si pastra casnicia si a ma salva pe mine si pe ea de un om care parca devenea un monstru de ura pe zi ce trecea. Am trait amandoua ani multi de groaza provocata de tatal meu, care era mult mai inspaimantator pentru mine decat pot spune in cuvinte. Dupa unsprezece ani de incercari, mama n-a mai rezistat si a inaintat cererea de divort.
Divortul a fost o Golgota pentru ea, a lasat rani atat de adanci si dureroase pentru amandoua, rani pe care numai timpul le va mai ameliora, transformandu-le in cicatrice care nu vor disparea niciodata. Au trecut de atunci doisprezece ani, mama nu s-a mai recasatorit, amintirile au ramas, dar ea merge inainte cu aceeasi credinta. A luptat pentru mine, mi-a alungat toate nelinistile si teama, a facut toate sacrificiile posibile, a invins pentru mine toate greutatile, m-a exorcizat de toata durerea din trecut si nu m-a parasit o clipa doar. Are aceleasi calitati sublime si acelasi suflet de inger. Pastrez fiecare amintire cu mama, fiecare soapta de iubire, fiecare mangaiere, fiecare suras. Pentru mine mama a ramas neschimbata, mereu mai frumoasa prin calitatile ei sufletesti. Ceea ce impresioneaza la mama sunt ochii, ochii ei rascolitori, in care se impletesc durerea si tristetea cu dragostea, duiosia si speranta. E bolnava, totusi zambeste. Ii zambesc si eu pentru a-i spune: "Curaj, totul va fi bine", dar simt cum lacrimile imi navalesc in ochi si ma ascund sa nu-i provoc mai multa durere ei. Cu posibilitatile atat de modeste de trai, visul ei cel mai scump este ca eu sa-mi continuu studiile cu orice pret, iar eu sper sa-i indeplinesc dorinta.
Am scris aceste randuri nu pentru a castiga un premiu, ci ca un omagiu adus mamei mele, ca o confirmare a faptului ca miracolele si ingerii adevarati sunt chiar langa noi, ii putem vedea si atinge; ei ne insotesc, ne protejeaza si nu ne parasesc nici chiar dupa moarte, pentru ca un inger inseamna dragoste, iar dragostea este tot ce luam cu noi, numai ea este mai puternica decat moartea. Daca am vazut un inger? Dar am cel mai iubitor inger din lume - pe mama. De ziua mea mi-a urat: "Sa gasesti in viata ceea ce cauti... si sa primesti", apoi m-a privit adanc, adanc in ochi si mi-a spus: "Eu am gasit ceea ce am cautat". N-am sa uit aceste cuvinte niciodata, pentru ca mama mea are o dragoste, o putere de sacrificiu si un curaj ingeresc.
Iordache Irina
Com. Fratesti, jud. Giurgiu
Sunt o pensionara in varsta de 71 de ani, dar amintirile din copilarie imi stralucesc in memorie ca stelele... A fost odata ca niciodata... Au fost patru surori, intre care eu eram cea mai mica, un copil de care nimeni n-avea timp niciodata, cu toate ca parintii mei m-au iubit enorm. (Sunt singura!) Poate ca dorul de cineva care sa-mi fie aproape m-a facut sa visez ingerasi. Mintea mea o lua razna, inca de pe bancile scolii primare, unde sedeam de pomana, fiindca visam cu ochii deschisi. Cel mai bine era insa-n iarba. Stateam ore-n sir trantita pe spate, cu ochii fixati in cer. N-am sa uit niciodata parcul acela insorit din Craiova, locul reveriilor mele, in care lumea parea alcatuita de la-nceput. Totul era acolo altfel: soarele, norii, albastrul cerului, gargaritele care se mutau de pe iarba pe mine, micile margarete pe care le priveam de aproape, lipindu-mi ochiul de ochiul lor. Ce magie!
Intr-o duminica dupa-amiaza, am mers in parc cu bunicul, care ma iubea tare mult. El citea pe o banca, in vreme ce eu imi luasem pozitia preferata, trantita in iarba, cu ochii spre cer. Incet-incet, vara intra in mine, iar eu ma transformam la randu-mi in vara. Auzeam fiecare fosnet al ierbii si glasul subtirel al furnicilor care imi sopteau ceva la ureche. Deodata, in locul din cer pe care il atinteam, aparu un alai viu de ingeri. Coborau spre pamant, zburand cu aripioarele lor albe, stralucitoare, cu piciorusele goale, delicati si zambitori. Erau ingeri-copii, la fel ca cei desenati in carticelele mele cu rugaciuni. Aveau obrazul de portelan, ochii albastri, ca de safir, iar din ei emana o bunatate cereasca. Ceva mai incolo de mine erau niste stupi, adusi acolo, in parcul orasului, de un apicultor. Casutele erau pline de miere si asteptau sa fie golite. In partea de jos a stupului era un robinet special, facut dintr-o teava de trestie, prin care picura o miere ca aurul. Ingerii au coborat langa stupi. Atunci am vazut ca aveau in maini nuci de cocos golite, pe care le umpleau cu miere fierbinte, apoi lipeau o frunza de menta pe gaurica din varf. "Deci, si ei muncesc!", mi-am zis. "Sunt mai cuminti decat mine!" Sfioasa, m-am apropiat pe varfuri de ei. "Ai vrut sa ne vezi", mi-a spus unul din ingeri, cu un glas ca argintul. "Suntem sufletele copiilor morti. Dar fiindca esti o fetita cuminte, ti-am indeplinit dorinta si-ti lasam amintire o nuca plina cu miere, ca sa crezi totdeuna in noi." "Luati-ma cu voi", l-am rugat pe ingerul cel frumos, dar in clipa aceea bunicul s-a ridicat de pe banca si m-a intrebat: "Ce faci, Ana, vorbesti singura?". I-am intins nuca plina cu miere. "Ce-i asta? De unde o ai?" I-am spus povestea pe care v-o scriu acuma si dv. N-o sa credeti ca este adevarata. N-a crezut nici bunicul. Dar nuca, golita acuma de miere, se afla pe noptiera, la capul meu.
Domnul sa va aiba in paza!
Ana Muresan
Str. Anul 1848 nr. 41, Craiova
La Manastirea Bistrita, intr-o vara
1998, august. Imi pierdusem credinta si ma simteam vinovata ca dupa o mare tradare. Insomniile, nelinistea, disperarea, facusera din mine o umbra. Traversam o perioada grea si oriunde priveam era un capat de drum pe buza prapastiei.
Prin tot ceea ce faceam, prin tot ceea ce gandeam, ma indepartam de mine si ceilalti tot mai mult. Judecam. Condamnam. Acuzam. Negam totul. Am vorbit cu preoti si, in timpul discutiei, isi faceau cruce. Am intrat in biserici, dar lacasurile nu-mi mai primeau trupul si gandul. Ai mei inchideau ochii cand auzeau blasfemiile mele, prietenii ma priveau ciudat, dar eu nu ma mai puteam opri. Era ca un blestem. Credeam ca singura izbavire era moartea, pe care mi-o doream mai mult decat orice, ca pe o eliberare si o recapatare a constiintei.
Astfel, zilele treceau greu, intr-o izolare autoimpusa, tot mai severa. Lasam timpul sa treaca, sperand ca intr-o zi se va intampla o minune. Apoi a venit invitatia de a petrece cateva zile la Costesti, la niste rude. Astfel, dupa o lunga calatorie pe Valea Oltului, am ajuns, intr-o seara superba de vara, in pridvorul unei case, pe coasta unui deal. In partea dreapta se vedea muntele intunecat, prin fata casei, pe langa o poiana, trecea un parau, sub frunzisul des al unor aluni "torcea" o moara de apa. Miros de iarba, de roua, de mere coapte. In aceeasi seara, am aflat ca la o distanta de trei kilometri de sat se afla Manastirea Bistrita, o manastire de maicute unde odihnesc moastele Sfintei Paraschiva. A doua zi, am facut tot ce este posibil pentru a nu pleca inspre lacasul sfant, dar a treia zi tot ce conta era sa ajung acolo. Cei trei kilometri i-am facut pe jos, pe marginea drumului. La portile manastirii m-am oprit speriata, privind localnicii care vindeau pepeni rosii, din carute trase de cai. Era ziua de Sfanta Maria. Slujba incepea mai tarziu, asa ca erau putini oameni. Aleea lunga si sobra mi-a condus pasii pana la treptele Manastirii - o constructie alba, stralucind in soarele diminetii, traversata de maicute sfioase, cu privirile plecate spre poalele vesmantului monahal. In interior, cativa oameni in genunchi se rugau. Brusc, am inceput sa plang asa cum numai in copilarie o facusem. Fara jena, fara teama ridicolului. Nu mai stiam sa ma rog. Stateam in fata raclei Sfintei Paraschiva si plangeam neputinta si toate durerile mele. O maicuta mi-a pus o iconita in mana.
Plangand, am iesit din manastire si pasii m-au dus pe o alee pietruita, in spatele lacasului. Aici, langa zid, statea o maicuta batrana. Era altfel imbracata. Straiele ei erau albe, stralucitoare. A intins mana spre mine, intr-o chemare nerostita. Atunci i-am vazut ochii: tineri, curati; intr-un fel ciudat, parea foarte tanara. La atingerea ei, un fior mi-a strabatut trupul. Ingenuncheasem, iar mana care imi atingea fruntea parea cand foarte grea, cand foarte usoara. "Pacatul tau este greu", mi-a spus. "Dar durerea si sufletul tau te-au mantuit." Atat, dupa care un miros necunoscut a umplut aerul. Desi o privisem tot timpul, acum, in fata mea nu mai era nimeni. Fruntea si tot corpul ma ardeau. Intr-o secunda, am rememorat parti din viata mea. Si gasisem drumul. Teama, nelinistea, gandurile negre disparusera. Stand in genunchi si cautand cu privirea acel inger curat - asa m-a gasit preotul manastirii - singurul barbat de aici. M-a ajutat sa ma ridic si cu mare sfiala i-am povestit ce s-a intamplat. M-a ascultat in liniste si la sfarsit mi-a spus doar atat: "A fost Sfanta Paraschiva - fiica mea - Sfanta Paraschiva", si ochii lui erau plini de bucurie. Cu o mana tremuratoare a facut asupra mea semnul crucii si eu nu ma mai temeam de nimic. M-am intors sa privesc in jurul meu, dar acum ingerul era in mine, era cu mine, redandu-mi si intarindu-mi credinta. De-atunci, pentru mine moartea este doar inevitabilul care se va produce cand menirea mea pe acest pamant va fi incheiata, cand imi voi fi trait toate durerile si bucuriile ursite.
Dinculescu Viorica
Str. Cenad nr. 8, bl. 231, et. 3, ap. 22, Arad, cod 2900
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
