Cine Opreste Disparitia Traditiei Romanesti?
Horia Bernea, directorul Muzeului Taranului Roman
"Este un mare dezastru, dar sunt optimist"
- Prin calatoriile sale in tara, revista "Formula As" descopera o realitate dramatica: disparitia traditiei taranesti. In calitatea dv. de director al Muzeului Taranului Roman, o institutie de exceptie, care tezaurizeaza tocmai marile valori spirituale ale satului romanesc, cum apreciati acest fenomen?
- Este un mare dezastru. Numai de cand sunt eu director aici, au disparut nu stiu cate centre de ceramica populara. Centre milenare! Au disparut, pur si simplu. Nici in perioada lui Ceausescu si nici dupa aceea, nu s-a izbutit sa se creeze un alt statut al obiectului. Oala de pamant se dadea mai ales la pomeni; cand a aparut posibilitatea de a nu mai da o oala, ci doar o cana de metal sau de plastic, a disparut dintr-o data o comanda de mii de oale pentru mesterii respectivi si, din 30 de olari cat erau acum 20 de ani, mai ramasese in sat doar unul. Si, dintr-un accident, acest unu a disparut si, o data cu el, a disparut si centrul de olarit, pentru ca nu lasase nici un urmas. Centre intregi de olarit au disparut astfel. Este o tragedie. Si cazul bisericilor de lemn din Romania este un subiect dureros si, din nefericire, extrem de vast si de aceea greu de rezolvat. Exista pericolul disparitiei acestui patrimoniu urias, acest patrimoniu care consista din mai multe sute de biserici de lemn, pictate.
De curand, muzeul a gazduit o expozitie slovaca a bisericilor de lemn. Ei au insa doar cateva, in vreme ce noi nici nu stim bine cate avem. Situatia este mai grava decat oricare alta, mai ales daca s-ar vedea in ce conditii cumplite se gasesc. Este vorba si de bisericile din Maramures, dar mai ales de biserici aflate in comunitati pe cale de disparitie, ca cele din Apuseni, in care au mai ramas doar trei babe si doi mosnegi.
- Cum va explicati abandonul traditiei, pe care taranii romani au pastrat-o atata vreme ca pe ochii din cap? Conservatorismul satului parea imuabil.
- Pierderea traditiei tine de un proces implacabil, o "evolutie" (o putem numi chiar involutie) in curs de desfasurare. De fapt, nu este nici una, nici alta, ci este o schimbare de palier in ceea ce priveste tipul de societate. Societatea de tip traditional care s-a naruit - nu de oboseala si de batranete ca in Occident, ci de injectia letala a comunismului - evolueaza acum spre tipul de sat "global", spre mondializare. Din clipa in care Ceausescu a plasat in zonele cele mai curate din punct de vedere al traditiei, cate o fabrica, totul a luat sfarsit. Cu toate ca nu avea nimic de invidiat la felul de munca prestat intr-o fabrica, sateanul, aflat in stadiul de sufocare (fara resurse financiare, cu pamantul de sub casa luat printr-o lege abuziva si fara ogor pe care sa il lucreze, fara viitor, cu o biserica ostracizata si cu familia si institutiile satului distruse) il invidia pe cel care se ducea la serviciul lui nenorocit, dar care lua o leafa, indiferent daca muncea ori nu. Il invidia si pentru ca nu mai era obligat sa dea la sapa toata ziua. Ignora, in schimb, viata de caine a celui obligat sa plece navetist, cu noaptea-n cap, chior de somn, sa umble prin coclauri cu autobuzul tixit de lume, sa manance marmelada cu biscuiti la serviciu si sa doarma doar 2-3 ore pe noapte, pentru ca, odata intors acasa, mai lucra ceva si prin gradina. Ceausescu a fost, de fapt, un super-mitocan inarmat cu rudimentele gandirii marxiste, care era convins ca "ridica" aceste zone, prin plasarea cate unui combinat, fata de care toata populatia devenea dependenta. Asa s-a nascut un tip nou de roman: omul cu basc!
Stricaciunile mari s-au produs in sufletul omului, mai ales in perioada lui Ceausescu. In timpul lui Dej nu s-a izbutit, pentru ca, inertial, omul mai functiona dupa vechile norme. Sub Ceausescu insa, s-au rupt niste zagazuri, iar efectul acestei "ruperi" este ca taranul prefera azi o uraciune de biserica din zid, dar mare, si lasa in parasire capodopere ce nu vor mai putea fi recuperate si repetate nicicand. Exista astazi o "dezaxare" a romanului, un anumit vant de anarhie ce bate de obicei atunci cand, de la o forma de "cimitir totalitar" - cum a fost comunismul romanesc - se trece brusc la democratia care, pentru multi, lipsiti de educatie civica, este o forma anarhica. Este o sminteala in neamul nostru, ceva care s-a rupt, s-a stricat. Si totusi, multe dintre aceste stricaciuni s-au corectat. Nu de catre noi, nu de catre intelectuali, ci... de catre Bunul Dumnezeu.
- In mare masura, traditia era pentru noi - un popor cu o cultura oraseneasca destul de vaga - un element de identitate. Ne ajuta sa ne regasim sufleteste, sa depindem, sa nu ne pierdem in hau. Ce ar atrage dupa sine pierderea traditiei populare?
- Ce autoritate poate influenta lumea satului, pentru a pastra "ceea ce a fost odata"? Presedintele tarii? Primul ministru? E nevoie de ordonante care sa limiteze dezastrul, sa impuna, de pilda, modele obligatorii pentru constructia de case si de biserici la sate? In vechile asezari din lumea occidentala, legea nu-ti da voie sa bati un cui.
- In sudul Frantei se pare ca autorul resuscitarii traditiei a fost primarul. Tanarul primar de acolo a fost cheia. Dar cine vrea sa o faca, trebuie sa creada in asta, sa fie convins de valoarea traditiei. Pentru ca, daca este o toapa care nu crede in aceste valori, oricat ar fi el de simpatic, nu va face absolut nimic. Iti dai seama ca existi numai prin ceea ce esti de fapt si nu prin imitarea unuia sau altuia. Aceasta forma de viata comunitara este mult mai eficienta, chiar economic, decat aceea a populatiei "azi aici, maine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut!", cum spunea Caragiale. Nu trebuie insa sa tindem peste masura in revenirea cu orice pret la o astfel de viata, pentru ca am ajunge intr-o forma de protocronism.
- N-ar trebui instituit si la noi, ca in atatea alte parti ale lumii, un control asupra noilor constructii satesti, asupra construirii de noi biserici, cele mai multe dintre ele oribile?
- Cu privire la biserici: am facut parte dintr-o comisie care avizeaza construirea acestora. Am remarcat ca, in afara de o anumita eficienta in privinta obiectivelor mari, la care s-au corectat o multime de gafe, in rest nu se poate face prea mult. Preotii din sate vin de obicei la aceasta comisie doar atunci cand biserica este gata. Si vin asa, pentru ca stiu ca altminteri planul le-ar fi respins. Prin urmare, exista - si persista - acest abuz, o forma de evaziune clara, care bineinteles ca ar putea fi corectata de stat. Dar, la fel de adevarat este si ca, nu stiu daca ati remarcat, dupa Revolutie, tot ce s-a construit in Romania - in afara de unele case tiganesti si de "acoperisul cu panta rupta", la moda in toata tara - gustul romanilor s-a imbunatatit brusc. O zona ca cea cuprinsa intre Onesti si Moinesti, de pilda, are mii de case noi, toate albe, cu lemn, case care au luat locul celor de dinainte, verzi, cu oglinzi, un veritabil kitsch. Ciudat mi se pare ca acest fapt nu este remarcat de mass-media.
- Conduceti o veritabila trezorerie de trecut romanesc. In ce fel se implica Muzeul Taranului Roman in actiunea de pastrare a traditiei sau de revenire la aceasta?
- Daca ar fi sa dau frau liber parerilor mele personale, as spune ca nimeni nu se poate implica intr-o astfel de actiune. Dar am indraznit sa ma angajez in refacerea Muzeului Taranului Roman, pentru ca sunt convins ca acesta, ca institutie, va conta mult in viitor in refacerea traditiei, in calitate de pastrator de tipar. El va reda "acea" lume a satului de altadata, aerul, un anumit sunet, un anumit timbru, un ecou formal. Va insemna mult pentru unul sau altul dintre urmasii acestei lumi a satului, iar rostul nostru, ca institutie, acesta este: sa marcam si sa notam pentru noi, sa inregistram si sa conservam formele curate si coerente care au mai ramas.
Am organizat, in aceasta idee, "Sarbatoarea muzicii", avem colectia noastra de casete, de Cd-uri, facute in colaborare cu diferite firme straine, am orientat cercetatori straini catre sursele de mare valoare: acelea care n-au prezentat interes pentru televiziunea si radioul romanesc. Dupa aceea, in tot ce a fost publicatie (putine la numar, pentru ca ne-au lipsit banii) am incercat sa recuperam o anumita imagine si sa o facem vizibila si credibila pentru marele public. Ca exemplu practic de ce am facut, a fost Fundatia "Alexandru Tzigara-Samurcas", necunoscuta inca, pentru ca a avut o activitate slaba. Dar am facut-o, mai ales pornind de la cazul bisericilor de lemn din Romania, aflate pe cale de disparitie. Am cumparat, prin urmare, patru biserici de lemn, din secolul al Xviii-lea, pe care le-am lasat pe loc si alte doua care se afla in muzeu, incercand astfel sa dam un exemplu, sa tragem un semnal de alarma intregii lumi romanesti, pentru a lua atitudine fata de aceasta catastrofa nationala: disparitia bisericilor din lemn. Apoi, pentru salvarea olaritului, am schimbat statutul obiectului. Am reusit sa vindem "oalele" cu multe zeci de mii de lei, astfel incat olaritul sa devina ceva foarte rentabil. Prin unele zone, taranii mor de foame, in vreme ce cu olaritul ar castiga enorm. Mai trist este insa faptul ca multe institutii ale satului traditional romanesc au disparut. O institutie importanta a satului - care mai actioneaza doar in cateva zone, in sensul unei coerente comunitare - este "nasia". Alte institutii insa, cum era in Ardeal "ceata de feciori", nu mai functioneaza, nu mai exista. Acestia erau o forta si de coeziune, si de comuniune, de tinere in frau a comunitatii, de educare. Or, in aceasta privinta, nu avem cum sa intervenim.
- Cum intrevedeti viitorul satului romanes, confruntat astazi, pe de o parte cu necesitatea respectarii traditiei, iar pe de alta cu patrunderea masiva a kitsch-ului si a elementelor straine?
- Asa cum in Egiptul ptolemeic si Egiptul crestin, chiar daca totul fusese facut zob (statui, monumente), se mai pastrase totusi o anumita traditie spirituala, o anumita componenta dominant spirituala a vechiului Egipt, tot asa si la noi au ramas anumite date ale sufletului romanesc, ale locului care, sunt sigur, vor conduce intr-o zi la revenirea la traditie. Deocamdata, in Romania este o asteptare stranie: toti vor sa le pice "ceva", sa dea o lovitura mare. Toti asteapta o rezolvare ca un castig la Loto sau o lovitura la Bursa etc. Nu sunt multi cei care, cu un efort modest, molcom si de lunga durata, ar vrea sa faca ceva, sa o duca bine in final. Tot atat de mult va dura si revenirea la traditie - conditie a dainuirii noastre ca popor. Dar... sunt optimist!
Sanda Anghelescu
Fotografii de Ion Miclea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
