Proorocul din varful dealului

La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil.


La capatul nordic al tarii, in Maramuresul invelit in paduri si in pajisti inmiresmate, traieste un om care a fost in Rai. E prieten cu ingerii, vorbeste cu mortii si aduce mesaje de pe lumea cealalta, fiind rapit in duh de pe vremea cand era doar copil. Astazi, Ioan Surduc are 68 de ani si o familie numeroasa. Modest, retras, accepta foarte greu sa vorbeasca, pentru ca nu vrea sa-l manie pe Dumnezeu cu trufia lui. Dorinta lui cea mai mare este sa traiasca in pace, ferit de curiozitatea si zarva lumii, care il asupresc. In casa lui vecina cu cerul, asezata pe-un varf de deal, Ioan Surduc isi asteapta cu seninatate sorocul, pentru a se putea intoarce pentru totdeauna in Rai

Satul cu vraji

La varsarea apei Viseului in raul Tisa, chiar langa granita ce desparte nordul Maramuresului de Ucraina, Dumnezeu a mutat pe pamant o bucatica de Rai. Calatorul ce vrea sa ajunga pana acolo trebuie sa treaca un munte (Gutaiul) si doua vai (Mara si Iza). Pe valea Marei, drumul e strajuit de porti de stejar, innegrite de ploile fara de numar ale anotimpurilor care au trecut. Pe Valea Izei, patrunzi intr-o salba de paduri si de plaiuri ce stralucesc in lumina ca si in ziua cand Dumnezeu a despartit apele de uscat. Abia pe Valea Viseului peisajul se mai aspreste, adumbrindu-si culorile. Dar si aici, ca pretutindeni in tara dumnezeiasca a Maramuresului istoric, lumea pluteste pe miresmele fanului de curand cosit. Iarba dintai a fost adunata-n capite, iar iarba de-a doua straluceste deja ca smaragdul pe dealurile unduitoare care ascund intre ele, ca pe-o minune, asezarea in care traieste proorocul Ioan Surduc. Pe aici au venit, cu vreo sase veacuri in urma, plutasii care coborau pe rau cu busteni, asezandu-se pe aceste plaiuri matasoase si parfumate, pe care nu le-au mai parasit nicicand.

Satul are vreo 400 de fumuri... Asa se face numaratoarea populatiei de aici. Majoritatea taranilor sunt ucraineni si isi tin randuielile dupa calendarul vechi. De pilda, la "Boboteaza" crestinilor obisnuiti, cei din Valea Viseului abia sarbatoresc Ajunul Craciunului si canta colinde, iar Anul Nou cade pe 14 ianuarie. In aceasta asezare de la capatul lumii se mananca "paine de malai", numita "corj", "picioci" (cartofi), "coleasa" (mamaliga) sau "piroste" (sarmale). Aici se fac trei feluri de horinca (de pere, de mere si de prune), dar cel mai galben si mai gustos ramane rachiul de pere, care il face pe cate un satean sa exclame in toiul verii: "Beau pana ninge!". In acest loc magic, unde s-a nascut si a trait o viata intreaga Ioan Surduc, toata lumea stie ca vremea rea vine numai de la apus, ca ploile de stele cazatoare inseamna vremuri de bejenie si razboi, ca nu trebuie sa te sperii de urs daca te intalnesti cu el in padure, fiindca ii poti vorbi cu blandete, iar el te va intelege... Insusi proorocul, ce se trage dintr-o familie de clopotari, ne-a spus ca, ori de cate ori se innegreste cerul a furtuna, popa sau dascalul se apuca sa traga clopotele de la biserica si vezi cu ochiul liber cum se rasfira norii incarcati de grindina! Tot aici am aflat ca la "Gura Tisei" sunt cei mai harnici greieri de pe lumea asta, care canta chiar si ziua, in amiaza mare, pe caldura, in linistea pasunilor pe care sta culcata iarba cosita, pusa la uscat. In aceasta asezare miraculoasa am descoperit ca "luatul laptelui" (adica oprirea laptelui la oaie sau la vaca, prin magie rautacioasa) se descanta, pentru dezlegare, cu 9 fire de paie luate de pe acoperisul grajdului, cu rugaciuni speciale spuse de 9 ori si cu o straicioara de malai descantat, ce se da de mancare animalului deocheat. Nu oricine are asemenea puteri, iar descantatoarele profesioniste primesc, de la cele care le-au invatat mestesugul, asa-numita "diploma de Mariana"... Vara umbla vorba: "Hai sa facem patul langa vaca!" - adica taranii se culca langa vitele cele mai frumoase, pentru a le apara de deochiul vreunui vecin invidios, numit "mejdas". O alta forma misterioasa de exorcizare, pe care o folosesc localnicii, este "cioflancul": un cui inrosit in foc ce se bate in buturuga cea mai apropiata de casa. Tot acest alfabet magic ii este perfect familiar lui Ioan Surduc, pentru ca barbatul care vorbeste cu duhurile mortilor si este vizitat de ingeri n-ar fi putut trai decat intr-un asemenea sat miraculos!

La plimbare prin Rai

Nascut intr-o familie de oameni simpli, dar foarte credinciosi, taranul modest de astazi a avut o suita de experiente uluitoare, care l-au facut celebru in intreaga regiune. Cu mare greutate a reusit Ioan Surduc, in cele din urma, sa se sustraga valului din ce in ce mai mare de curiosi care veneau sa-l viziteze. Imediat dupa razboi, cand autoritatile comuniste inca nu controlau foarte bine acele tinuturi indepartate si izolate, la casa proorocului vedeai, duminica mai ales, zeci de oameni care asteptau, la rand, pe ulita ingusta ce urca spre casa de pe deal. Pe atunci, chiar si granita cu Urss-ul mai era, inca, permeabila, motiv pentru care veneau la "copilul-minune", ce nu implinise nici macar 15 ani, tarani si din acea parte a satului, ulterior izolata de trasarea definitiva a frontierei. Pana in ziua de astazi, cand lumea pare sa-l fi uitat pe prooroc - pensionat, dupa zeci de ani munciti la C.F.R. (ca simplu acar) - Ioan Surduc a ramas foarte zgarcit cu marturisirile asupra experientelor incredibile pe care le-a trait si se lasa greu ademenit la vorba. Doar bunatatea sa iesita din comun, ca si blandetea de-a dreptul ingereasca, il mai indupleca pe barbatul ce va implini - pe 1 iulie - 68 de ani sa povesteasca tot ce i s-a intamplat, inca din primii ani ai copilariei sale sarace...

"Nu apucasem sa merg la scoala cand l-am visat pe tata, care murise de cativa ani. El a fost, ca si mama, un om cu frica lui Dumnezeu. Parea vesel in vis... Mi-a facut semn, cu mana, sa ma apropii de el. In clipa cand m-a apucat de mana dreapta, am vazut o pasune plina de ingeri, care luminau iarba ca niste focuri vii. Auzeam cantari de o mie de ori mai frumoase decat la noi in sat. Tata mi-a spus ca e multumit si linistit, pentru ca n-o sa-l fac de ras in viata. M-a sfatuit sa fiu bland si m-a imbracat cu o camasa de lumina. Parca asa mi s-a parut mie, cu mintea mea de copil... Pe urma, mi-a zis ca o sa ne mai vedem. Daca pasunea aia, plina de ingeri care luminau si cantau, o fi fost Raiul, atunci eu l-am vizitat in vis, cu tata de mana!". Asa incepe istoria uimitoare a proorocului din Maramures...

"Copilul batran"

De cand s-a trezit din somn, a doua zi, copilul Ionica Surduc a inceput sa-i uimeasca, pe mama si fratii sai, cu blandetea inteleapta pe care o arata tuturor, la o varsta asa de mica, de parca ar fi devenit un "copil batran", cum l-au si poreclit! Dar baiatul n-a povestit nimanui taina sa. Dupa cateva saptamani s-a intalnit, din nou, cu tatal sau in vis, care i-a spus ca pe lumea cealalta este foarte bine si primeste alinare pentru orice obida sau lacrima plansa in timpul vietii. "Mai intai mi-a aratat o poiana unde stateau si se bucurau dreptii. Mi-a spus ca toti fusesera foarte necajiti, aici, pe pamant. In clipa aia, am vazut un fulger, parca, iar visul mi s-a rupt brusc!". Ionica Surduc se trezise din somn in clipa cand mama sa - care intrase in camera si vazuse ca doarme dezvelit - il acoperise cu un "lepedeu", adica un fel de cearceaf facut din fire de canepa, pe care maramuresenii ori il aseaza ca asternut, ori se invelesc cu el, vara. "Atunci am mirat-o pe mama foarte tare, caci i-am spus: <<Mama, sa nu ma mai misti niciodata in timpul somnului, ca poate sunt plecat din trup si pot sa mor!>>"... Au mai trecut un anotimp sau doua si tatal lui Ionica Surduc l-a vizitat iarasi pe "copilul batran", facandu-i o mare dezvaluire. "Mi-a aratat o intindere, cat vezi cu ochii, plina de lumanari aprinse. Unele arsesera mai mult, altele mai putin... Era ceva de neinchipuit! <<Priveste aceste lumanari - mi-a zis tata - si afla ca fiecare apartine unui suflet ce traieste pe pamant. Acolo unde lumanarile au ars mai mult, sufletul mai are putin de stat in trup si se va muta, in curand, dincoace>>".

A doua zi, trezit din somn, baiatul nu s-a mai putut abtine, de emotie, si a povestit marea taina, pe care nu o cunosteau cei din jurul sau, dar - spre surprinderea sa - nimeni nu a vrut sa-l creada. Insa intalnirile cu tatal sau au continuat periodic, chiar si dupa ce copilul a mers la scoala! Apoi a venit razboiul...

Hora de ingerite

Pe la 12 ani, Ioan Surduc incepea sa semene a "flacaias" si mergea cu vitele la pascut prin poienile inalte de pe dealul Pitpoghirului. Uneori se auzeau bubuituri indepartate, de la tunuri, dar razboiul nu prea se simtea pe acea vale, izolata la capatul lumii. Intr-o zi tarzie de toamna, cand padurile incepusera sa fie arse de brume, Ionica Surduc a trait minunea vietii sale. Pe neasteptate, el a fost "rapit in duh", aidoma apostolului biblic! "Eram pe un plai moale si mangaiam vitele. Soarele ardea bland. Dintr-o data, tot seninul s-a tulburat... A venit peste mine un vartej, plin cu frunze ruginii, care m-a cuprins ca un fior. Dupa cateva clipe, m-am trezit intr-o poiana unde nu mai era toamna. Totul stralucea si am vazut in jurul meu o hora de ingerite! Nici nu stiu cum sa le zic... Erau, parca, pe jumatate zane, pe jumatate ingeri. Cantau asa de dulce si se leganau in jurul meu, ca nu-mi venea sa cred! Apoi, am vazut in fata mea pe <<Fata Padurii>>, cum ii ziceam noi, in copilarie, celei mai frumoase zane din povesti, dar Ea semana cu Maicuta Domnului. Nu stiu daca era asa... Numai mie mi s-a parut, dar asa simteam! Chipul acela avea atata iubire, ca nu l-am uitat toata viata. Apoi, la marginea poienii, in spatele horei de ingerite, l-am vazut pe Nicolae Taficiuc, un consatean, mult mai tanar decat tata, care tinea in mana o firimitura de lumanare, arsa pana la capat. Nu stiu cat a durat totul, dar m-am trezit culcat pe iarba, pe plaiul tomnatic, fara vite!".

Ionica Surduc a fugit acasa, ingrijorat de soarta vitelor, dar si emotionat de ceea ce se petrecuse cu el. Parca fusese un vis de cateva clipe... Cand a ajuns in batatura, mama-sa a izbucnit in plans si si-a facut sapte cruci, imbratisand flacaiasul. Atunci a aflat, de-a dreptul uluit, ca fusese dat disparut in sat, de aproape doua zile!! Toti ceilalti trei frati - Petre, Mihai si Nicolae - plecasera sa-l caute, cand au vazut ca se intorc vitele singure acasa, pe inserat, dar nu ii dadusera de urma pe nicaieri, desi colindasera toate dealurile si poienile. "Primul lucru pe care l-am spus, cu glas tare, de fata cu toti, mi-l amintesc si astazi: <<Inseamna ca am fost plecat de pe lumea asta pe lumea cealalta, dar acolo cateva clipe fac cat doua zile>>..." Dupa ce le-a povestit mamei si fratilor sai ceea ce i se intamplase, acestia au ramas cu gurile cascate si s-au crucit, caci nu mai era de gluma. In aceeasi seara a venit la ei, plansa si cu o broboada neagra, batrana mama a lui Nicolae Taficiuc, sa-i roage pe baieti sa traga clopotele, fiindca fiul ei murise cu cateva ceasuri mai devreme... De atunci, lui Ioan Surduc i s-a spus "proorocul" si vestea s-a raspandit in tot satul!

Un mesager intre vii si morti

Dupa acel eveniment coplesitor, baiatul a inceput sa viseze, regulat, diferiti oameni din sat, unii morti de curand, altii mai de mult, iar unii dintre ei chiar disparuti pe front, despre care nici macar nu se stia ca au murit. Incet-incet, faima sa se raspandea pe toata valea Viseului, trecand de marginea satului... Un raposat marturisea ca ii este foame teribil, iar rudele mortului, in urma mesajului transmis de Ioan Surduc, ii faceau un parastas imbelsugat. Cateva zile mai tarziu, proorocul il visa pe cel pomenit la biserica, bucuros si satul, multumindu-le rudelor care ii facusera pomana. Alteori, veneau cei vii sa intrebe de mortii lor dragi, iar Ioan Surduc ii cauta pe lumea cealalta, in vis, transmitandu-le mesajele de iubire ale celor ramasi in aceasta viata. Spiritele raspundeau cu bucurie de cele mai multe ori, anuntandu-si urmasii ca se roaga pentru ei, sfatuindu-i sa faca vreun lucru anume sau avertizandu-i sa mearga la biserica pentru dezlegarea de pacate, caci li se apropie moartea. Absolut toate mesajele transmise de Ioan Surduc din partea celor de pe lumea cealalta se adevereau in cel mai scurt timp, iar renumele de prooroc al adolescentului ce abia ajunsese la 15 ani crestea vazand cu ochii! Aceste intamplari de-a dreptul uluitoare sunt confirmate si astazi de batranii satului, in marea lor majoritate prieteni din copilarie ai lui Ioan Surduc. Iar omul care s-a lasat cu greu convins sa le povesteasca, dupa atatia ani, este de o modestie si o simplitate vecine cu sfintenia. El recunoaste ca a ramas aproape analfabet, dupa terminarea celor patru clase primare si a unei scoli profesionale de scurta durata. O viata intreaga a fost acar la C.F.R., s-a casatorit, ca orice taran obisnuit, a facut cinci copii si a devenit de trei ori bunic. In hainele sarace cu care este imbracat, are o bunacuviinta si o cumintenie sufleteasca pe care le confirma chiar zambetul sau blajin, cand ofteaza: "Asa le-am fost drag eu mortilor, ca altfel poate alegeau pe altul cu care sa vorbeasca!".

In primii ani de dupa razboi, lumea care iesea de la biserica trecea pe la casa lui Ionica Surduc, iar langa toti acestia se adaugau zeci de oameni veniti din satele vecine, care asteptau la rand. Unul intreba de fratele sau raposat, altul astepta un sfat de la vreunul din parinti sau isi intreba mortii cat mai are de trait, o vaduva incerca sa afle vesti despre barbatul care nu se mai intorsese de pe front... Chiar domnul Vasile Hrin, cel care ne-a semnalat acest caz de senzatie, si-l aminteste pe Ioan Surduc cum statea, intr-o dimineata, abia trezit din somn, intr-o camasa de noapte, pe marginea "podlasului" (adica a patului) si transmitea mesaje intre vii si morti! Mai mult decat atat, chiar proorocul ne-a marturisit ca ingerii l-au invatat, pe lumea cealalta, cantari noi si colinde de Craciun... Fratii sai il auzeau cantand, uneori, cantece necunoscute, de o frumusete suprafireasca!

In loc de epilog

Intr-o buna zi, Ionica Surduc l-a visat din nou pe tatal sau, anuntandu-l ca va muri mama... La o saptamana dupa mutarea mamei sale pe lumea cealalta, tanarul a visat-o pe batrana femeie, care i-a spus ca este bine, dar a trecut o apa mare si era sa se inece. Acum a ajuns langa tatal lui si amandoi ii dau de veste ca se apropie timpuri grele, iar el va fi in primejdie daca lumea va continua sa-i raspandeasca faima de prooroc... Dupa primirea acestui mesaj, Ioan Surduc a fost ascuns de fratii sai, vreme de mai multe saptamani, in "casa de vara a vitelor", cum se zice pe acele meleaguri - undeva in padure, pe deal. Oamenii care continuau sa-l caute erau anuntati ca Ioan a plecat din sat, sa-si caute si el nevasta, iar ei nu stiau cat timp va lipsi... Dupa mai bine de doua luni, incet-incet, vizitatorii s-au imputinat, pana cand au disparut cu desavarsire. Abia atunci Ioan Surduc s-a intors la casa lui, dar a mai trait o vreme foarte retras. Dupa ce a fost vazut din nou pe ulitele satului, proorocul i-a refuzat pe toti cei care ii cereau sa mai vorbeasca, pe lumea cealalta, cu mortii. Numai in acest fel si dupa o lunga perioada Ioan Surduc si-a recastigat linistea, oamenii uitand incet-incet de el, iar consatenii renuntand sa-l mai roage ceva, caci stiau ca vor fi refuzati...

Astazi, dupa atatia ani traiti in cel mai deplin anonimat, Ioan Surduc nu vrea sa marturiseasca daca l-au mai vizitat ingerii sau daca a mai vorbit cu duhurile mortilor. Chiar si acum, daca vreunul dintre prietenii sai din copilarie, ramas in sat, isi mai aminteste de proorocirile lui si vine sa il intrebe ceva de pe lumea cealalta, acela este refuzat cu vorba blanda si un zambet blajin. Uluitoarele fenomene traite de acest taran maramuresan au ramas un capitol definitiv inchis, in adancul sufletului sau, dar sunt nu mai putin impresionante atat darzenia de a refuza pe oricine, cat si modestia cu care o face de fiecare data. Omul care a fost rapit in duh si s-a intors de pe lumea cealalta, dupa ce a vazut pasuni pline de ingeri, hore de ingerite si insusi chipul Maicutei Domnului, traieste astazi sarac si anonim, ca un apostol laic, undeva in "Maramuresul Istoric", la capatul lumii, cosindu-si iarba, ingrijindu-si vitele, crescandu-si copiii si nepotii, mergand la biserica si asteptandu-si obstescul sfarsit cu o seninatate pe care n-ar fi putut-o avea decat un copil care a umblat cu tatal sau de mana prin Rai.